Patricianul a murit ! Traiasca Micul !

                        A fost odată Patricianul ! Barbaţi şi femei, tineri şi batrani deopotrivă, cu toţii îl iubeau nespus. Lunguieţ şi dolofan, din carne de vită, porc sau berbecut, se imbrăca falnic într-un maţ de porc sau de oaie şi se întindea ca la plajă pe grătarele fumegânde ale tuturor crâşmelor, tavernelor şi bodegilor de pe cuprinsul Ţarilor Române şi mai târziu al României. De la Iaşi, până la Timişoara şi de la Bucureşti până la Cluj sau Baia Mare, altarele închinate Patricianului fumegau întru propăşirea burţilor românilor, multă vreme adoratori ai acestui purtător de maţ. De pe la începutul secolului 19 şi până prin anii ’80 ai secolului 20, Patricianul a avut mereu un colţişor rezervat în inimile, dar mai ales în pântecele românilor de pretutindeni. Numele său, patrician, e pierdut în negura timpului. I l-a dat probabil vreun mester bucatar. Era atât de celebru încât îl găsim în DEX sau în dicţionare de prin Statele Unite. Definiţia Patricianului este însa nedrept de scurtă în comparaţie cu faima sa întinsă pe aproape 2 secole :”cârnat preparat din carne tocată de vită şi fript la grătar”. O definiţie fadă şi inexpresivă, a acestei minuni gastronomice care zeci de ani la rând i-a făcut pe mâncăii mioritici să saliveze de poftă, chiar dacă, potrivit principiului “câte bordeie, atâtea obiceie”, Patricianul era făcut ba “din ceafă de porc la care se adaugă puţină ceafă de vită”, ba numai “din carne de vită”, ba din amestec de ceafă de berbec, usturoi, sare, piper si cimbru”. Oricum ar fi fost, cohorte de români l-au slăvit, l-au apreciat şi şi-au potolit foamea cu acest Făt-Gustos al bucatelor autohtone. Până prin a doua jumatate a secolului 19, Patricianul era vedeta incontestabilă şi fără rival a locantelor. Şi tocmai în plină glorie a Patricianului s-a născut Micul !

             Părintele Micului s-a nimerit să fie şi el un mare admirator al Patricianului. Se numea NT Orăşanu (1833-1890), era oltean din Craiova, poet, publicist şi memorialist. Pamfletar de calibru, Orăşanu făcea frecvent puşcărie pentru articolele sale ireverenţioase faţă de orânduire. A înfundat puşcăria şi pe vremea lui Cuza şi pe timpul lui Carol I, însă de fiecare dată “concediul” a fost scurt. George Calinescu îl descrie ca pe un tip vitriolant în scris, care n-avea nici tată, nici mamă când era vorba de critică; dădea în mod egal cu barda în toată lumea, criticându-l pe Hercule in bună masură ca şi pe Regele Carol sau pe Dumnezeu. Ca să vă daţi seama despre ce vorbesc, iată câteva mostre ale acestui ipochimen, tare temut în epocă, fondator al unui morman de reviste precum Nichipercea, Ochiul Dracului, Sarsailă, Ghimpele, Arţagul Dracului, samd. :

   despre Carol I Orăşanu spunea aşa :“domnitorul este o persoană care e în capul unui stat şi pe care ţara-l ţine pe băut şi pe mâncat”;

   despre Hercule :”Ăsta a înhăţat o pisică pe care a prins-o la o oala cu smântână şi din pielea ei şi-a îmblănit gulerul paltonului”;

   Tatăl nostru în viziunea lui Orăşanu :”tatăl nostru care ieşti în iaduri, afurisească-se numele tău.....”.

               Acesta este personajul despre care se spune că este Tatăl Micului. Stâlp al tavernelor bucureştene, Orăşanu, probabil înfometat după încheierea unui alt stagiu la răcoare, s-a nimerit într-o bună zi în cârciuma “La trei frunze de viţă” de pe strada Covaci din Bucureşti, cârciumă vestită în timpul acela, pe care o ţinea Iordache Ionescu. Anuarul Presei Române din 1912 ne oferă singura imagine păstrată până în ziua de astăzi a celebrei crâşme a lui Ionescu. Ei, aici s-a proptit Nicolae Orăşanu cu stomacul ros de foame şi cu gâtlejul ars de sete. A luat o ţuică (o idee, cum o botezase), o oca de vin cu borviz (o baterie), 2-3 perechi de patricieni, a mai scris câte ceva, a mai făcut un pic de politică alături de ceilalţi muşterii, a mai cerut o oca de vin şi tot aşa până s-a înserat binişor. Atins din nou de gheara foamei Orăşanu i-a cerut cârciumarului încă o porţie de patricieni. Jenat, nea Iordache, cum îi spuneau clienţii, i-a zis pe un ton plin de pocăinţă “...domnu Orăşanu, vă rog să scuzaţi, da’nu mai am maţe pentru patricieni. Le-am terminat”. Inspirat de vinul ce la ora aceea probabil îi părea ambrozie, Orăşanu i-a aruncat scurt crâşmarului “...nea Iordache, ia si frământă dumneata carnea aceea în mâini şi pune-o pe grătar, aşa făr’de maţ”. Deşi a fost tare uimit să audă asemenea lucru năstruşnic, Iordache s-a conformat, iar muşterii, în frunte cu maestrul Orăşanu, s-au înfruptat din carnea aceea tocată şi friptă, facută mici rulouri, de s-au lins pe degete, fără să-şi dea seama că asistaseră la un moment istoric : naşterea Micului.

             

Bucurestiul pe vremea cand Micul si Patricianul erau frati

 Timp de mai bine de 100 de ani Patricianul şi Micul au tresăltat împreună pe grătarele patriei, potolind foamea românilor şi rămânând la fel de fragezi ca în clipa în care s-au cunoscut. Micii, sunt de fapt o icoană prin părţile astea de lume. Mai lungi, mai scurţi, mai subţirateci sau mai grăsuleni, din oaie, porc sau vită, ei sunt prezenţi la turci, greci, bulgari şi în întreg spaţiul iugoslav. Patricianul, bietul de el, a dispărut prin anii ’80. Poate că pentru el concurenţa cu Micul a fost prea puternică; poate că apariţia altor cârnăciori de rang inferior l-a făcut sa plece scârbit, pe el, un împărat al cârnaţilor; poate cârciumarii nu l-au mai vrut ori muşterii nu l-au mai cerut;  cert e că după dispariţia Patricianului, Micul a rămas regele bucatelor. Slăvit şi cântat de generaţii de poeţi, Micul a rămas stăpânul absolut al bucătăriei româneşti, drept dovadă că prietenia dintre el şi mâncăcioşi e în continuare de nezdruncinat. Îi însoţeşte peste tot, la mare, la munte, la pădure, se întâlneşte cu ei la cârciumă sau pe unde mai umblă românii. Se suie degrabă pe grătar unde se lasă perpelit la foc mic, se tăvăleşte prin muştar şi se aşterne încă sfârâind în farfuria străjuită cel mai adesea de o halbă plină cu bere rece. Acolo-i şade lui bine, în fruntea bucatelor. Patricianul a murit ! Trăiască Micul !

Istoricul Nicolae Iorga : Fotbalul, “acest brutal domeniu, copilăresc şi inferior”.

"O imensă copilărie a unei lumi uşuratece". 

De-a lungul vremii, numeroşi scriitori, istorici, actori sau poeţi şi-au arătat interesul pentru sport, fiecare în felul său. Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Geo Bogza, Petru Comărnescu sau George Călinescu sunt doar câţiva dintre numeroşii oameni de cultură cărora le-a plăcut sportul, l-au practicat şi au scris despre el. Undeva, pe această lungă listă a cărturarilor români care au abordat sportul şi i-au evidenţiat eroii, se regăseşte un nume surpriză, cel al istoricului Nicolae Iorga (1871-1940). 

Nicolae Iorga

 Deşi obişnuia să puncteze succesele obţinute de sportivii români, Iorga era un permanent critic al mişcării sportive sub orice formă. Naţionalist convins, istoricul aplauda doar aspectul patriotic, succesul adus României, nicidecum performanţa sportivă în sine. Nicolae Iorga îşi scotea pălăria în faţa eroismului, nu în faţa actului sportiv, chiar dacă acest act de eroism era săvârşit în cadrul unei manifestări sportive. În 1933, naţionala de fotbal a României a jucat la Bucureşti pe stadionul ONEF, în cadrul Balcaniadei. Românii au învins Bulgaria cu 7-0, Grecia cu 1-0 şi Iugoslavia cu 5-0, câştigând competiţia. În vreme ce toată lumea sărbătorea succesul fotbaliştilor români, Nicolae Iorga vedea în aceste victorii şi în bucuria care le însoţea o jignire la adresa unor aliaţi. Iată ce scria istoricul în Neamul Românesc din 14 iunie 1933 :

Defilarea lotului Romaniei in 1933

“Să-mi fie permis să nu mă bucur ca toată cealaltă lume de marea victorie pe care a repurtat-o România contra Greciei, Bulgariei şi Iugoslaviei la recenta <Balcaniadă> (…). Nu înţeleg de ce ne-am bucura de faptul că am jignit, prin demonstraţiile noastre, nu numai nişte presupuşi adversari ca Bulgarii, ci un aliat şi un prieten cu care n-avem nimic de împărţit. Nu înteleg iarăşi de ce succesul unor jucători de minge englezească aruncată în aer cu deosebite părţi ale corpului ar putea fi o dovadă a superiorităţii României asupra tuturor vecinilor săi, superioritate aplaudată frenetic de câteva mii de oameni în frunte cu Prinţul Moştenitor (…). Şi mai ales nu înţeleg unde e dovada vredniciei, fie şi în acest brutal domeniu, copilăresc şi inferior, a echipei tricolore în fruntea căreia se găsesc, în cea mai mare parte, foarte onorabili minoritari. Măcar de origine, ca dd. Dobay, Kotormany şi Morawetz. Nu înţeleg, atâta tot. Şi am crezut că trebui să arăt şi altora, cari poate sunt în măsură să mă lumineze, de ce nu înţeleg ceia ce mi se pare numai o imensă copilărie a unei lumi uşuratece”.

Scriitorul Mihail Sebastian : “Biblioteca trebuie să-şi deschidă fereastra spre stadion”

Mihail Sebastian

La 2 zile de la publicarea acestui material, pe 16 iunie 1933, lui Nicolae Iorga i se raspunde ferm dar politicos în Cuvântul. Autorul replicii a fost scriitorul şi criticul literar Mihail Sebastian (1907-1945), un împătimit al sportului :”Fără să fim <în masură a lumina> pe cineva în materie de sport şi fără să fim în treburile acestea mai mult decât iubitori de spectacol, vom cuteza să-i supunem d-lui profesor câteva obiecţii. Nu atât pentru a-l convinge pe d-sa, cât pentru a ne da noua înşine socoteală de o pasiune, la care – mărturisim cu sfială – am participat. Am fost pe stadion Duminică, un om mai mult printre alţi 24999 de oameni, am aplaudat odată cu mulţimea aceasta, am strigat, am aclamat, am fost sincer emotionaţi de lupta celor 22 de barbaţi din arenă. Mustrările d-lui profesor Iorga ne privesc deci în egală măsură şi ne-ar fi greu să ne ascundem sub anonimatul unei învinuiri generale, pentru a scăpa de justificări. Hotărît, e preferabil să le dăm aceste justificări, atîtea cîte sunt şi cum sunt. O imensă copilărie sportul ? Poate da. Am spune chiar mai mult decăt atît : singura copilărie, ultima copilărie ce ne mai ramîne. (...) Nimic artificial, nimic <făcut>, schematic şi convenţional aici. Totul e spontan, direct, imediat...(...) Sportul însemnează punerea înainte a omului. Este o întreagă moralitate, o întreagă estetică în acest simplu adevăr. Este prea uşor să condamni sportul opunînd stadionului biblioteca. Întrebarea este însă dacă un intelectual nu are nimic de învăţat de la stadion. Jocul liber, deschis, netrucat, dominat exclusiv de legile obietive ale situaţiei este infinit superior ca semnificaţie morală dezbaterilor intelectuale în care arguţia si falsa abilitate amestecă la fiecare pas adevărurile. Dacă d-lui profesor Iorga i-ar fi fost dat să cunoască în activitatea d-sale ştiinţifică sau politică numai adversari de loialitatea unui foot-balist, poate că munca i-ar fi fost pe jumătate mai simplă. Oriunde se pot truca valorile şi ierarhiile. Absolut oriunde : în ştiinţă, în artă, în literatură, în politică. Numai în sport nu. (...) Dacă nu ar fi decât justiţia aceasta sumară şi infailibilă pe care sportul o realizează între oameni, daca nu ar fi decât spiritul acesta de virilitate simplă, fără ascunzişuri, fără trucuri, şi încă ar fi suficient pentru ca biblioteca să-şi deschidă din când în când fereastra spre stadion”. 

Balcaniada 1933 - Romania inaintea meciului cu Bulgaria

 

175 de ani de la prima cronică de box aparută in România. Cum se pocneau „anglii” in 1840 “peste nas şi foale”

175 de ani de la prima cronică de box aparută in România

Cum se pocneau „anglii” in 1840 “peste nas şi foale”

Prima cronică de box acceptată ca atare îi aparţine călătorului român Ion Codru Draguşanu (1818-1884). Născut în satul Drăguş de lângă Făgăraş, Drăguşanu pleacă la 17 ani în Ţara Românească unde îşi completează educaţia şi îşi descoperă apetitul pentru studiul limbilor străine. Între 1835 şi 1844, tânărul ardelean bântuie prin Europa. În toată această perioadă plină de călătorii, Codru Draguşanu trimite acasă, unui prieten, 35 de epistole cu impresii, povestiri şi consideraţii personale cu privire la locurile vizitate şi la oamenii întâlniţi. Ulterior, în 1863, ICD reintră în posesia tuturor acestor scrisori pe care le adună într-o carte intitulată “Peregrinul transilvan” sau “Epistole scrise den ţări străine unui amic în patrie”. Printre epistolele trimise acasă se regăseşte şi cea din septembrie 1840, când, aflându-se la Londra, Codru Draguşanu ia contact cu boxul. Cum nu mai asistase niciodată la o astfel de luptă, rămâne şocat de cele văzute şi redă momentul în câteva rânduri: 

Ion Codru Dragusanu

Den Londin, septembrie 1840 (...)

(...)„A doua zi cercetarăm alt locale, numit <Box Hall>, unde o specie de gladiatori angli se luptă cu pumnul faţă în faţă, sârguindu-se a se lovi peste nas şi foale. Văzui unul sângerând den nas şi den gură ca o vită şi alţi doi leşinaţi la pământ, apoi îmi fu greaţă de aşa spectacol şi părăsii locul. Anglilor le place astfel de luptă barbară şi bat den mîni, ba încă se rămăşesc pentru luptătorii de predilecţiune”.

Cartea lui Codru Draguşanu a devenit cunoscută pe deplin de abia în secolul XX, prilej cu care cronicarii de sport au descoperit acest pasaj. Unul dintre primii care semnalează rândurile de mai sus este reputatul scriitor şi jurnalist Victor Banciulescu, care notează în a sa Mică Enciclopedie a Boxului că prin această carte savuroasă Codru Draguşanu a intrat în istoria literaturii române iar prin acest pasaj a pătruns în istoria boxului românesc pentru că, relatarea sa de la Londra din septembrie 1840 este practic prima cronică de specialitate scrisă vreodata de un român. 

Box sec XIX

Victor Banciulescu remarcă şi el şocul resimţit de Codru Drăguşanu la vederea unor “angli” care se loveau “în nas şi în foale” şi care sângerau “ca nişte vite” dar aminteşte că în acea vreme boxul nu era altceva decât o luptă cu pumnii goi care se disputa aproape fără reguli şi fără limită de timp, până când unul dintre luptători devenea incapabil să mai boxeze. În România, primele reuniuni de box au apărut în primii ani ai secolului XX iar Federaţia Română de Box a fost înfiinţată în 1921. 

Box sec XIX

Ronald Gavril sau drumul către înalta societate

                            

       Ronald Gavril este un român, de loc din Bacău, care boxează la categoria semimijlocie. Dacă va ajunge sau nu să rupă gura târgului nu ştim deocamdată. N-are nici un sens să-l umflam doar din dorinţa de senzaţional sau să anticipăm doar de dragul de a ne da cu părerea în condiţiile în care el trăieşte la peste 10.000 de kilometri distanţă de România. S-ar pierde oricum în acest ocean de senzaţional care ne înconjoară zilnic din toate părţile. Ce ştim este că are 28 de ani, a fost medaliat cu bronz la mondialele de cadeţi din 2003 şi la europenele de junori din 2005 iar la începutul lui 2011 l-a învins prin ko la campionatele nationale pe Bogdan Juratoni, considerat şi în momentul de faţă cel mai de perspectivă pugilist amator al României. În 2011, printr-o conjunctură favorabilă, a ajuns în Statele Unite unde, pas cu pas, îşi construieşte o carieră în boxul profesionist american. „Au mai încercat şi alţii şi s-au întors cu coada între picioare”, veţi spune. Da, dar Gavril are un atu iar acest atu se numeşte Mayweather Promotions sau altfel spus, românul creşte în curtea celui mai renumit boxer al planetei.

Faţă în faţă cu Floyd Mayweather

Mayweather si Gavril

 Întâlnirea dintre Ronald Gavril şi Floyd Mayweather s-a produs undeva în februarie 2013. „Eram pe post de partener de antrenament în sala lui Floyd pentru un boxer de semigrea care avea 14 victorii şi nici o înfrângere. Eu aveam doar 3 meciuri la profesionişti, n-aveam bani, n-aveam nimic, însa îmi vedeam de treabă sârguincios. În ziua aia nu ştiu ce a fost cu mine dar am fost dinamită nu altceva. Mi-am făcut ko adversarul în runda a doua deşi era cu o categorie peste mine. Văzându-mă cum mă comport, cineva din sală i-a dat de ştire lui Mayweather care, fiind disponibil atunci, a venit să mă vadă. Mai întâi au intrat în sală doi bodyguarzi cât şifonierul. Mi-a sta un pic inima crezând c-au venit să mă pedepsească pentru că-mi făcusem ko adversarul dar imediat a apărut şi Floyd care mi-a spus că vrea să mă vadă la sparring. Am mai băgat câteva runde sub ochii lui iar la sfârşit mi-a zis că dacă vreau pot intra în echipa lui. Eram atât de emoţionat că nici n-am putut să zic da, sunt de acord ci doar am dat din cap. Peste câteva luni, în mai 2013, boxam în undercard la MGM Grand Arena din Vegas, în gala în care Mayweather l-a învins pe Robert Guerrero”.

Visul unei nopţi de iarnă

Un lucru este limpede, Floyd Mayweather l-a luat pe Ronald Gavril în promoţia sa nu pentru că i-ar fi plăcut ochii lui ci pentru că a vazut în el un boxer de perspectivă. La Mayweather Promotions mulţi bat la uşă dar nu la fel mulţi realizează ceva. Pentru Mayweather totul este o afacere, inclusiv boxerii pe care îi manageriază împreună cu rudele sale. Însemni ceva, ok, nu însemni mare lucru sau nu eşti serios, la revedere. Deocamdată Ronald pare a fi pe drumul cel bun. Are aproape doi ani de când face parte din promoţia lui Mayweather care îi plăteşte antrenorul, îi pune la dispoziţie sala şi îi oferă meciuri . A adunat 11 victorii din tot atâtea întâlniri boxând câte 4,6 sau 8 runde. Anul acesta va trece la meciuri de 10 runde şi poate la finele anului chiar de 12. „Am în plan pe 2015 patru sau chiar cinci meciuri, toate în SUA. Cu puţină şansă la sfârşitul anului sau undeva în 2016 voi boxa pentru o centură mondială”, spune optimist băcăuanul şi imediat plusează :”Îmi imaginez cum ar fi să boxez cu Froch, Arthur Abraham sau Anthony Dirrell”. Şi visul îl poartă mai departe :”Dacă ajung campion mondial îmi pun centura în joc la Bucureşti, poate pe Arena Naţională. Şi vă garantez că Floyd Mayweather o să fie în tribună”. În ceea ce-l priveşte pe Ronald, maşinăria de marketing numită Mayweather Promotions a început deja să funcţioneze şi în beneficiul său. „Lumea începe deja să mă cunoască. Am fost şi sunt în continuare invitat la diverse posturi tv şi de radio din Vegas, se mai scrie despre mine şi prin ziarele de aici iar comunitatea română deja m-a adoptat. În august anul trecut am boxat la Vegas cu o galerie formidabilă în spate. La nici un meci n-a fost aşa hărmălaie ca la meciul meu. Au venit românii cu steaguri, cu trompete, cu tobe, a fost o atmosferă incredibilă. Pe 16 decembrie am fost invitat de Floyd la ceremonia anuală a WBC unde se atribuie diverse premii. Sincer, am fost cam emoţionat, era acolo toată crema boxului mondial”.

Modelul Vaştag

Din perioada boxului amator, Ronald Gavril i-a păstrat în suflet un loc special lui Francisc Vaştag care i-a fost antrenor o vreme la lotul naţional. „Domnul Vaştag e un om modest, cu un caracter deosebit. M-am înţeles extraordinar cu el şi de la el am furat multe lucruri. Upercutul de stânga la corp, seriile prelungite la corp, seriozitatea în pregatire, toate astea de la dânsul le-am învăţat iar ca boxer, ştim cu toţii, a fost un adevărat fenomen”.

Ronald „The Thrill” Gavril

La fel ca majoritatea boxerilor profesionişti, Ronald Gavril a căpătat la rândul sau un nume de ring, un nume care însă s-a născut greu, în recepţia unui hotel din Bucureşti. „În februarie 2012 am boxat la Bucureşti în al doilea meu meci la profesionişti. Înainte de gală, în recepţia hotelului, James Toney, campion mondial la trei categorii diferite, care mă antrena la vremea respectivă, se dădea de ceasul morţii să-mi găsească un nume de ring. Se plimba prin hotel şi tot încerca să găsească o rimă, ceva potrivit. Se comporta ca un ring announcer....Rooooooonaaaaald.....striga de zor în căutarea inspiraţiei speriind clienţii hotelului, până a scos-o : Rooooonaaaaaald The Thrill Gavriiiiil ! Şi aşa mi-a rămas”. The Thrill înseamnă Fiorul, Cel care te înfioară, care te face să tremuri. În prezent Ronald este antrenat de Eddie Mustafa Muhammad, 62 de ani, fost campion mondial WBA la semigrea. Cel mai probabil, primul meci in 2015 al lui Ronald The Thrill Gavril va fi la Vegas undeva la sfarsitul lunii februarie. 

Austriacul Josef Uridil, singurul străin care a antrenat nationala de fotbal a României

 În 1934 România a avut un antrenor străin pentru două săptămâni

              Vara aceasta s-au împlinit 80 de ani de când a fost uns la cârma unei naţionale de fotbal a Romaniei un antrenor străin. Primul şi până astăzi singurul străin care a antrenat naţionala României. Numele său era Josef “Pepi” Uridil (1895-1962). Fost internaţional austriac şi atacant de succes al Rapidului din Viena cu care câştigase 5 campionate şi 2 cupe între 1914 şi 1925, Uridil s-a lăsat de fotbal în 1930 după un sezon petrecut la Bari. Antrenează câteva cluburi din Bratislava după care, în primăvara 1934, ajunge la Ripensia Timişoara, campioana en-titre a României. Pe 3 mai sorţii stabilesc ca România să dea piept la CM 1934 cu Cehoslovacia iar pe 14 mai Uridil este numit “manager şi îngrijitor al teamului”. Uridil n-a avut la dispoziţie nici măcar două saptămâni pentru pregătirea meciului cu Cehoslovacia care s-a consumat la Trieste pe 27 mai dar foarte probabil, în alegerea sa a contat faptul că din cei 15 jucători care au făcut deplasarea la CM din Italia, 6 erau de la Ripensia. Numirea lui Uridil şi epopeea României la Cupa Mondială 1934 sunt relatate cu lux de amănunte în “Istoria Fotbalului Românesc” volum coordonat de regretatul documentarist al FR Fotbal, Dan Cristea. 

Al doilea din dreapta sus, Uridil

Spicuind din presa vremii, Dan Cristea  nota ca românii au ajuns la Trieste pe 19 mai iar programul de pregătire stabilit de austriac cuprindea aspecte de genul :”luni – un antrenament de educaţie fizică. După micul dejun s-a făcut o ora de canotaj în port cu bărcile Clubului Nautic iar după prânz şi odihnă au fost programaţi 10 km de footing; marţi - antrenament pe stadio Littorio unde-I matchul;” etc. Cu toate că n-a jucat nici un amical înainte de meciul de la CM 1934, România a facut o figură deosebit de apreciată în faţa Cehoslovaciei, o forţă în Europa la acea vreme, care venea după o victorie, 2-1 contra Angliei la Praga pe 16 mai în faţa a 52.000 de spectatori. Ediţia 1934 a Cupei Mondiale, la care au participat 16 echipe, s-a disputat în sistem eliminatoriu. Pe 27 mai, România, antrenată de Josef Uridil, a condus cu 1-0 prin golul lui Dobay din minutul 10 dar a cedat, 1-2, cehoslovacii marcând în minutele 50 si 67 prin Puc şi Nejedly. Arbitrul belgian John Langenus avea să declare după meci : “Impresia mea este că în prima repriză ar fi trebuit ca România să câştige cu 3 goaluri iar în a doua Cehoslovacia cu două”. 

Primul din stanga, in alb, Uridil

Practic, România a pierdut, aşa cum a făcut-o de multe ori în istoria sa, pe mâna ei deşi a fost superioară Cehoslovaciei, echipă care avea să dispute finala CM 1934, 1-2 contra Italiei după prelungiri. Odată cu fluierul final al meciului România-Cehoslovacia s-a încheiat şi mandatul lui Josef Uridil pe banca tricolorilor. Practic austriacul a antrenat România din 14 mai până pe 27 mai. La următorul meci al naţionalei disputat în toamna 1934, antrenor a fost Alexandru Săvulescu. Pentru cele două săptămâni petrecute pe banca tricolorilor, austriacul Josef Uridil a devenit primul şi până astăzi singurul străin care a antrenat o echipă naţională a României. 

Al doilea din dreapta, in costum negru, Josef Uridil