Pierdut copil. Caut asasin. Povestea rugbystilor morţi la Revolutie

Craciunul este un comar ! Stiu ca suna ingrozitor. Suntem obisnuiti sa spunem ca Nasterea Domnului e o sarbatoare si pentru sarac si pentru bogat. Că ne face mai buni, că e momentul din an cel mai asteptat de copii, că vine Moşul...Sunt texte pe care le auzim an de an, mai ales dupa 1989. Pentru unii romani insă, Craciunul nu inseamă altceva decat lacrimi si durere. Să ma explic : Florin, Bogdan, Cristi si Petre erau in decembrie 1989 niste baieţi ca brazii, plini de viaţă, care făceau sport de performanţă. Jucau rugby ! Sportul acela, pentru unii greu de inteles, in care, dupa ce sportivii se luptă precum niste gladiatori, la final îşi dau mâna si se aplaudă reciproc ; « un sport de golani practicat de domni », aşa l-au definit englezii. La fel ca multi ani puştani, in decembrie 1989, Florin, Bogdan, Cristi si Petre au iesit in strada strigand “Jos Ceauşescu !”. Aşa i-a dus pe ei mintea ! Aveau intre 19 si 20 de ani si de abia ieşiseră din juniorat. Florin Butiri, Bogdan Stan si Petre Astafei jucau la Rapid, iar Cristi Toporan la Energia. După Craciun, toţi patru se reuneau in Cimitirul Tineretului, denumire cutremurătoare,  pe care a purtat-o timp de cateva luni, in 1990, actualul cimitir al Eroilor Revolutiei de langa Bellu. Toporan a murit împuşcat in strada in conditii neelucidate, Stan a fost doborât de gloanţe pe langă TVR, Astafei a pierit in Piaţa Palatului iar Butiri a fost secerat pe strada Nuferilor, in vreme ce încerca sa salveze o familie dintr-un bloc incendiat. 

Cimitirul Tineretului. Cristi Toporan

Dintre toti, Butiri a avut si cel mai tragic sfarsit. Un glonţ in stomac, si altul in picior. Se întâmpla pe 23 decembrie 1989. Muntele de aproape 2 metri, cu plete cârlionţate, dupa care întorceau capul fetele ca după soare, se prabuşea împuşcat de-nu-se-stie-unde, de-nu-se-stie-cine. Era o mare speranţă a rugbyului romanesc. Juca flanker si era evident, chiar si pentru ochiul unui profan, un mare talent. Pe 26 decembrie, cand i-am vazut numele pe ecran intre mortii Revolutiei am inceput sa râd ca un idiot ! Am suferit un şoc. Nu-mi venea sa cred. Nu-mi puteam imagina că omul ăla care ma imbratişase la propriu atata vreme, eu linia a doua, el flanker, (cei care cunosc rugby stiu ce spun) nu mai era. Nici mama nu ma tinuse in brate 4 ani, cat am jucat impreuna cu Butiri ! Amanuntele pe care le-am aflat ulterior au fost si mai cutremuratoare. Fusese impuscat in picior si in abdomen. Acestui monument de barbaţie, sportivitate si camaraderie i se amuptase piciorul. Marele talent al rugbyului romanesc (opinia antrenorilor vremii), la 1,97 si 110 kg, ar fi fost constrâns să-şi petreacă restul vietii intr-un cărucior ! Glontul încasat in stomac, dupa unele informatii, un glont neconvenţional, i-a fost însă fatal. Impuscat pe 23 decembrie, a murit pe 26, in a doua zi de Craciun. 

 

Florin Butiri, primul din stanga sus

Tot in zilele Craciunului ’89 au fost dusi la groapa Toporan, Stan si Astafei. Cimitirul Tineretului.....Ireala denumire.....In primavara ’90 Clubul Rapid a asezat o cruce in fata stadionului in memoria celor 3 rugbysti ai sai – Butiri, Astafei si Stan. Astazi, la 26 de ani de la Revolutie, foarte putini mai stiu cine au fost cei 3 adolescenţi care zambesc din fotografiile postate pe cruce. Despre Toporan, nici atat...Zdrobită, umilită, disperată de pasivitatea statului roman care n-a fost in stare sa-i spuna cine i-a ucis fratele nici pana in ziua de azi, Galina Astafei, (argint in ’92 la Barcelona la saritura in inaltime), a abandonat Romania si s-a stabilit in Germania. In 2008, parintii lui Florin Butiri au reusit sa obtină o sentinţă care condamnă statul roman pentru faptul ca nu si-a dat in nici un fel silinţa sa afle cine le-a stins lumina ochilor in decembrie 1989.  Institutiile sportive de resort nu fac nici o referite la puştii morti pe baricadele Revolutiei, desi rugbyul este singurul sport care a dat jertfe, la propriu, pe altarul democratiei. Parinţii morţilor traiesc de 20 de ani, in fiecare an, un Craciun de cosmar, Craciunul cand si-au dus la groapa copiii. Si atunci, in anul de gratie 2015, stai si te intrebi uitându-te la ce se intampla in jurul tau, oare a meritat ?

Marele pianist rapidist

Dan Grigore la 72 de ani

Marele pianist rapidist


                          Unul dintre cei mai mari artişti ai României şi ai lumii, pianistul Dan Grigore, a împlinit pe 6 august 72 de ani, fapt care a trecut neobservat în presa românească. Desigur, Dan Grigore nu se ridică la nivelul unui cântăreţ de manele, al Nicoletei Luciu, al Cruduţei ori al Războinicului Luminii aşa că nu merită cine ştie ce atenţie din partea presei autohtone.
Lăsând la o parte aceste aserţiuni, acum când Dan Grigore a împlinit 72 de ani v-aş prezenta o faţetă mai puţin cunoscută a celui pe care Mihail Jora îl numea “un talent excepţional” iar Sergiu Celibidache îl prezenta ca fiind “printre cei mai mari din lume”. Ei bine, printre studii, concerte, carieră didactică şi alte preocupări de acest fel, maestrul Dan Grigore mai are o pasiune mistuitoare iar această pasiune se numeşte Rapid. Echipa de fotbal Rapid ! Ei bine, da, unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii suferă de zeci de ani pentru o echipă de cartier. Dacă într-o discuţie cu Dan Grigore deschizi subiectul Rapid, atunci trebuie să te înarmezi cu răbdare pentru că omul decorat cu titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor de Guvernul Francez sau cu Steaua României în grad de mare cruce de Statul Român, este capabil să vorbească ore în şir, fără a se repeta, despre echipa Rapid. Am avut privilegiul să port o asemenea discuţie cu Dan Grigore în toamna 2012. L-am contactat telefonic spunându-i că vreau să realizez un interviu cu domnia sa. “Cu mare plăcere dar hai să amânăm întalnirea vreo 3-4 zile căci am repeţitii pentru un concert”, mi-a răspuns el. “Sigur dar să ştiti că vreau să vorbim despre Rapid”, am replicat eu. “Despre Rapid ?! Păi despre Rapid şi despre fotbal sunt gata să vorbesc oricând, oriunde şi în orice condiţii. Te aştept mâine seară la mine acasă”. Sosind la locuinţa sa nici n-am apucat să deschid bine gura căci omul care a susţinut nenumărate concerte în faţa unor capete încoronate, a unor şefi de stat, în cele mai renumite săli de concert de pe planetă, a început să vorbească despre Rapid şi despre fotbal cu pofta cu care bea apă un om care tocmai a traversat deşertul.

Dan Grigore si Florian Pittis

“Am revoltat opinia publică muzicală în tinereţe când într-un interviu la radio am spus că prefer să urmăresc echipa de fotbal a Braziliei decât să mă duc la un concert mediocru. Am fost hulit de lumea muzicală care a spus <cum poţi să compari aşa ceva ?!> Da, pot să compar, pentru că, pentru mine, a trasa nişte traiectorii minunate, geometrice, superbe, cu anticipări, cu o conlucrare extraordinară în intuiţia jucătorilor, pentru mine este la fel cu performanţa de a reuşi un cvintet sau un cvartet sau un concert cu o orchestră de cameră, în care, cum spunea Maiorescu, fiecare flaută se aude şi are importanţa ei pentru restul orchestrei.

-          Mai târziu aţi nuanţat şi aţi spus <mai bine un meci al Rapidului decât un concert prost>. Cum a ajuns un muzician de renume mondial să ţină cu o echipă de cartier ?

-          Oi fi eu de renume mondial sau cum oi fi, dar în tinereţe, într-o perioadă în care poate meritam să fiu mai mult folosit şi mai cunoscut in spaţiul public românesc şi internaţional simţeam că mi se pun anumite oprelişti şi atunci mă limitam la o anumită zonă în care am simţit că într-un fel pot să mă identific cu această echipă de cartier care era extrem de iubită de foarte multă lume şi care atunci când a căzut în B a fost urmată de publicul ei, cam prin toate avatarurile ei fotbalistice, cu fidelitate, o altă valoare la care ţin foarte mult. Şi Rapidul mai însemna ceva pentru mine, avea acest gust pentru artă, pentru frumuseţea fazei în sine. De aia a devenit nemuritoare replica lui Nichi Dumitriu care spunea.. <mai bine o bară frumoasă decât un gol urât !>. Această valoare a nobleţei artei, a lucrului făcut fără ţinta rezultatului imediat, făcut de amorul artei, transforma Rapidul într-o echipă boemă. Pe lângă faptul că era cumva o echipă proscrisă, era limitată la un anumit mod de exprimare în sportul românesc, am găsit că are această frumuseţe a unui fapt de artă, chiar într-un sport care e privit de mulţi ca o banalitate. Apoi am realizat că în fond, în anii aceia, Rapidul a fost şi un fenomen de dizidenţă, o supapă de exprimare a unor disocieri faţă de regim. Am simţit asta în nuanţe, în modul de a se simţi liber pe stadioane publicul Rapidului, în modul de a nu se lăsa intimidat de autorităţile momentului care tăiau şi spânzurau în fotbalul românesc. Tartorii cei noi ai fotbalului românesc erau CCA-ul, devenit Steaua, şi Dinamo. Aceste două autorităti, nu neapărat totdeauna fotbalistice, aveau pâinea şi cuţitul şi puteau lua valori de la alte cluburi. Traiectoria lor şi dăunările pe care le-au adus fotbalului românesc m-au făcut să spun într-un interviu pe care mi l-a luat Radu Călin Cristea care făcea programul de meci al Rapidului, că Rapid este un Zorro al fotbalului românesc, că ia de la bogaţi şi dă la săraci, pentru că fuseseră nişte păţanii ale Rapidului când capotase în faţa unor mai mici ai fotbalului în timp ce când întâlnea marile forţe, care nu erau numai fotbalistice, era cu coada pe sus şi făcea performanţă.

-          În 1967, când Rapidul a luat primul titlu din istorie aveaţi 24 de ani şi eraţi student la Conservator…

Rapid campioana Romaniei 1967

-          Da…si aveam o gaşcă întreagă de studenţi şi de profesori cu care comentam, vedeam meciurile în clubul facultăţii şi cu o parte din gaşca asta am rămas peste timp rapidişti declaraţi, fideli şi solidari. L-aş pomeni aici în mod special pe bunul meu prieten Mircea Costache, lector la catedra de pian şi fost elev al profesoarei Florica Musicescu, care după fiecare meci al Rapidului venea la facultate răguşit şi-mi spunea…<îţi dai seama unde am fost>.  Cu ei, colegii mei, mergeam la meciurile Rapidului în anii ’50-’60 însa acum nu mă mai duc chiar aşa cu sufletul uşor la un meci pentru că mi se pare de neconceput ce se întamplă pe stadioane. Pe vremea când mergeam la meciuri cu părinţii mei nu exista violenţă pe stadioane. Probabil că lumea din care venea publicul de atunci al stadioanelor era o lume mult mai aşezată, chiar daca istoric vorbind s-au petrecut lucruri atroce şi pe vremurile alea. Publicul pe care-l întâlneam în mod special la meciurile Rapidului era unul deosebit, avea un umor nebun, un talent de a face din necaz o bucurie, transforma plânsul în râs.

-          Cum a ajuns profesoara dumneavoastră, doamna Cella Delavrancea, să fie implicată în fenomenul Rapid ?

-          Simplu ! Cella Delavrancea decupa din ziare toate articolele legate în special de Rapid şi mi le trimitea în plic la Viena unde mă aflam cu o bursă Herder. Eram la curent cu tot, rezultate, comentarii. Decupa mai ales din ziarul Sportul dar şi de prin Gazeta Literară unde scriau Fanuş Neagu şi Teodor Mazilu, deci era o întreagă muncă de documentare pe care o făcea bătrâna mea profesoară Cella Delavrancea, bătrâna mea maestră, care ştia că-mi place fotbalul şi care, încet, încet a început să guste şi ea fotbalul. Ajunsese să comenteze cu mine diverse meciuri şi devenise foarte entuziasta faţă de acest sport. Ca să vedeţi ce înseamnă mintea deschisă a unui om cultivat.

-          Rapidul este echipa cu cei mai mulţi susţinători printre artişti şi oameni de cultură în general. Ion Băieşu, Florian Pittiş, Horia Căciulescu, Victor Stănculescu, Gheorghe Dinică, Dan Puican, Fanuş Neagu, Dorina Lazăr, Valentin Teodorian, Colea Răutu, Ion Lucian, Radu Călin Cristea şi mulţi alţii din această zonă au fost sau sunt suporteri ai Rapidului. Cum explicaţi această apropiere dintre ei şi o echipă de cartier ?

Actorul Horia Caciulescu. In stanga sa Dan Coe

-          Vedeţi…fotbalul este şi el un fapt de cultură, la nivelul lui şi cu mijloacele lui. Şi inainte de război şi după, era ceva care particulariza Rapidul ca fenomen sportiv. În Giuleşti a existat mereu o gratuitate, o frumuseţe a fazei mai mult decât încrâncenarea şi dorinţa de rezultat. Poate că Rapidul a avut mereu ceva ce l-a particularizat în peisajul fotbalistic românesc. Artiştii şi oamenii de cultură în general au acest spirit liber, o afinitate către libertatea jocului.

-          Ca să rămânem pe tărâmul pe care îl stăpâniţi cel mai bine, cu ce aţi asemăna Rapidul ? Cu muzica lui Bach, a lui Bethoven, a lui Chopin ?

-          Rapidul se asemuie cu multe muzici. Se asemuie la un moment dat şi cu Mahler care este un mare organizator al haosului, se asemuie cu marii improvizatori, cu Liszt, cu Enescu care era un mare improvizator, cu Rogalschi care a scris celebrul triptic “Înmormantare la pătrunjel” , cele trei schiţe simfonice pentru orchestră, o splendoare de piesă. Şi mai sunt posibilităţi de a comunica muzical cu trimitere la felul de a se purta al Rapidului în interiorul fotbalului şi puţin în exteriorul său ca echipă îmbrăţişată de publicul ei şi făcând un corp sentimental comun cu el.

-          Ioan Chirilă, în cartea dedicată Rapidului, “Glasul roţilor de tren”, scria că Maria Tănase cânta adesea la petrecerile rapidiştilor. Aveţi idee dacă simpatiza şi ea cu Rapidul ?

Mircea Lucescu, Ovidiu Ioanitoaia si Ioan Chirila

-          Da, sigur. Cântecele Mariei Tanase, multe dintre ele, sunt corespondenţe muzicale ale stărilor rapidiste fie de pe teren fie din afara lui. La fel şi Ioana Radu care făcea la rândul ei parte din această armată de privilegiaţi, de susţinători ai Rapidului.

-          Anii ’80 au reprezentat o perioadă cruntă pentru Rapid. Mai mult prin B decât prin A. Ce vă mai amintiţi din acea perioadă ?

-          Păi în primul rând strigăturile de pe stadion…<cine v-a băgat în A ? Ceauşescu Elena ! Cine v-a băgat în B ? Ceauşescu PCR !> Am asistat la multe momente din astea la meciurile Rapidului. Am scandat şi eu de multe ori !

Suporteri rapidisti in anii '80

-          Pe cine aţi apreciat de-a lungul timpului…jucători, antrenori ?

-          E greu de spus. Nu ştiu cărei minuni s-a datorat acea frumuseţe de campionat câştigat cu Valentin Stanescu în 1967 dar sunt de părere că Rapidul nu a ştiut să se poarte cu oamenii care au fost credincioşi acestui club. De exemplu, am o frustrare personală, cu acest antrenor, Hizo, care a fost chemat de câte ori Rapidul a fost în necaz si apoi i s-a dat paşaportul de plecare. Mie mi se pare că Rapidul nu-şi poate permite aşa ceva, nici cu jucatori, nici cu antrenori. Nu ar trebui să se poarte aşa. Cred că oamenii care sunt legaţi de acest club şi au dovedit asta, trebuie cultivaţi şi respectaţi. Am apreciat foarte mult felul profesionist în care a lucrat Mircea Lucescu la Rapid, chiar dacă la un moment dat am făcut o remarcă deranjantă pentru el. Am spus, <Mircea, sângele apă nu se face>, apropos de apartenenţa sa la alt club. N-am spus-o cu un aer peiorativ sau depreciativ ci am spus-o poate cu un soi de consideraţie, pentru că nu mi se pare ruşinos să ţii la originile tale, la apartenenţa ta şi să rămâi fidel unor crezuri, chiar dacă pe undeva n-aş fi de acord cu ele, dar respect lucrul ăsta.

-          Florian Pittiş spunea aşa :”Un adevărat rapidist e un Prometeu. El a furat focul sacru al jocului şi de atunci, în fiecare săptămână, i se mănâncă ficaţii”. Vă recunoaşteţi în acest portret al rapidistului adevărat ?

Rapid v Dinamo 1-0, aprilie 1986

-          N-aş putea spune că la ora asta mai sunt un rapidist aşa de ficăţos cum se descria Moţu Pittiş dar trebuie să recunosc că pentru mine Moţu a fost un adevărat rapidist. Când am fost propus la un moment dat, de faţă cu Moţu, preşedinte de onoare al Clubului Aristocratic Rapid, eu am refuzat şi am spus că el trebuie sa fie. Moţu a refuzat spre stupoarea mea şi mai târziu mi-am dat seama că el ştia că e bolnav, ceea ce a dat o forţă specială acestui refuz al lui. Eu cu Moţu eram amici vechi, ne ştiam imediat de după vârsta şcolii elementare pentru că eram amandoi fii de aviator şi asta a creat între noi o comuniune, plus că pe urmă ne întâlneam prin teatre, pe la concerte şi chiar dacă eu nu eram un mare amator de rock şi poate că nici el nu era un mare amator de muzică simfonică sau cultă, totuşi existau punţi între noi. Sigur că expresia lui despre esenţa rapidismului, despre prometeismul rapidismului, este atât de plastică încât mi se pare una din culmile de neatins în această viaţă.

-          Cum vedeşi Rapidul peste ani ?

-          Mi-e foarte greu să spun pentru că nu ştiu cum va fi societatea. Deocamdată, ce văd eu în lume este transformarea fotbalului într-o afacere, cu mercenari, cu profesionişti. La noi nu ştiu cum va fi fotbalul mâine darămite peste nişte zeci de ani. 

Patricianul a murit ! Traiasca Micul !

                        A fost odată Patricianul ! Barbaţi şi femei, tineri şi batrani deopotrivă, cu toţii îl iubeau nespus. Lunguieţ şi dolofan, din carne de vită, porc sau berbecut, se imbrăca falnic într-un maţ de porc sau de oaie şi se întindea ca la plajă pe grătarele fumegânde ale tuturor crâşmelor, tavernelor şi bodegilor de pe cuprinsul Ţarilor Române şi mai târziu al României. De la Iaşi, până la Timişoara şi de la Bucureşti până la Cluj sau Baia Mare, altarele închinate Patricianului fumegau întru propăşirea burţilor românilor, multă vreme adoratori ai acestui purtător de maţ. De pe la începutul secolului 19 şi până prin anii ’80 ai secolului 20, Patricianul a avut mereu un colţişor rezervat în inimile, dar mai ales în pântecele românilor de pretutindeni. Numele său, patrician, e pierdut în negura timpului. I l-a dat probabil vreun mester bucatar. Era atât de celebru încât îl găsim în DEX sau în dicţionare de prin Statele Unite. Definiţia Patricianului este însa nedrept de scurtă în comparaţie cu faima sa întinsă pe aproape 2 secole :”cârnat preparat din carne tocată de vită şi fript la grătar”. O definiţie fadă şi inexpresivă, a acestei minuni gastronomice care zeci de ani la rând i-a făcut pe mâncăii mioritici să saliveze de poftă, chiar dacă, potrivit principiului “câte bordeie, atâtea obiceie”, Patricianul era făcut ba “din ceafă de porc la care se adaugă puţină ceafă de vită”, ba numai “din carne de vită”, ba din amestec de ceafă de berbec, usturoi, sare, piper si cimbru”. Oricum ar fi fost, cohorte de români l-au slăvit, l-au apreciat şi şi-au potolit foamea cu acest Făt-Gustos al bucatelor autohtone. Până prin a doua jumatate a secolului 19, Patricianul era vedeta incontestabilă şi fără rival a locantelor. Şi tocmai în plină glorie a Patricianului s-a născut Micul !

             Părintele Micului s-a nimerit să fie şi el un mare admirator al Patricianului. Se numea NT Orăşanu (1833-1890), era oltean din Craiova, poet, publicist şi memorialist. Pamfletar de calibru, Orăşanu făcea frecvent puşcărie pentru articolele sale ireverenţioase faţă de orânduire. A înfundat puşcăria şi pe vremea lui Cuza şi pe timpul lui Carol I, însă de fiecare dată “concediul” a fost scurt. George Calinescu îl descrie ca pe un tip vitriolant în scris, care n-avea nici tată, nici mamă când era vorba de critică; dădea în mod egal cu barda în toată lumea, criticându-l pe Hercule in bună masură ca şi pe Regele Carol sau pe Dumnezeu. Ca să vă daţi seama despre ce vorbesc, iată câteva mostre ale acestui ipochimen, tare temut în epocă, fondator al unui morman de reviste precum Nichipercea, Ochiul Dracului, Sarsailă, Ghimpele, Arţagul Dracului, samd. :

   despre Carol I Orăşanu spunea aşa :“domnitorul este o persoană care e în capul unui stat şi pe care ţara-l ţine pe băut şi pe mâncat”;

   despre Hercule :”Ăsta a înhăţat o pisică pe care a prins-o la o oala cu smântână şi din pielea ei şi-a îmblănit gulerul paltonului”;

   Tatăl nostru în viziunea lui Orăşanu :”tatăl nostru care ieşti în iaduri, afurisească-se numele tău.....”.

               Acesta este personajul despre care se spune că este Tatăl Micului. Stâlp al tavernelor bucureştene, Orăşanu, probabil înfometat după încheierea unui alt stagiu la răcoare, s-a nimerit într-o bună zi în cârciuma “La trei frunze de viţă” de pe strada Covaci din Bucureşti, cârciumă vestită în timpul acela, pe care o ţinea Iordache Ionescu. Anuarul Presei Române din 1912 ne oferă singura imagine păstrată până în ziua de astăzi a celebrei crâşme a lui Ionescu. Ei, aici s-a proptit Nicolae Orăşanu cu stomacul ros de foame şi cu gâtlejul ars de sete. A luat o ţuică (o idee, cum o botezase), o oca de vin cu borviz (o baterie), 2-3 perechi de patricieni, a mai scris câte ceva, a mai făcut un pic de politică alături de ceilalţi muşterii, a mai cerut o oca de vin şi tot aşa până s-a înserat binişor. Atins din nou de gheara foamei Orăşanu i-a cerut cârciumarului încă o porţie de patricieni. Jenat, nea Iordache, cum îi spuneau clienţii, i-a zis pe un ton plin de pocăinţă “...domnu Orăşanu, vă rog să scuzaţi, da’nu mai am maţe pentru patricieni. Le-am terminat”. Inspirat de vinul ce la ora aceea probabil îi părea ambrozie, Orăşanu i-a aruncat scurt crâşmarului “...nea Iordache, ia si frământă dumneata carnea aceea în mâini şi pune-o pe grătar, aşa făr’de maţ”. Deşi a fost tare uimit să audă asemenea lucru năstruşnic, Iordache s-a conformat, iar muşterii, în frunte cu maestrul Orăşanu, s-au înfruptat din carnea aceea tocată şi friptă, facută mici rulouri, de s-au lins pe degete, fără să-şi dea seama că asistaseră la un moment istoric : naşterea Micului.

             

Bucurestiul pe vremea cand Micul si Patricianul erau frati

 Timp de mai bine de 100 de ani Patricianul şi Micul au tresăltat împreună pe grătarele patriei, potolind foamea românilor şi rămânând la fel de fragezi ca în clipa în care s-au cunoscut. Micii, sunt de fapt o icoană prin părţile astea de lume. Mai lungi, mai scurţi, mai subţirateci sau mai grăsuleni, din oaie, porc sau vită, ei sunt prezenţi la turci, greci, bulgari şi în întreg spaţiul iugoslav. Patricianul, bietul de el, a dispărut prin anii ’80. Poate că pentru el concurenţa cu Micul a fost prea puternică; poate că apariţia altor cârnăciori de rang inferior l-a făcut sa plece scârbit, pe el, un împărat al cârnaţilor; poate cârciumarii nu l-au mai vrut ori muşterii nu l-au mai cerut;  cert e că după dispariţia Patricianului, Micul a rămas regele bucatelor. Slăvit şi cântat de generaţii de poeţi, Micul a rămas stăpânul absolut al bucătăriei româneşti, drept dovadă că prietenia dintre el şi mâncăcioşi e în continuare de nezdruncinat. Îi însoţeşte peste tot, la mare, la munte, la pădure, se întâlneşte cu ei la cârciumă sau pe unde mai umblă românii. Se suie degrabă pe grătar unde se lasă perpelit la foc mic, se tăvăleşte prin muştar şi se aşterne încă sfârâind în farfuria străjuită cel mai adesea de o halbă plină cu bere rece. Acolo-i şade lui bine, în fruntea bucatelor. Patricianul a murit ! Trăiască Micul !

Istoricul Nicolae Iorga : Fotbalul, “acest brutal domeniu, copilăresc şi inferior”.

"O imensă copilărie a unei lumi uşuratece". 

De-a lungul vremii, numeroşi scriitori, istorici, actori sau poeţi şi-au arătat interesul pentru sport, fiecare în felul său. Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Geo Bogza, Petru Comărnescu sau George Călinescu sunt doar câţiva dintre numeroşii oameni de cultură cărora le-a plăcut sportul, l-au practicat şi au scris despre el. Undeva, pe această lungă listă a cărturarilor români care au abordat sportul şi i-au evidenţiat eroii, se regăseşte un nume surpriză, cel al istoricului Nicolae Iorga (1871-1940). 

Nicolae Iorga

 Deşi obişnuia să puncteze succesele obţinute de sportivii români, Iorga era un permanent critic al mişcării sportive sub orice formă. Naţionalist convins, istoricul aplauda doar aspectul patriotic, succesul adus României, nicidecum performanţa sportivă în sine. Nicolae Iorga îşi scotea pălăria în faţa eroismului, nu în faţa actului sportiv, chiar dacă acest act de eroism era săvârşit în cadrul unei manifestări sportive. În 1933, naţionala de fotbal a României a jucat la Bucureşti pe stadionul ONEF, în cadrul Balcaniadei. Românii au învins Bulgaria cu 7-0, Grecia cu 1-0 şi Iugoslavia cu 5-0, câştigând competiţia. În vreme ce toată lumea sărbătorea succesul fotbaliştilor români, Nicolae Iorga vedea în aceste victorii şi în bucuria care le însoţea o jignire la adresa unor aliaţi. Iată ce scria istoricul în Neamul Românesc din 14 iunie 1933 :

Defilarea lotului Romaniei in 1933

“Să-mi fie permis să nu mă bucur ca toată cealaltă lume de marea victorie pe care a repurtat-o România contra Greciei, Bulgariei şi Iugoslaviei la recenta <Balcaniadă> (…). Nu înţeleg de ce ne-am bucura de faptul că am jignit, prin demonstraţiile noastre, nu numai nişte presupuşi adversari ca Bulgarii, ci un aliat şi un prieten cu care n-avem nimic de împărţit. Nu înteleg iarăşi de ce succesul unor jucători de minge englezească aruncată în aer cu deosebite părţi ale corpului ar putea fi o dovadă a superiorităţii României asupra tuturor vecinilor săi, superioritate aplaudată frenetic de câteva mii de oameni în frunte cu Prinţul Moştenitor (…). Şi mai ales nu înţeleg unde e dovada vredniciei, fie şi în acest brutal domeniu, copilăresc şi inferior, a echipei tricolore în fruntea căreia se găsesc, în cea mai mare parte, foarte onorabili minoritari. Măcar de origine, ca dd. Dobay, Kotormany şi Morawetz. Nu înţeleg, atâta tot. Şi am crezut că trebui să arăt şi altora, cari poate sunt în măsură să mă lumineze, de ce nu înţeleg ceia ce mi se pare numai o imensă copilărie a unei lumi uşuratece”.

Scriitorul Mihail Sebastian : “Biblioteca trebuie să-şi deschidă fereastra spre stadion”

Mihail Sebastian

La 2 zile de la publicarea acestui material, pe 16 iunie 1933, lui Nicolae Iorga i se raspunde ferm dar politicos în Cuvântul. Autorul replicii a fost scriitorul şi criticul literar Mihail Sebastian (1907-1945), un împătimit al sportului :”Fără să fim <în masură a lumina> pe cineva în materie de sport şi fără să fim în treburile acestea mai mult decât iubitori de spectacol, vom cuteza să-i supunem d-lui profesor câteva obiecţii. Nu atât pentru a-l convinge pe d-sa, cât pentru a ne da noua înşine socoteală de o pasiune, la care – mărturisim cu sfială – am participat. Am fost pe stadion Duminică, un om mai mult printre alţi 24999 de oameni, am aplaudat odată cu mulţimea aceasta, am strigat, am aclamat, am fost sincer emotionaţi de lupta celor 22 de barbaţi din arenă. Mustrările d-lui profesor Iorga ne privesc deci în egală măsură şi ne-ar fi greu să ne ascundem sub anonimatul unei învinuiri generale, pentru a scăpa de justificări. Hotărît, e preferabil să le dăm aceste justificări, atîtea cîte sunt şi cum sunt. O imensă copilărie sportul ? Poate da. Am spune chiar mai mult decăt atît : singura copilărie, ultima copilărie ce ne mai ramîne. (...) Nimic artificial, nimic <făcut>, schematic şi convenţional aici. Totul e spontan, direct, imediat...(...) Sportul însemnează punerea înainte a omului. Este o întreagă moralitate, o întreagă estetică în acest simplu adevăr. Este prea uşor să condamni sportul opunînd stadionului biblioteca. Întrebarea este însă dacă un intelectual nu are nimic de învăţat de la stadion. Jocul liber, deschis, netrucat, dominat exclusiv de legile obietive ale situaţiei este infinit superior ca semnificaţie morală dezbaterilor intelectuale în care arguţia si falsa abilitate amestecă la fiecare pas adevărurile. Dacă d-lui profesor Iorga i-ar fi fost dat să cunoască în activitatea d-sale ştiinţifică sau politică numai adversari de loialitatea unui foot-balist, poate că munca i-ar fi fost pe jumătate mai simplă. Oriunde se pot truca valorile şi ierarhiile. Absolut oriunde : în ştiinţă, în artă, în literatură, în politică. Numai în sport nu. (...) Dacă nu ar fi decât justiţia aceasta sumară şi infailibilă pe care sportul o realizează între oameni, daca nu ar fi decât spiritul acesta de virilitate simplă, fără ascunzişuri, fără trucuri, şi încă ar fi suficient pentru ca biblioteca să-şi deschidă din când în când fereastra spre stadion”. 

Balcaniada 1933 - Romania inaintea meciului cu Bulgaria