Postare prezentată

marți, 27 martie 2018

Doamna Basarabia din Covasna


Povestea doamnei Basarabia Florentina Russu, din Sita Buzăului, pare desprinsă dintr-o carte de istorie, marca Al Mitru sau Dumitru Almaș. E o poveste alcătuită din temelie pe niște cuvinte precum patriotism, glie, dragoste de țară, care în ziua de astăzi nu mai au relevanță pentru destui români. Și totuși, aceste vorbe aveau acum mai bine de 70 de ani deplină acoperire în fapte.  

Fugari din calea rușilor

În vara 1944, Evdochia Popa făcea ceea ce mulți alți români basarabeni au făcut în anii ’40 : fugea din calea rușilor. Evdochia a lăsat baltă toate acareturile pe care le avea în satul său de lângă Cetatea Albă, și s-a refugiat în Covasna, la Sita Buzăului, acolo unde soțul său, Grigore, primise anterior o repartiție ca învățător. Când a ajuns la Sita, era deja însărcinată iar pe 18 septembrie 1944 a născut o fetiță. Evdochia i-a ales singură numele pentru că soțul ei era pe front. Și i-a spus Basarabia Florentina. “Basarabia este primul meu prenume dat de mama din dragostea ei nețărmurită pentru pământul natal pe care fusese nevoită să-l părăsească. M-a botezat în pădure iar naș de botez mi-a fost preotul din Sita”, povestește doamna Basarabia Russu. Nașterea Basarabiei i-a salvat viața lui Grigore, soțul Evdochiei. În septembrie 1944, Grigore Popa, care se afla cu regimentul său în Munții Tatra, a primit o scurtă permisie ca să-și vadă copilul nou-născut, pe Basarabia. Când s-a întors la unitate a aflat că toți camarazii săi pieriseră. Pe el îl salvase permisia.

Basarabia Russu


Doamna Bia

Întotdeauna, cunoscuții i s-au adresat cu apelativul <Bia>. “Așa mi se spune de când eram copil. Eu am conștientizat târziu ce-i cu numele meu pentru că părinții mă strigau numai Bia iar în acte foloseau celălalt prenume, Florentina. La școală, la catalog, profesorii mă strigau Popa Florentina, niciodată Popa Basarabia! Îmi amintesc că la un moment dat participam la o adunare pe teme de învățământ iar un secretar de partid, studiind datele mele personale, mi-a spus <aveți un nume cu rezonanță politică, tovarășa!>”, rememorează Basarabia Russu. “Culmea este că deși toată lumea mă strigă Bia, nimeni nu m-a întrebat de unde vine acest nume, daca e un diminutiv sau pur și simplu așa mă cheamă. În orice caz, numele de Basarabia l-am folosit târziu. Chiar și după 1989 aveam parcă o reținere în a spune că mă cheamă Basarabia. E o încărcătură emoțională să ai un așa nume. Îl rostești cu sfințenie și cu teamă. Eu nu am ascuns niciodată că sunt basarabeancă. 
 
Evdochia si Grigore Popa

Mama m-a botezat Basarabia din dragoste pentru pământul pe care se născuse așa că nu mă puteam dezice de originile mele. Mama a fost atât de atașată de Basarabia ei natală încât atunci când s-a refugiat la Sita a cărat cu ea o pungă cu pământ adunat din satul ei. Nimeni nu știe ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi rămas în Basarabia sub ocupație rusească, însă mama mi-a spus că pur și simplu n-a vrut să trăiască sub ruși. Ea era româncă!”, spune doamna Bia, care, începand din 1964 a dus mai departe profesia parinților ei, aceea de dascăl. Timp de peste 50 de ani, doamna Basarabia, Russu după căsătorie, a școlit nenumărate generații de copii și o mai face și în ziua de astăzi printre picături. Ileana Ciobanu, fiica Basarabiei Russu, spune că prenumele Basarabia era prohibit de regimul comunist. ”Prenumele de Basarabia nu apare în nici unul dintre actele eliberate de autoritățile române pe numele mamei. Chiar și în cea mai banală adeverință școlară era trecută fie Florentina B, fie numai Florentina! În schimb, fratele meu Ionuț spunea mândru, ori de câte ori avea ocazia, că pe mama lui o cheamă Basarabia!”

Basarabia Russu, schita de Stavru Tarasov

Spuneți mă că v-am dat tot!”

“După 1989, pe mama n-a răbdat-o inima să nu-și revadă locurile de baștină. Deși era sărită de 70 de ani, s-a urcat în tren și s-a dus ață în satul ei care acum e în Ucraina. Și-a regăsit câțiva prieteni din copilărie, cunoscuți, iar la un moment dat a trimis o scrisoare către autoritățile locale în care, pe scurt, le-a zis cam așa:<Mă rușilor, v-am lăsat toată averea când am plecat de aici. Nu vreau nimic de la voi, vreau numai să recunoașteți că v-am dat tot, mă!> Era o femeie foarte puternică și hotărâtă pe care n-a doborât-o nimeni și nimic”, rememorează Basarabia Russu. N-a doborât-o nici măcar arestarea soțului său la începutul anilor ’50. “Sărbătoream Paștele cu toată familia când ne-am trezit cu Securitatea la ușă. L-au ridicat pe tata și l-au dus la Brașov unde a stat închis mai bine de o lună. N-am aflat niciodată de ce l-au reținut. Nici noi, nici el. Ne-am gândit că ne-o fi reclamat cineva în ziua aia fie pentru că sărbătoream Paștele, fie pentru că fusesem în pădure la un picnic și s-or fi gândit că ne-am dus acolo pentru că aveam legături cu partizanii din zonă”, povestește Basarabia Russu care de curând a dibuit prin casă un cadou special pentru nepoatele sale. “Am dat peste un costum național, fotă și ie, cumpărat de mama prima dată când a trecut Prutul, prin 1940. De acum am să-mi îmbrac nepoatele în el la fiecare sărbătoare națională”, spune amuzată Basarabia Florentina Russu. 


joi, 22 martie 2018

Pe urmele lui Stalin




Pe 5 martie 2018 s-au împlinit 65 de ani de la moartea lui Iosif Visarionovici Stalin, fost conducător al Uniunii Sovietice, considerat de numeroși istorici drept cel mai sângeros tiran al tuturor timpurilor alături de Hitler. Stalin este responsabil pentru moartea a zeci de milioane de oameni. Ca urmare a ordinelor sale directe au fost uciși, după unii istorici 20 de milioane de oameni, după alții 40 sau chiar 50 de milioane. Cifra exactă nu va fi cunoscută niciodată. Este cert însă că a ordonat fără scrupule execuții în masă, a deportat populații întregi, a înfometat până la moarte milioane de oameni. Istoricii îl creditează cu următorul răspuns pe care i l-ar fi dat premierului britanic Winston Churchill în 1945, în timpul Conferinței de la Yalta : “Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică”. 



Cultul lui Stalin

Multă vreme, Stalin a fost privit de țările occidentale drept un apostol al dreptații și un luptător neobosit pentru libertatea popoarelor. Propaganda sovietică, foarte activă, îl prezenta pe Stalin ca pe un lider charismatic, atoateștiutor și atotputernic. Imaginea sa era prezentă în fiecare ungher al Uniunii Sovietice iar mașina de propagandă îl botezase “Parintele Națiunilor”, “Arhitect al comunismului”, “Geniu al umanitații”, “Stea călăuzitoare” sau “Grădinar al fericirii umane”. Era cel mai mare, cel mai iubit, cel mai înțelept si cel mai genial dintre pământeni. Oamenii de rând îi spuneau “tătuca” iar presa sovietică avea grijă să cultive aceasta figură paternă, grijulie, de părinte care poartă de grijă copiilor săi, cetățenii Uniunii Sovietice. In cadrul acestei interminabile operațiuni de propagandă, muncitorimea sovietică trimitea scrisori în care era ridicat în slăvi geniul lui Stalin, îi erau dedicate poeme de slavă precum și cântece în care era evidențiat eroismul său, era subiect de film, de teatru, muză și model în lumea artei, era prezent în poezie și în literatură. Nenumărate statui și portrete cu chipul lui Stalin împodobeau orașele lumii, sute de străzi și bulevarde îi purtau numele.  Stalin era prezent în toți și în toate.

Stalin in România

Nici România nu a scăpat de acest proces de proslăvire. După ce comuniștii, susținuți de armata sovietică, au preluat puterea în România, a fost demarat procesul de stalinizare a societații. Pe lângă acțiuni organizate pe linie politică, militară sau economică contra tuturor adversarilor și în beneficiul exclusiv al URSS, aparatul sovietic prezent în România, în colaborare cu comuniștii români, a căutat să-l portretizeze pe Stalin drept marele eliberator al popoarelor subjugate de capitaliști. “Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus” era o lozincă la modă în România după război. Și pentru că Stalin le-a adus libertate românilor, comuniștii români s-au gândit să-i mulțumească. Un prim semn de mulțumire a fost botezarea Brașovului cu numele lui Stalin.

Brașov Orașul Stalin

În august 1950, presa comunistă anunța că mai mulți muncitori Brașoveni au cerut Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, schimbarea denumirii Orașului din Brașov în Orașul Stalin :”(...) propunem ca numele Orașului Brașov sa fie schimbat, dându-i-se numele marelui geniu al omenirii muncitoare, scumpului și iubitului prieten al poporului muncitor din țara noastră, învățătorul și eliberatorul nostru – marele STALIN. (...) Trăiască marele conducător al poporului sovietic, genialul învățător al oamenilor muncii de pretutindeni, tovarășul Stalin!”. Firește că o asemenea vibrantă rugăminte, nu putea fi tratată cu refuz, drept pentru care răspunsul PMR, semnat de dr Petru Groza și de Gheorghe Gheorghiu-Dej a venit neîntârziat : “Guvernul RPR si CC al PMR au luat hotărârea de a sprijini cererea voastră și de a propune Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR să satisfacă dorința arzătoare a oamenilor muncii din Brașov, dând acestui oraș numele de Orașul Stalin”. Din septembrie 1950, Brașovul a devenit așadar Orașul Stalin, capitala Regiunii Stalin. De ce Brașovul ? Probabil pentru că este poziționat în inima României și era la vremea respectivă un oraș în plin proces de industrializare. Jurnalistul Bogdan Stanciu, susține într-un material publicat de portalul http://www.bucurestiivechisinoi.ro  că Brașovul a fost ales să poarte numele lui Stalin și din pricina unei simbolistici revanșarde : “un oraș fondat și modelat de germani, avanpost estic al civilizației urbane de factură occidentală, primește numele conducătorului sovietic care a zdrobit ofensiva armată germană”. Indiferent care au fost argumentele oficiale sau neoficiale, cert este că Brașovul s-a numit Orașul Stalin până în toamna 1960. Și pentru ca tacâmul să fie complet, mai multe artere și obiective ale Brașovului au primit nume în rezonanța directă cu noile vremuri. Astfel, Poiana Brașov a devenit Poiana Stalin, strada Lungă s-a numit Maresal Voroșilov, Calea București era Calea Moscovei, strada Mureșenilor se chema 7 noiembrie iar strada Michael Weiss fusese rebotezată în strada Armata Roșie. Piața Sfatului devenise Piața 23 August, Parcul Central era Parcul Prieteniei Româno-Sovietice iar fabricile Steagul Roșu, Dezrobirea sau Partizanul Roșu, completau aceasta colecție de nume proletcultiste. Numele lui Stalin a fost creionat din brazi pe muntele Tâmpa iar pe locul unde se află în prezent troița din fața Consiliului Județean Brașov, a fost amplasată o statuie a lui I.V. Stalin, realizată de sculptorul Dorio Lazăr. În jur de 12.000 de obiective de pe teritoriul României au purtat de-a lungul vremii numele unor membri ai nomenclaturii comuniste sau în rezonanță cu  dictatura proletariatului.  


Stalin în București

Având în vedere prefacerile petrecute în anii ’50, Stalin nu avea cum să lipsească din București, capitala țarii. Una dintre principalele preocupări ale comuniștilor a fost aceea de a șterge orice legătură dintre români și monarhie. Astfel, străzile care purtau numele monarhilor români au fost rapid îndepărtate. Activiștii de partid obișnuiau să distrugă inclusiv picturile bisericești în care apăreau Carol I, Ferdinand sau Regina Maria. În acest context, actualul parc Herăstrău a primit numele de “Parcul de Cultură și Odihnă I. V. Stalin”. Herăstrăul se numise ințial Parcul Regele Carol al II-lea și fusese inaugurat în 1936, odată cu Muzeul Satului, cu prilejul expoziției Luna Bucureștilor. În 1951, pe locul unde în prezent se află statuia lui Charles De Gaulle a fost ridicată o impunătoare statuie a lui Stalin. Nu oricine însa avea dreptul să-l portretizeze pe Stalin, așa că pentru crearea statuii s-a organizat un concurs la care au luat parte machetele a 20 de sculptori. În fruntea juriului se afla însuși temutul lider comunist Ana Pauker, fidelă până în vârful unghiilor politicii lui Stalin. În cele din urmă, a fost aleasă macheta sculptorului aromân Dimitrie Demu, în vreme ce locul 2, proiectul lui Dario Lazăr, a luat drumul Brașovului. “Foarte probabil, ordinul organizării unui astfel de concurs s-a dat pe linie de Cominform (Biroul de informații al partidelor comuniste și muncitorești). Moscova ordona și partidele frățești executau. Nu exista o independență a partidelor față de Moscova”, povestește istoricul Emanuel Bădescu. “Stalin avea mare încredere în Ana Pauker și oricum, în comisia respectivă exista și un supervizor din partea rușilor, așa că nu putea să iasă vreo dandana. Statuia a fost așezată cu fața către piața care anterior se numise Adolf Hitler! Acum, piața, cunoscută ulterior sub numele de Piața Aviatorilor, primea numele de Piața Generalissim I. V. Stalin. De asemenea, un sector al Bucureștului s-a numit raionul I. V. Stalin iar bulevardul Aviatorilor a purtat și el numele lui Stalin”,  explică istoricul Badescu. Statuia lui Stalin din Herăstrău a supraviețuit neașteptat de mult. Turnată în bronz și urcată pe un soclu de 16 metri înalțime, statuia a rămas pe poziție până în 1962 cu toate că presedintele URSS Nikita Hrușciov denunțase crimele lui Stalin încă din februarie 1956. Un alt obiectiv bucureștean care a purtat numele de Stalin a fost clădirea care astăzi se cheamă Casa Presei. Ridicată în anii ’50 după chipul și asemănarea Institutului Lomonosov din Moscova, unde, ca fapt divers, a studiat și fostul președinte Ion Iliescu, clădirea s-a numit în primii ani “Combinatul Poligrafic Casa Scînteii I.V. Stalin”. Părintele ei a fost arhitectul Horia Maicu.

“Am fost cetățean al Orașului Stalin”

În vara 2017, Muzeul Județean de Istorie Brașov a deschis o interesantă expoziție cu tema “Brașov Orașul Stalin”. Ideea îi aparține lui Nicolae Pepene, director al muzeului din 2014. A obținut o finanțare europeană de 100.000 de euro de la Bruxelles și a pus pe picioare în premieră o astfel de expoziție în Brașov. “Muzeul nostru trebuie să prezinte identitatea istorică a Brașovului. Oricine vizitează muzeul trebuie sa înțeleagă istoria locală fără să fie nevoie să citească o bibliotecă. Deceniul în care Brașovul s-a numit Orașul Stalin reprezintă o perioadă importantă din istoria noastră, pe care n-o putem uita și nici n-o putem șterge cu buretele”, spune Nicolae Pepene care a adunat mare parte din exponate organizând o caravană care a circulat prin cartierele muncitorești ale Brașovului. “Am colaborat cu mai multe școli din oraș care ne-au pus la dispoziție 150 de copii cu ajutorul cărora am adunat exponate de prin casele oamenilor. Acești copii au pătruns peste tot, îndepărtând orice reticență sau circumspecție pe care ar fi avut-o oamenii față de noi. Așa am reușit să adunăm mare parte din obiectele expuse”, explică Nicolae Pepene. În cadrul expoziției au fost organizate seminarii de genul “Orașul Stalin pe înțelesul tuturor” sau “Am fost cetățean al Orașului Stalin”, în care seniorii brașoveni și-au povestit copilăria petrecută în Brașovul marcat de numele dictatorului sovietic. “Cosmonautul Dumitru Prunariu este poate cel mai cunoscut brașovean născut în Orașul Stalin. Prunariu e născut pe 27 septembrie 1952 iar pe certificatul său de naștere scrie negru pe alb : <născut în Orașul Stalin>”, povestește Nicolae Pepene care precizează că locuitorilor Brașovului din acea perioadă“nu li s-a spus niciodată staliniști sau cine știe cum altcumva. Apelativul oficial era cel de <cetățean al Orașului Stalin>”.

Stalin în lumea largă

Desigur, în lume au fost multe obiective care au fost botezate cu numele lui Stalin. Fie pentru că în țarile respective se aflau la conducere regimuri comuniste fidele Moscovei, fie pentru că oamenii erau naivi și credeau în propaganda sovietică din care reieșea că Stalin era un Făt-Frumos călare pe un cal alb care lupta pentru binele tuturor oropsiților.  19  orașe din toată lumea, inclusiv Brașovul, au purtat numele I. V. Stalin. Cele mai cunoscute sunt Varna, Donețk, Katowice si Dunaujvaros.  O gară din Azerbaidjan s-a numit Stalin precum și vârfuri muntoase din Tadjikistan, Bulgaria, Slovacia, China și Canada. În Viena a existat Stalinplatz, în prezent Schwarzenbergplatz, iar în Italia au fost o mulțime de străzi Stalin. În localitățile Colchester și Chatham din Anglia două artere i-au purtat numele la fel ca și o stradă din Amsterdam. Până și în Trinidad Tobago a existat Stalin street. 

NB. Material publicat in Evenimentul Zilei in luna martie 2018. Fotografiile apartin Muzeului de Istorie al Romaniei si sunt protejate de drepturi de autor. 

miercuri, 28 februarie 2018

Oglindă, oglinjoară cine e cel mai popular din țară ? Nadia Comăneci, tovarașe Ceaușescu!




Nadia Comăneci a fost si este si in ziua de astazi un exemplu de nota 10. Din momentul în care exercițiul ei perfect de la Montreal ’76 i-a adus faima mondială, fetițele din toată lumea și-au dorit să-i calce pe urme. Cele care nu au avut șansa să intre într-o sală de gimnastică, au avut măcar ocazia să se joace cu o păpușă Nadia.
În 1978, la un an și jumătate după Jocurile Olimpice de la Montreal, compania americană Caramma Productions din Elmwood, statul Connecticut, s-a adresat Federației Române de Gimnastică solicitând dreptul de a produce și de a comercializa păpușa Nadia Comăneci. După evoluția senzațională de la Montreal ’76, popularitatea româncei atinsese cote incredibile. Era, fără doar și poate, cea mai cunoscută și îndrăgită sportivă a planetei. Nadia reprezenta un simbol al succesului, al ambiției, al capacității omului de a-și depăși limitele. Notele de 10 obținute în concursul olimpic de gimnastică de la Montreal, evoluțiile nemaivăzute, inocența sa, cuceriseră întreaga planetă. În acest context, firma Caramma Inc și-a propus să producă păpușa Nadia Comăneci.

Americanii bat palma cu FR Gimnastică

În acest scop, la 16 martie 1978, Caramma Inc. a încheiat un contract cu Federația Română de Gimnastică, semnat pentru partea americană de Claudio Caramma, iar pentru partea română de secretarul general  de atunci, Nicolae Vieru, și de șeful Comisiei Economice, Aurel Stoian. Documentul, obținut din arhivele Consiliului pentru Studiul Arhivelor Securității Statului, prevedea drepturile și obligațiile celor două părți. Astfel, Federația se obliga să cedeze “în exclusivitate și pentru totdeauna, toate drepturile de fabricare, distribuire și publicitate a păpușii Nadia Comăneci și a accesoriilor sale”. Caramma Inc. căpăta totodată dreptul “unic și exclusiv de a tipări, difuza și vinde în SUA o carte poștală cu fotografia și numele Nadiei Comăneci”.  Federația dădea asigurări că “este unicul proprietar al tuturor drepturilor în vederea punerii pe piață a unei păpuși Nadia Comăneci și are dreptul și autoritatea deplină și unică să transmită drepturile garantate prin prezentul document”. Americanilor li se îngăduia să insereze pe cutiile păpușilor Nadia tricolorul românesc precum și un text publicitar. În schimbul acestor drepturi, Caramma urma să achite 120.000 de $, 3 % din vânzarea fiecărei păpuși și 2 % din vânzarea fiecărui accesoriu al păpușii. Contractul menționa că “firma nu va acorda nici o sumă de bani sportivei Nadia Comăneci” ci va face plăți la fiecare 6 luni numai către Federația de Gimnastică. Partea română mai trebuia să pună la dispoziția companiei americane un extras de film cu exercițiile Nadiei de la JO Montreal 1976 și o fotografie cu autograful său. 



Contractul ajunge la gunoi

Deși contractual fusese agreat de ambele părți, nu a fost pus niciodată în aplicare. Ca în orice dictatură comunistă, nu se putea face nimic fără aprobare de la cel mai înalt nivel, astfel că hotărârea finală i-a aparținut lui Nicolae Ceaușescu, care a respins înțelegerea fără nici o explicație. În august 2016, cu nici o lună înainte de a muri, Nicolae Vieru, fost președinte al FR Gimnastică, comenta decizia lui Nicolae Ceaușescu: “În situații de genul acesta, care implicau imaginea României, Ceaușescu era cel care avea ultimul cuvânt. Din câte îmi aduc aminte contractul nostru a ajuns la gunoi fără să primim vreo explicație oficială. Sigur, Ceaușescu nu justifica față de nimeni deciziile pe care le lua, dar pentru mine e clar că el s-a opus pentru că începuse să-și simtă amenințată imaginea. Nu concepea ca altcineva să fie mai popular decât el și Elena, ori popularitatea Nadiei în țară și în străinatate întrecuse în acea perioadă orice imaginație. Pur și simplu îl deranja ideea că Nadia putea fi mai importantă și mai populară decât el”.

Păpușa Nadia lansată într-un anonimat total

Având in vedere felul în care s-au desfășurat lucrurile, afirmația lui Nicolae Vieru potrivit căreia Nicolae Ceaușescu începuse să fie deranjat de popularitatea Nadiei stă în picioare. Păpușa Nadia a fost fabricată și lansată după JO de la Montreal, undeva în intervalul 1977-1979. Cum întotdeauna reclama a fost sufletul comerțului, logic ar fi fost ca păpușa Nadia să fie lansată cu tam-tam, să aibă loc o festivitate cu participarea Nadiei și a reprezentanților FR Gimnastică. Lucrurile au stat însă exact pe dos. Păpușa a fost scoasă pe piață de fabrica Arădeanca într-un anonimat total. Păpușa Nadia, care ar fi putut aduce venituri deosebite în acea perioadă datorită popularității uriașe a sportivei, a fost introdusă în magazine doar în baza contractărilor obișnuite făcute de ministerul de resort. Chestionată pe acest subiect, Nadia s-a arătat uimită: ”Nu am auzit despre așa ceva, nu cunosc nici un detaliu. Tot ce știu este că păpuși Nadia s-au făcut în România, ultima chiar în urma cu câțiva ani prin Fundația Nadia Comăneci. Prima păpușa Nadia a apărut pe piață pur și simplu, fără a se organiza vreo lansare” își amintește Nadia, completată de masa sa, Ștefania Comăneci : “Nici eu nu îmi amintesc să fi participat la vreo lansare, la vreo ceremonie… Dacă îmi aduc bine aminte, noi am primit păpușa într-un colet, prin poștă, la Onești”. O trecere în revistă a presei vremii îi dă dreptate lui Nicolae Vieru. În ziarele din perioada respectivă nu se găsește nici măcar un rând despre lansarea păpușii Nadia. Nici măcar Flacăra Roșie, cotidianul PCR Arad, care publica frecvent informații despre fabrica de păpuși Arădeanca, nu pomenește ceva despre păpușa Nadia. În mai 1978 aflăm din ziarul arădean că papușile “Luela, Roxana, Aura și Victoria se pregătesc pentru lungi călătorii peste hotare”, adică urmau să plece la export. Despre Nadia însă, nimic.

Anul lansării, un mister

În ziua de astăzi nimeni nu poate spune exact când a fost scoasă pe piață prima păpușă Nadia. Dacă acest lucru s-a petrecut după martie 1978 când a fost semnat contractul dintre americani și FR Gimnastică atunci e foarte posibil ca odată cu respingerea documentului, din orgoliu, să fi fost preluată și ideea de a fabrica o păpușă Nadia. Mai există și varianta ca și românii și americanii să fi avut aceeași idee, aproximativ în același timp. Oricum, din felul în care statul român a reacționat și în alte situații în care a fost implicată imaginea Nadiei, un lucru este limpede: Nicolae Ceaușescu chiar era deranjat de nivelul uriaș al popularității Nadiei. Foarte probabil, în cazul păpușii s-a dat un accept cu condiția să nu se facă valuri prea mari. Nici Elena Șiclovan, director al fabricii Arădeanca în perioada respectivă, nu poate preciza exact anul apariției păpușii, însă are o teorie personală cu privire la ideea fabricării acesteia: ”Inițiativa de a face o păpușă Nadia a aparținut fabricii Arădeanca. Eram toți foarte entuziasmați. A fost strict o treabă a colectivului, nu vreau să individualizez pe cineva. Omologarea produsului se făcea de către reprezentanți ai diferitelor ministere și apoi ieșea pe piață. Nu pot însa să vă spun în ce an s-a întâmplat asta, nu mai rețin exact. În orice caz, în perioada aceea vindeam în total cam un million și jumătate de păpuși de toate tipurile și de figurine pe an. Exportam și în țări precum Anglia, RFG, Grecia”. 



Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai popular din țară ?!

În cartea sa “Călătorie în lumea gimnasticii”, Nicolae Vieru menționează și alte situații în care Nicolae Ceaușescu a refuzat propuneri de afaceri privind imaginea Nadiei Comăneci : “La sfârșitul lui 1976, televiziunea NBC a invitat-o la New York pentru o emisiune speciala, dar în ultima clipă conducerea partidului a anulat deplasarea. La federație soseau din toată lumea invitații pentru Nadia, s-au adunat zeci de saci plini de scrisori adresate ei, prin care i se solicitau autografe, fotografii, și primea tot felul de mici cadouri și declarații de admirație. O televiziune americană a vrut să facă un film în care Nadia urma să interpreteze o eroină din povești, dar nu s-a aprobat nici acest lucru.

Generalul-maior Aron Bordea de la Directia I a Securitatii, nota intr-un raport ca “urmare a popularitatii de care se bucura, pe adresa Nadiei Comaneci se expediaza frecvent scrisori de catre diferiti tineri din strainatate in care i se fac propuneri de casatorie. La sfarsitul lunii ianuarie 1981 a luat de la CNEFS circa 3000 asemenea scrisori, afirmand ca le va pastra pentru a le lectura cand va fi la pensie. Nu a exprimat niciodata intentii de a se casatori cu cetateni straini”.
In iulie 1978, Securitatea punea la dosarul Nadia o scrisoare trimisa de un roman din SUA pe adresa FR Gimnastica. Respectivul afirma ca detine in Detroit restaurantul “The best in home cooking” si cerea permisiunea de a adauga la numele carciumii si numele Nadiei Comaneci, oferind 5% din venitul brut.

La începutul lui 1977, Ion Țiriac a venit la București cu o echipă de la NBC și a propus un contract de un million de $ pentru ca Nadia să susțină în SUA zece demonstrații de gimnastică, însă a fost, la rândul său, refuzat”, scrie Vieru în “Călătorie în lumea gimnasticii”.  Totuși, în octombrie 1977, Ceaușescu i-a permis Nadiei, ca împreună cu echipa feminină de gimnastică a României, să ia parte la un turneu demonstrativ în SUA. Același Nicolae Vieru precizează că statul român a încasat 100.000 de $ din această acțiune, cu 900.000 mai puțin față de suma oferită de Țiriac cu câteva luni înainte. Singura explicație plauzibilă a acestor decizii aparent contradictorii luate de Ceaușescu ar fi aceea că pentru turneul din octombrie a primit garanții că guvernul american nu va acorda azil politic Nadiei și nici unei alte sportive care ar fi dorit să rămână în SUA, ceea ce probabil oamenii aduși de Țiriac nu putuseră oferi. Regimul de la București era deosebit de îndârjit contra celor care vroiau să părăsească paradisul comunist, astfel că toți cetățenii care aveau rude în străinătate sau care călătoreau in afara țării, așa cum erau sportivii, erau supravegheați si cercetați temeinic de Securitate. Un alt moment important trecut sub tăcere a fost vizita familiei regale a Belgiei în România. Regele Baudouin și regina Fabiola au venit la București, într-o vizită oficială, în octombrie 1976. Dupa întâlnirea cu Nicolae Ceaușescu, regele și regina au vizitat mănăstirile din Moldova, iar la întoarcere au cerut în mod expres să o cunoască pe Nadia. Întâlnirea s-a produs la Bacău pe 14 octombrie 1976. Presa centrală nu a scris nici măcar o virgulă despre întâlnire, deși, în orice context, aceasta era o știre de primă pagină. Doar cotidianul arădean Flacăra Roșie a consemnat că în Bacău, “un popas la liceul cu specific sportiv din orașul chimiștilor a prilejuit o emoționantă întâlnire cu câteva reprezentante ale echipei olimpice de gimnastică a României printre care Nadia Comăneci și Teodora Ungureanu”.
După 1981, an în care  antrenorii Martha și Bella Karoly au rămas în Statele Unite cu prilejul unui nou turneu demonstrativ, supravegherea Nadiei s-a înăsprit. Până în decembrie 1989 când a fugit din țară, a mai ieșit o singură dată din lagărul socialist. S-a întâmplat în 1984 când, după demersuri peste demersuri făcute de Comitetul Internațional Olimpic, Nicolae Ceaușescu i-a permis să meargă la JO de la Los Angeles, ca invitat de onoare, fiind însă însoțită permanent de un ofițer de securitate.

# În 2009, Fundația Nadia Comăneci a scos pe piață o nouă păpușă Nadia ca parte a programului <10 pentru gimnastică>. Păpușa măsoară 57 de cm și este îmbrăcată cu un trening al naționalei României. Pe internet, prima păpușă Nadia, cea fabricată în anii ’70 se vinde și cu 500 de euro.

marți, 18 aprilie 2017

Povestea lui Iosif Sîrbu. Glontul care a ucis aurul




Iosif Sîrbu este primul campion olimpic al României. A cucerit aurul olimpic în 1952, în proba de tir, concurând în poligonul Malmi din Helsinki. Ulterior a reprezentat România la JO Melbourne 1956 și Roma 1960 fără să mai urce pe podium. Și-a luat viața în 1964 în condiții misterioase și din motive neelucidate. Adăugăm ideilor de mai sus două fotografii, mereu aceleași, și cam astea sunt informațiile vehiculate de zeci de ani cu privire la cel care a adus primul aur olimpic pentru România. Până astăzi ! Studierea dosarului Iosif Sîrbu din arhiva CNSAS, depistarea certificatului de deces și a biletului de adio lăsat de el, identificarea unor martori oculari la moartea primului campion olimpic al României, aduc importante lămuriri despre această personalitate a sportului românesc. 



Funcționarul  MFA  Iosif Sîrbu

Iosif Sîrbu s-a născut pe 21 septembrie 1925 în Șibot, Regiunea Hunedoara, actualmente Județul Alba. Părinții săi, Vioara și Dănilă, erau țărani nici săraci, nici bogați. În notele existente în dosarul de Securitate al lui Iosif Sîrbu, părinții săi sunt caracterizați când tarani saraci, când mic-burghezi, în funcție de optica anchetatorului sau a informatorului. Aveau ceva pământ, aveau casă, însă în 1934 au hotărât să se stabilească în București. Aici, Dănilă Sîrbu a devenit administrator al poligonului de tir aflat în incinta Stadionului ANEF în vreme ce soția sa, Vioara, se ocupa de gospodărie. Iosif ia contact cu tirul în 1937, pe când era elev iar în 1939 participă la primele concursuri. Conform propriei declarații, în iulie 1944 termină liceul Regele Mihai I și este încorporat iar 4 luni mai târziu e lăsat la vatră. Și-a petrecut scurta perioadă de cătănie la Școala de Ofițeri în Rezervă din Ploiești fără să fie trimis pe front. În aceeași notă, Sîrbu spune că între 1944 și 1949 a frecventat cursurile Academiei Comerciale și se declară “de meserie contabil”. Ca practicant de tir trece pe la cluburile Olimpic, Academia, Banca RPR iar din 1949 devine sportiv legitimat, și antrenor totodată, în secția de tir a clubului armatei, CCA. Dat fiind contextul venirii la putere a comuniștilor și controlul deosebit de strict impus cu privire la armele de foc de teama unor acțiuni armate contra noii orânduiri, singurele variante pentru o carieră în tir erau cele două cluburi militare proaspăt înființate după model sovietic, CCA-ul și Dinamo. Nu rezultă de nicăieri de ce Iosif Sîrbu a ajuns la CCA și nu la Dinamo, însă nu a fost niciodată militar cu acte în regulă, în adevăratul sens al cuvântului, ci, după cum singur declara, “funcționar civil MFA (Ministerul Forțelor Armate)”. La finele anilor ’40 intra în vizorul Securității. Cel mai vechi raport existent în voluminosul său dosar poartă data de 8 octombrie 1948. Ochiul Securității va veghea asupra lui Iosif Sîrbu până la moartea sa, în 1964. Uneori mai relaxată, alteori acută, supravegherea lui Sîrbu s-a desfășurat pe parcursul a 16 ani.

Primul campion olimpic, primul maestru emerit

Finele anilor ’40 și anii ’50 au reprezentat o epocă de cumplită teroare pentru societatea românească. Sute de mii de români au fost uciși, toturați și închiși în acea perioadă pentru că nu erau de acord cu regimul comunist instalat la putere cu sprijinul armat al Uniunii Sovietice. Pentru o simplă glumă puteai încasa ani grei de temniță. În acest context de teroare roșie, Iosif Sîrbu a intrat sub lupa Securității mai întâi pentru că făcea parte din clubul armatei și mânuia armament iar apoi pentru faptul că se deplasa în străinătate la diverse concursuri de tir. Înaintea fiecărei plecări peste graniță, Securitatea făcea cercetări, întocmea rapoarte, interoga diverse surse ca să se asigure că obiectivul nu va rămâne afară. În anii ’50, orice român depistat că ar intenționa să dezerteze din Paradisul Roșu era acuzat de “trădare de patrie”. Numai că Iosif Sîrbu nu era orice român. În 1952, la Helsinki, adusese primul titlu olimpic din istoria României, drept pentru care, în noiembrie același an, fusese decorat cu Ordinul Muncii clasa I și primise titlul de maestru emerit al sportului. Sîrbu a fost primul personaj din istoria sportului românesc care a primit titlul de maestru emerit. În 1956, după JO de la Melbourne, avea să primească și Medalia Muncii.

Manifestări dușmănoase, apucături burgheze, cosmopolitism

Până în 1953, supravegherea lui Iosif Sîrbu a fost una de rutină. De aici înainte însă, intruziunile Securității  în viața sa cresc progresiv, totul culminând cu perioada 1958-1964, cea mai bogată în acțiuni de supraveghere. Menghina Securității a început să se strângă în jurul lui Sîrbu din două motive : s-a căsătorit cu actrița Lia (Emilia) Șahighian, o frumusețe a vremii, care provenea dintr-o familie burgheză, fără origini sănătoase, al carei tată, regizorul Ion Baltazar Șahighian, era urmărit pentru manifestări dușmănoase iar apoi s-a aflat că tatăl său, Dănilă Sîrbu, avea o soră în Statele Unite, fapt inimaginabil și de neiertat în acea perioadă. Având în vedere aceste lucruri, Securitatea pune la treabă în jurul lui Sîrbu o deosebit de activă rețea de informatori. Clubul CCA, din interiorul căruia pleacă numeroase rapoarte despre Sîrbu, se dovedește a fi un cuib de turnători. Sursele Pietraru, Gogu Ion, Petre sau Peter Aurel, Nicolae, Flacăra, Augustin, Andrei Nelu șamd notează tot ceea ce aud și văd. Cea mai odioasă sursă este Augustin, foarte probabil coleg de club, care raportează până și numărul găinilor și purceilor crescuți de Dănilă Sîrbu în ogradă. Fie că realizează că e urmărit, fie că nu, Iosif Sîrbu nu-și pune frâu gândurilor și vorbelor. Mizând probabil și pe statutul său aparte dobândit prin sport, își permite glume și afirmații extrem de periculoase pentru acea vreme. Rapoartele se adună iar în septembrie 1958 este discutat în cadrul organizatiei de partid și exclus din PMR pentru :
-         “Atitudine cosmopolită – la concursuri are legături numai cu sportivi din țările occidentale și se distanțează de cei din țările de democrație populară.
-         Manifestări dușmănoase – face aprecieri negative la situația din țara noastră și din lagărul socialist
-         Calomnii antisovietice – a spus că alimentația ce a avut-o la un concurs în URSS a fost proastă
-         Afirmă că tehnica militară americană e superioară celei rusești
-         Are o atitudine antisovietică și antipartinică
-         Nu are încredere în publicațiile de la noi
-         Debitează așa-zise bancuri cu caracter dușmănos, vădit reacționare
-         Are apucături burgheze
-         Poartă discuții neprincipiale cu caracter politic
-         Critică organizarea de mitinguri și întreruperea circulației
-         Ascultă posturi de radio imperialiste
-         Defăimează conducători de stat din RPR
-         Are legături de rudenie cu Ion Șahighian, cunoscut cu manifestări dușmănoase”.
În februarie 1959, Comisia de Partid a Ministerului Forțelor Armate anulează excluderea lui Sîrbu dar îi dă un vot de blam. Din acest moment, potrivit surselor Augustin și Pietraru, Iosif Sîrbu devine mult mai reticent în a-și expune părerile, evită orice discuție cu caracter politic și își selectează la sânge anturajul. “După ce în 1958 a fost cercetat de către organele de partid, evită orice discuție cu caracter politic, s-a izolat de restul membrilor echipei și cu aceștia nu mai întreține decât relații de serviciu”, nota sursa Pietraru.


Mătușa Eva pericol public, Iosif trădător de patrie

Românii stabilți în străinătate au fost considerați permanent un pericol de către regimul comunist. Mentalitatea dobândită afară, accesul la informație, posibilitatea de a judeca lucrurile fără a fi influențați de propaganda oficială, reprezentau mari pericole pentru comuniști, de aceea căutau să împiedice sub orice formă contactul dintre românii din țară și rudele sau prietenii din țările capitaliste. Astfel, mătușa Eva, sora lui Dănilă Sîrbu, plecată în SUA în 1924, a devenit un adevărat inamic mai ales în vara 1958 când a făcut o vizită în România. Securitatea a urmărit-o pas cu pas, de parcă ar fi fost capabilă să-l bage pe Iosif Sîrbu în buzunar și să fugă cu el peste ocean. Iosif și tatăl său Dănilă, au negat permanent existența matușii Eva. Chiar și după întoarcerea acesteia în SUA, au susținut că vizitatoarea n-a fost decât o vilegiaturistă oarecare cu care s-au văzut întâmplător. Ceva mai târziu, Dănilă Sîrbu avea să spună că sora sa Eva a murit în SUA fără să lase în urmă vreo agoniseală. În contradicție cu afirmațiile lui Dănilă Sîrbu relatate de sursa Augustin, iese la rampă agentul “Gogu Ion” din Șibot, care fie din prostie, fie din răutate, fie din dorința de a se afirma în ochii organelor, lansează ideea că mătușa Eva e putred de bogată iar Iosif Sîrbu, la prima ieșire în lumea capitalistă, va ateriza direct în ograda matușii Eva din SUA. Intenția de a părăsi regimul de democrație populară era catalogată drept “trădare de patrie” iar Iosif Sîrbu devenea astfel un potențial trădător. La raportul lui “Gogu Ion” se adăuga și o declarație dată de vărul lui Sîrbu, Pătruț Mara, care, anchetat pentru un presupus sabotaj la fabrica de armament de la Cugir, afirmase, strâns cu ușa, că în vara ’58 Iosif Sîrbu s-a văzut cu mătușa sa,  Eva Herţa-Gherman. Deci Sîrbu se văzuse cu mătușa și în același timp nega existența acesteia. Mai mult decât suficient pentru a da naștere la suspiciuni. În cele din urmă, oamenii Securității realizează că rapoartele agentului “Gogu Ion” sunt niște fabulații și închid acest subiect considerând că deși “…în anul 1958 a întreținut relații cu mătușa sa venită în RPR din SUA ca turistă, fapte pe care le ascunde față de organele de partid și de cadre”, în ceea ce-l privește pe Iosif Sîrbu “nu s-a confirmat semnalarea că ar intenționa să trădeze patria”. 



Și-a vândut mașina ca să trădeze patria

Varianta Iosif Sîrbu trădător de patrie revine însă în actualitate în prima parte a anului 1964 dintr-un motiv absolut banal. Sîrbu deținea un autoturism Wartburg pe care “l-a vândut cu 36.000 de lei”. Pentru că nu și-a cumpărat un nou automobil, sursa “Andrei Nelu” a tras imediat concluzia că Iosif Sîrbu strânge bani ca să fugă din țară. Cu toate că în aprilie și iunie 1964 participase la concursuri de tir organizate în țări occidentale, Italia și Germania, Securitatea ține cont de raportul lui “Andrei Nelu” și aprofundează supravegherea lui Sîrbu, pentru același motiv ca în 1958 : suspiciunea de “trădare de patrie”, adică intenția de a fugi din țară. Lăsând la o parte manifestările “dușmănoase” ale lui Iosif Sîrbu, Securitatea era cu ochii în patru și pentru faptul că în lotul de tir exista un precedent în materie de “trădare de patrie”. În 1956, cu prilejul JO de la Melbourne, tiristul Panait Călcâi, vicecampion mondial în 1952 la Oslo, rămăsese în Australia iar gestul său putea servi oricând drept exemplu pentru alți sportivi. După întrecerile la care participase în prima parte a anului 1964 în Italia și Germania, pentru Sîrbu urmau Jocurile Olimpice de la Tokyo programate începând cu luna octombrie a acelui an. Pentru primul campion olimpic al României ar fi fost a  4-a participare la JO, după Helsinki 1952, Melbourne 1956 și Roma 1960. Un raport informativ semnat de același “Andrei Nelu”, care interceptase o discuție între tiriștii “Șandor și Ema Cristescu”, arăta că la Tokyo “Iosif Sîrbu va participa ca sportiv după care ar putea deveni secretar general al FR Tir”. Din nefericire nu a mai fost cazul.


Lia, marea dragoste

Iosif Sîrbu s-a căsătorit în 1953 cu Emilia Șahighian, o actriță de o mare frumusețe, fiica regizorului Ion Șahighian. Documentele Securității precizează că Lia Șahighian făcuse și ea, la un moment dat, tir de performanță. Rapoartele informatorilor cu privire la relația dintre Lia și Iosif sunt întrucâtva contradictorii și foarte posibil subiective, influențate fie de relația directă pe care turnătorii o aveau cu Sîrbu, fie pur și simplu de invidie. Este adevărat că cele mai multe dintre notele informative arată că Lia era o fire capricioasă și că situația căsniciei lor era departe de a fi roz. Odată căsătorit, Iosif Sîrbu s-a mutat alături de Lia în casa familiei Șahighian aflată în cartierul Tei. Împreună cu soții Sîrbu locuiau regizorul Ion Șahighian, tatăl Liei, și nepoata acestuia Liana Munteanu. Deosebit de meticuloși, informatorii Securității au atașat unui raport inclusiv o schiță a locuinței, arătând exact poziționarea camerelor și cine le ocupa. Sub rezerva subiectivismului surselor, din mai multe rapoarte reiese că Lia Șahighian, despre care Iosif spunea adesea că “este un copil răsfățat”, nu era tocmai o soție credincioasă. Acest fapt rezultă inclusiv dintr-o interceptare telefonică realizată de Securitate, convorbire purtată între Lia și un bărbat care părea să-i fie mai mult decât apropiat. Totodată sursa “Andrei Nelu”, raporta astfel despre relația soților Sîrbu :”Sunt certați și vinovată e Lia, care nu are o comportare morală și face totul ca soțul său să fie silit să renunțe la căsătorie. În ciuda eforturilor ce le face Iosif Sîrbu de a menține o atmosferă de calm și înțelegere, situația e destul de încordată între ei…(…). Iosif Sîrbu trece cu vederea și iartă..(…). În ciuda acestor fapte, raporturile dintre Sîrbu și socrul său Ion Șahighian sunt foarte bune”.  Dintr-o sinteză a mai multor rapoarte de urmărire, redactată de maiorul C.Cazacu în 1961, reiese că “Iosif Sîrbu își iubește foarte mult familia (părinții) pe care îi ajută cu bani. Deasemeni își iubește soția și dorește să aibă un copil”. Dorința de a deveni tată rezultă din raportul sursei Augustin care pe 15 mai 1961 îl descoase pe tatăl lui Iosif, Dănilă Sîrbu, și informează :”Vorbind despre Iosif a spus că îl respectă, îl ajută, și e în așteptarea unui copil, soția lui Iosif fiind gravidă”. Ceva mai târziu, aceeași sursă relata că”soția lui Iosif Sîrbu a pierdut sarcina ce o purta, fapt de care Iosif este mâhnit. Acest lucru a fost dedus din urmatoarele vorbe rostite de Dănilă Sîrbu :<și asa ar vrea copilul ăsta al meu să aibă un moștenitor, cum nu va închipuiți>”.  În noiembrie 2016, trăgătorul Teodor Ciulu a confirmat la rândul său că soția lui Sîrbu a pierdut o sarcină. Am eliminat în mod deliberat din rapoartele privitoare la relația Lia Șahighian-Iosif Sîrbu, numele unor persoane precum și detalii care ar putea aduce atingere demnității umane.

Martor ocular al fatidicei zile de 26 septembrie 1964

La 52 ani de la moartea lui Iosif Sîrbu, brașoveanca Maria Sicorschi, campioană națională de tir și ulterior arbitru, este primul martor ocular care depune mărturie despre ceea ce s-a întâmplat în fatidica zi de 26 septembrie 1964, ziua în care primul campion olimpic din istoria României, a trecut în neființă. “Eu eram junioară pe vremea aceea. Mă aflam în poligonul Tunari, la marginea pădurii Băneasa, împreună cu colega mea Margareta Filip. Eram în pauză, după prima poziție, și mă plimbam alături de Margareta când, la un moment dat, trece pe lângă noi Iosif Sîrbu, nenea Ioșca, asa cum îl strigam noi cei mai tineri. L-am salutat, ne-a salutat și fiecare și-a văzut de drumul său. A trecut pe lângă noi la o distanță de 3-4 metri . El de obicei trăgea cu pușca, așa că am rămas oarecum surprinse văzând că are în mâna un pistol de calibru mare. Mergea calm, liniștit, de parcă nu vroia să deranjeze nici pietrele. N-am apucat să ne depărtam prea mult de el, făcusem doar 10-15 pași, când am auzit o bubuitură puternică. Am întors capul instantaneu și l-am văzut prăbușit la pământ. Colega mea Margareta a suferit un șoc. Repeta întruna <…pușca, nea Ioșca…pușca, nea Ioșca>.  Imediat după nenorocire am fost evacuate din poligon de antrenorul nostru, Marin Cristea. Țin minte că Salvarea a ajuns târziu pentru că traficul era închis în zonă din cauza unei delegații străine care sosea de la aeroport. Tot Maria Sicorschi explică felul in care  a intrat Iosif Sîrbu in posesia pistolului cu care și-a luat zilele :”Nenea Ioșca a primit pistolul de la căpitanul Feciorescu, cel care răspundea de armament în poligon. A spus că vrea să vadă și el cum se comportă o astfel de armă cu care nu mai trăsese. Era un pistol de calibru mare, cu butoi. Capitanul Feciorescu i l-a dat pentru că n-avea nici un motiv să-l suspecteze că va recurge la un asemenea gest. “Sîrbu a încărcat în pistol un glonț bont, care produce pagube mult mai mari în comparație cu unul ascuțit, clasic”, rememorează și Virgil Atanasiu, primul campion mondial de tir din istoria României, medaliat cu aur în 1966 în Germania Federală, la Wiesbaden. Campionul olimpic Iosif Sîrbu a fost înmormântat în cimitirul Ghencea civil :”Antrenorul nostru  de atunci a mobilizat toți trăgătorii pentru înmormântare. Țin minte că eu am fost cel care i-a dus crucea”, spune Virgil Atanasiu. Pe 26 septembrie 1964, în poligon se afla și Teodor Ciulu, vicecampion european de tir și multiplu campion național : “S-a întâmplat undeva în jur de 10.00-11.00 dimineața. În poligon era puțină lume. Avusesem o scurtă discuție cu nea Ioșca și stabilisem să ne revedem la vestiar. La cel mult 10 minute după discuția noastră am auzit o bubuitură puternică. Eram în zona pavilionului central. Am luat-o la fugă spre locul de unde răsunase împușcătura. Când am ajuns acolo am rămas înmărmurit. Nea Ioșca era căzut pe spate, la mică distanță de vestiar, cu capul către ușa de acces în clădire. Glonțul, unul cu vârf de plumb, intrase prin partea dreaptă a capului și ieșise prin stânga.  Pentru că încă mai respira am vrut să-l ridic de acolo dar medicul poligonului mi-a explicat că e în agonie și că e mai bine să nu-l clintim. Sincer, nu l-am crezut niciodată în stare de așa ceva”, povestește Teodor Ciulu.

Mărturisire

Din ziua aceea de sâmbătă 26 septemebrie 1964 și până astăzi s-au emis numeroase speculații cu privire la gestul lui Iosif Sîrbu. Ascunse într-un colț al dosarului său de supraveghere, două bilete semnate “Iosif Sîrbu” oferă o nouă perspectivă asupra morții sale. Primul, dactilografiat, fără semnatură olografă, este datat 23 septembrie 1964 și este intitulat “Mărturisire”.
                                                       Mărturisire
               Încerc să-mi înving boala cu ultimele picături de voinţă. Nu-i cunosc originea şi nici denumirea. Simt o stare continuă de nelinişte din această cauză.
               Nu pot pune totul pe seama unor conflicte din căsnicie, provocate mai ales de o terţă persoană care locuia împreună cu noi. Poate solicitările prea intense de ordin nervos din ultimii ani să fi dus la această stare gravă.
               Îi rog pe părinţi, prieteni şi toţi cei care m-au cunoscut să nu mă considere un laş. Am încercat tot ce am putut, dovadă sunt medicii, pentru a mă redresa. Nu mai pot suporta nici spitalele, nici medicamentele. Mi-a plăcut sportul, viaţa în aer liber, dar nu pot accepta infirmitatea.
               După operaţia de apendicită, pe care eu am dorit-o, capu-l simt congestionat iar starea de nelinişte s-a accentuat. Medicamentele mă buimăcesc şi am senzaţia că sunt beat. Nu mai pot suporta prea mult.
              Consider că este cinstit să nu învinuiesc pe nimeni. Cei care m-au cunoscut, reţin conflictele mele din ultimii ani iar adevăraţii oameni vor şti cândva să spună adevărul despre mine celor ce vor dori să ştie cine am fost.

23 septembrie 1964                                                                                                          Adio
                                                                                                                                 Sîrbu Iosif                 

Al doilea bilet, de asemenea dactilografiat, nu poartă nici o dată și conține următorul text :

Acasă, în una din cutiile biroului, am lăsat câteva rânduri pentru cei de acasă. Aş dori să poată fi realizate notele lăsate în scris.
    În acest interval, orice angajament la CEC pentru a le lăsa bani părinţilor ar fi dat naştere la interpretări.

                                                                                                                        Cu salutări
                                                                                                                         Iosif Sîrbu



Boala misterioasă

Cele două bilete sunt pur și simplu atașate dosarului său de supraveghere fără să existe vreun comentariu din partea Securității. Curios este că nici un raport al Securității nu se referă la starea sănătății sale și nu îl poziționează în nici un moment în vreun spital sau sub tratament, în ciuda faptului că el însuși scrie că nu mai poate suporta spitalele și medicamentele și vorbește despre o infirmitate. Ceea ce se cunoaște cu exactitate este faptul că după aurul cucerit la JO Helsinki 1952 i s-a depistat o afecțiune la ochiul drept și a fost avertizat de medici că dacă își mai forțează ochiul își poate pierde vederea. Ulterior, Sîrbu a inventat un sistem de ochire care îi permitea să țintească folosind ochiul stâng și așa a concurat până la moarte. Astfel a participat la JO de la Melbourne 1956 și Roma 1960. Singura mențiune legată de starea sănătății sale aparține sursei “Pietraru” care, într-un raport din octombrie 1960, nota că “în 1953-1954 Iosif Sîrbu a fost bolnav de nervi”, dar mențiunea, unică de altfel, trebuie privită cu rezerve. “La club, la Brașov, eram supuși lunar unor controale psihologice și psihiatrice. Dacă ar fi avut vreo afecțiune de natură psihiatrică, e greu de crezut că ar fi putut s-o țină ascunsă, având în vedere frecvența și minuțiozitatea controalelor medicale ”, poveșteste Maria Sicorschi. La rândul său, vicecampionul european Teodor Ciulu, confirmă frecvența controalelor medicale :”Noi eram supuși unor controale medicale amănunțite din 3 în 3 luni așa că dacă avea vreo afecțiune ar fi fost depistată. Totuși îmi amintesc perfect că prin iulie-august 1964 a fost internat în spital unde l-am vizitat împreună cu alți patru colegi. Ne-a spus că are ceva probleme la stomac  dar nu ne-a dat alte amănunte”.

Depresia, posibila cauză a suicidului

 Analizând biletul său de adio precum și certificatul de deces, în lipsa unor alte dovezi medicale sau declarații, nu se pot face decât presupuneri. Din bilet reiese clar că avea o suferință, pe care căuta s-o țină ascunsă, de vreme ce nu s-a destăinuit nici colegilor care l-au vizitat la spital în vara ‘64. Elementele furnizate de Iosif Sîrbu, “neliniste”, “cap congestionat”, “senzație de beție” sau “solicitările prea intense de ordin nervos”, au fost analizate de Mihail Mihailide, medic și scriitor, director general al săptămânalului Viața Medicală și al Editurii Viața Medicală Românească.  Potrivit doctorului Mihailide, detaliile din biletul de adio conduc la ipoteza că Iosif Sîrbu suferea de o puternică despresie. Stresul acumulat de pe urma filajului la care era supus de Securitate, problemele personale precum și alte chestiuni apăsătoare au dus, foarte posibil, la o depresie. “Chiar dacă mergea regulat la controale medicale ca sportiv, ar fi putut ascunde simptomele depresiei. Teoretic depresia poate fi ascunsă de pacient, caz în care ea poate fi depistată numai de un medic psihiatru cu experiență, simptomatologia depresiei fiind polimorfă, adică poate lua diferite forme. Dacă trăgea cu arma nu înseamnă că avea și o structură psihică puternică”, spune doctorul Mihailide care are o versiune foarte interesantă și cu privire la operația de apendicită evidențiată în mod aparent bizar în biletul de adio. Pentru o persoană neavizată, menționarea operației de apendicită în contextul celorlalte elemente prezentate în biletul de adio pare absolut fără nici un sens. Și totuși, forțând un pic lucrurile, operația de apendicită pe care Sîrbu afirmă că a suportat-o ar fi putut înrăutăți și ea situația. “La operațiile pentru apendicită se făceau anestezii locale (rahianestezie) sau generale. Nu știm cum a fost în cazul lui Iosif Sîrbu dar dacă i s-a făcut o anestezie totală atunci, în mod excepțional, aceasta ar fi putut genera anumite cauze, trecătoare în mod obișnuit. E posibil ca aceste stări de neliniște, cap congestionat, senzația de beție, să fie urmările imediate ale unei anestezii generale și, de aceea poate, el le menționează în biletul de adio . În funcție de substanțele folosite la anestezia generală  și de starea sănătății sale premergătoare operației, pacientul poate fi afectat de anestezie pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, mai ales dacă luăm în considerare anul cand acesta a suportat intervenția.  Dar stările descrise de el în biletul de adio - dacă dactilograma este autentică - sunt  mai degrabă cele unei depresii profunde. Și motive erau : hărțuirea de către Securitate, chiar dacă aceasta se dorea discretă, precum și neînțelegerile conjugale ” precizează doctorul Mihail Mihailide.

  
Locul morții, strada Berceni nr 10

Un alt element care atrage atenția este legat de locul morții lui Iosif Sîrbu. Deși toți martorii afirmă că s-a împușcat în poligonul Tunari, pe certificatul de deces eliberat în data de 2 octombrie 1964 apare altceva. 
-         “Republica Populară Română – Sfatul Popular al Raionului N. Bălcescu
-         Data morții  : 26 septembrie 1964
-         Cauza morții : fractura craniului
-         Moartea a fost trecută în registrul stării civile din București, Nic.Bălcescu la nr. 1646 din anul 1964, luna septembrie ziua 28
-         Locul morții : Nic.Bălcescu – str. Berceni nr. 10
Suprinde faptul că pe certificatul de deces este trecut ca loc al morții strada Berceni nr 10, atâta vreme cât Iosif Sîrbu s-a împușcat în poligonul Tunari. În strada Berceni la numărul 10, actualmente Șoseaua Berceni 10,se află din 1923 Spitalul Alexandru Obregia. Dacă Sîrbu s-a împușcat în poligonul aflat în nordul Bucureștiului cum a ajuns în sudul orașului, în strada Berceni 10, și de ce nu a fost dus direct la IML ori la Spitalul de Urgență ? Medicul Mihail Mihailide vine cu o explicație pertinentă și în această privință : “Este posibil ca persoanele care l-au ridicat pe Iosif Sîrbu de la locul unde s-a împușcat să fi sesizat sau să fi crezut că mai există în el o urmă de viață, deci de speranță. Drept urmare l-au transportat la spitalul Obregia unde exista o clinică de neurochirurgie, în speranța unei resuscitări. Cum pacientul nu a revenit la viatță, s-a trecut în certificat ca loc al decesului acela unde faptic i s-a constatat moartea și s-a eliberat actul de deces.  Cum și când s-a produs decesul poate spune numai  medicul legist, care, indubitabil, a efectuat o necropsie cu deschiderea obligatorie a cutiei craniene”, spune doctorul Mihailide. Foarte probabil, cel care a decis ca Iosif Sîrbu să fie transportat la spitalul Al Obregia a fost ministrul sănătății de atunci, Voinea Marinescu, care se afla în poligon și s-a prezentat imediat la locul faptei.  

Ultima dorință

“Cei care m-au cunoscut, reţin conflictele mele din ultimii ani iar adevăraţii oameni vor şti cândva să spună adevărul despre mine celor ce vor dori să ştie cine am fost”. Această frază din biletul de adio, reprezintă practic ultima dorință a lui Iosif Sîrbu. O dorință care, iată, i se implinește după 52 de ani. Prieteni și cunoscuți, securiști și turnători, medici și jurnaliști, voluntar sau involuntar, au reușit să spună, pentru prima oară, povestea primului campion olimpic al României. Dincolo de cele petrecute în ziua de 26 septembrie 1964, Iosif Sîrbu din Șibot, fiul lui Dănilă și al Vioarei, va rămâne pentru totdeauna un reper al sportului olimpic românesc. Pentru că a fost primul ! Primul român care a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic. Primul român pentru care s-a intonat imnul României la o ediție a Jocurilor Olimpice. Primul !

NB.  Material publicat in Gazeta Sporturilor din 13 si 14 aprilie 2017.