Doamna Basarabia din Covasna

Povestea doamnei Basarabia Florentina Russu, din Sita Buzăului, pare desprinsă dintr-o carte de istorie, marca Al Mitru sau Dumitru Almaș. E o poveste alcătuită din temelie pe niște cuvinte precum patriotism, glie, dragoste de țară, care în ziua de astăzi nu mai au relevanță pentru destui români. Și totuși, aceste vorbe aveau acum mai bine de 70 de ani deplină acoperire în fapte.  

Fugari din calea rușilor

În vara 1944, Evdochia Popa făcea ceea ce mulți alți români basarabeni au făcut în anii ’40 : fugea din calea rușilor. Evdochia a lăsat baltă toate acareturile pe care le avea în satul său de lângă Cetatea Albă, și s-a refugiat în Covasna, la Sita Buzăului, acolo unde soțul său, Grigore, primise anterior o repartiție ca învățător. Când a ajuns la Sita, era deja însărcinată iar pe 18 septembrie 1944 a născut o fetiță. Evdochia i-a ales singură numele pentru că soțul ei era pe front. Și i-a spus Basarabia Florentina. “Basarabia este primul meu prenume dat de mama din dragostea ei nețărmurită pentru pământul natal pe care fusese nevoită să-l părăsească. M-a botezat în pădure iar naș de botez mi-a fost preotul din Sita”, povestește doamna Basarabia Russu. Nașterea Basarabiei i-a salvat viața lui Grigore, soțul Evdochiei. În septembrie 1944, Grigore Popa, care se afla cu regimentul său în Munții Tatra, a primit o scurtă permisie ca să-și vadă copilul nou-născut, pe Basarabia. Când s-a întors la unitate a aflat că toți camarazii săi pieriseră. Pe el îl salvase permisia.

Basarabia Russu

Doamna Bia

Întotdeauna, cunoscuții i s-au adresat cu apelativul <Bia>. “Așa mi se spune de când eram copil. Eu am conștientizat târziu ce-i cu numele meu pentru că părinții mă strigau numai Bia iar în acte foloseau celălalt prenume, Florentina. La școală, la catalog, profesorii mă strigau Popa Florentina, niciodată Popa Basarabia! Îmi amintesc că la un moment dat participam la o adunare pe teme de învățământ iar un secretar de partid, studiind datele mele personale, mi-a spus <aveți un nume cu rezonanță politică, tovarășa!>”, rememorează Basarabia Russu. “Culmea este că deși toată lumea mă strigă Bia, nimeni nu m-a întrebat de unde vine acest nume, daca e un diminutiv sau pur și simplu așa mă cheamă. În orice caz, numele de Basarabia l-am folosit târziu. Chiar și după 1989 aveam parcă o reținere în a spune că mă cheamă Basarabia. E o încărcătură emoțională să ai un așa nume. Îl rostești cu sfințenie și cu teamă. Eu nu am ascuns niciodată că sunt basarabeancă. 
 

Evdochia si Grigore Popa

Mama m-a botezat Basarabia din dragoste pentru pământul pe care se născuse așa că nu mă puteam dezice de originile mele. Mama a fost atât de atașată de Basarabia ei natală încât atunci când s-a refugiat la Sita a cărat cu ea o pungă cu pământ adunat din satul ei. Nimeni nu știe ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi rămas în Basarabia sub ocupație rusească, însă mama mi-a spus că pur și simplu n-a vrut să trăiască sub ruși. Ea era româncă!”, spune doamna Bia, care, începand din 1964 a dus mai departe profesia parinților ei, aceea de dascăl. Timp de peste 50 de ani, doamna Basarabia, Russu după căsătorie, a școlit nenumărate generații de copii și o mai face și în ziua de astăzi printre picături. Ileana Ciobanu, fiica Basarabiei Russu, spune că prenumele Basarabia era prohibit de regimul comunist. ”Prenumele de Basarabia nu apare în nici unul dintre actele eliberate de autoritățile române pe numele mamei. Chiar și în cea mai banală adeverință școlară era trecută fie Florentina B, fie numai Florentina! În schimb, fratele meu Ionuț spunea mândru, ori de câte ori avea ocazia, că pe mama lui o cheamă Basarabia!”

Basarabia Russu, schita de Stavru Tarasov

“Spuneți mă că v-am dat tot!”

“După 1989, pe mama n-a răbdat-o inima să nu-și revadă locurile de baștină. Deși era sărită de 70 de ani, s-a urcat în tren și s-a dus ață în satul ei care acum e în Ucraina. Și-a regăsit câțiva prieteni din copilărie, cunoscuți, iar la un moment dat a trimis o scrisoare către autoritățile locale în care, pe scurt, le-a zis cam așa:<Mă rușilor, v-am lăsat toată averea când am plecat de aici. Nu vreau nimic de la voi, vreau numai să recunoașteți că v-am dat tot, mă!> Era o femeie foarte puternică și hotărâtă pe care n-a doborât-o nimeni și nimic”, rememorează Basarabia Russu. N-a doborât-o nici măcar arestarea soțului său la începutul anilor ’50. “Sărbătoream Paștele cu toată familia când ne-am trezit cu Securitatea la ușă. L-au ridicat pe tata și l-au dus la Brașov unde a stat închis mai bine de o lună. N-am aflat niciodată de ce l-au reținut. Nici noi, nici el. Ne-am gândit că ne-o fi reclamat cineva în ziua aia fie pentru că sărbătoream Paștele, fie pentru că fusesem în pădure la un picnic și s-or fi gândit că ne-am dus acolo pentru că aveam legături cu partizanii din zonă”, povestește Basarabia Russu care de curând a dibuit prin casă un cadou special pentru nepoatele sale. “Am dat peste un costum național, fotă și ie, cumpărat de mama prima dată când a trecut Prutul, prin 1940. De acum am să-mi îmbrac nepoatele în el la fiecare sărbătoare națională”, spune amuzată Basarabia Florentina Russu. 

Pe urmele lui Stalin

Pe 5 martie 2018 s-au împlinit 65 de ani de la moartea lui Iosif Visarionovici Stalin, fost conducător al Uniunii Sovietice, considerat de numeroși istorici drept cel mai sângeros tiran al tuturor timpurilor alături de Hitler. Stalin este responsabil pentru moartea a zeci de milioane de oameni. Ca urmare a ordinelor sale directe au fost uciși, după unii istorici 20 de milioane de oameni, după alții 40 sau chiar 50 de milioane. Cifra exactă nu va fi cunoscută niciodată. Este cert însă că a ordonat fără scrupule execuții în masă, a deportat populații întregi, a înfometat până la moarte milioane de oameni. Istoricii îl creditează cu următorul răspuns pe care i l-ar fi dat premierului britanic Winston Churchill în 1945, în timpul Conferinței de la Yalta : “Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică”. 

Cultul lui Stalin

Multă vreme, Stalin a fost privit de țările occidentale drept un apostol al dreptații și un luptător neobosit pentru libertatea popoarelor. Propaganda sovietică, foarte activă, îl prezenta pe Stalin ca pe un lider charismatic, atoateștiutor și atotputernic. Imaginea sa era prezentă în fiecare ungher al Uniunii Sovietice iar mașina de propagandă îl botezase “Parintele Națiunilor”, “Arhitect al comunismului”, “Geniu al umanitații”, “Stea călăuzitoare” sau “Grădinar al fericirii umane”. Era cel mai mare, cel mai iubit, cel mai înțelept si cel mai genial dintre pământeni. Oamenii de rând îi spuneau “tătuca” iar presa sovietică avea grijă să cultive aceasta figură paternă, grijulie, de părinte care poartă de grijă copiilor săi, cetățenii Uniunii Sovietice. In cadrul acestei interminabile operațiuni de propagandă, muncitorimea sovietică trimitea scrisori în care era ridicat în slăvi geniul lui Stalin, îi erau dedicate poeme de slavă precum și cântece în care era evidențiat eroismul său, era subiect de film, de teatru, muză și model în lumea artei, era prezent în poezie și în literatură. Nenumărate statui și portrete cu chipul lui Stalin împodobeau orașele lumii, sute de străzi și bulevarde îi purtau numele.  Stalin era prezent în toți și în toate.

Stalin in România

Nici România nu a scăpat de acest proces de proslăvire. După ce comuniștii, susținuți de armata sovietică, au preluat puterea în România, a fost demarat procesul de stalinizare a societații. Pe lângă acțiuni organizate pe linie politică, militară sau economică contra tuturor adversarilor și în beneficiul exclusiv al URSS, aparatul sovietic prezent în România, în colaborare cu comuniștii români, a căutat să-l portretizeze pe Stalin drept marele eliberator al popoarelor subjugate de capitaliști. “Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus” era o lozincă la modă în România după război. Și pentru că Stalin le-a adus libertate românilor, comuniștii români s-au gândit să-i mulțumească. Un prim semn de mulțumire a fost botezarea Brașovului cu numele lui Stalin.

Brașov Orașul Stalin

În august 1950, presa comunistă anunța că mai mulți muncitori Brașoveni au cerut Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, schimbarea denumirii Orașului din Brașov în Orașul Stalin :”(...) propunem ca numele Orașului Brașov sa fie schimbat, dându-i-se numele marelui geniu al omenirii muncitoare, scumpului și iubitului prieten al poporului muncitor din țara noastră, învățătorul și eliberatorul nostru – marele STALIN. (...) Trăiască marele conducător al poporului sovietic, genialul învățător al oamenilor muncii de pretutindeni, tovarășul Stalin!”. Firește că o asemenea vibrantă rugăminte, nu putea fi tratată cu refuz, drept pentru care răspunsul PMR, semnat de dr Petru Groza și de Gheorghe Gheorghiu-Dej a venit neîntârziat : “Guvernul RPR si CC al PMR au luat hotărârea de a sprijini cererea voastră și de a propune Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR să satisfacă dorința arzătoare a oamenilor muncii din Brașov, dând acestui oraș numele de Orașul Stalin”. Din septembrie 1950, Brașovul a devenit așadar Orașul Stalin, capitala Regiunii Stalin. De ce Brașovul ? Probabil pentru că este poziționat în inima României și era la vremea respectivă un oraș în plin proces de industrializare. Jurnalistul Bogdan Stanciu, susține într-un material publicat de portalul http://www.bucurestiivechisinoi.ro  că Brașovul a fost ales să poarte numele lui Stalin și din pricina unei simbolistici revanșarde : “un oraș fondat și modelat de germani, avanpost estic al civilizației urbane de factură occidentală, primește numele conducătorului sovietic care a zdrobit ofensiva armată germană”. Indiferent care au fost argumentele oficiale sau neoficiale, cert este că Brașovul s-a numit Orașul Stalin până în toamna 1960. Și pentru ca tacâmul să fie complet, mai multe artere și obiective ale Brașovului au primit nume în rezonanța directă cu noile vremuri. Astfel, Poiana Brașov a devenit Poiana Stalin, strada Lungă s-a numit Maresal Voroșilov, Calea București era Calea Moscovei, strada Mureșenilor se chema 7 noiembrie iar strada Michael Weiss fusese rebotezată în strada Armata Roșie. Piața Sfatului devenise Piața 23 August, Parcul Central era Parcul Prieteniei Româno-Sovietice iar fabricile Steagul Roșu, Dezrobirea sau Partizanul Roșu, completau aceasta colecție de nume proletcultiste. Numele lui Stalin a fost creionat din brazi pe muntele Tâmpa iar pe locul unde se află în prezent troița din fața Consiliului Județean Brașov, a fost amplasată o statuie a lui I.V. Stalin, realizată de sculptorul Dorio Lazăr. În jur de 12.000 de obiective de pe teritoriul României au purtat de-a lungul vremii numele unor membri ai nomenclaturii comuniste sau în rezonanță cu  dictatura proletariatului.  

Stalin în București

Având în vedere prefacerile petrecute în anii ’50, Stalin nu avea cum să lipsească din București, capitala țarii. Una dintre principalele preocupări ale comuniștilor a fost aceea de a șterge orice legătură dintre români și monarhie. Astfel, străzile care purtau numele monarhilor români au fost rapid îndepărtate. Activiștii de partid obișnuiau să distrugă inclusiv picturile bisericești în care apăreau Carol I, Ferdinand sau Regina Maria. În acest context, actualul parc Herăstrău a primit numele de “Parcul de Cultură și Odihnă I. V. Stalin”. Herăstrăul se numise ințial Parcul Regele Carol al II-lea și fusese inaugurat în 1936, odată cu Muzeul Satului, cu prilejul expoziției Luna Bucureștilor. În 1951, pe locul unde în prezent se află statuia lui Charles De Gaulle a fost ridicată o impunătoare statuie a lui Stalin. Nu oricine însa avea dreptul să-l portretizeze pe Stalin, așa că pentru crearea statuii s-a organizat un concurs la care au luat parte machetele a 20 de sculptori. În fruntea juriului se afla însuși temutul lider comunist Ana Pauker, fidelă până în vârful unghiilor politicii lui Stalin. În cele din urmă, a fost aleasă macheta sculptorului aromân Dimitrie Demu, în vreme ce locul 2, proiectul lui Dario Lazăr, a luat drumul Brașovului. “Foarte probabil, ordinul organizării unui astfel de concurs s-a dat pe linie de Cominform (Biroul de informații al partidelor comuniste și muncitorești). Moscova ordona și partidele frățești executau. Nu exista o independență a partidelor față de Moscova”, povestește istoricul Emanuel Bădescu. “Stalin avea mare încredere în Ana Pauker și oricum, în comisia respectivă exista și un supervizor din partea rușilor, așa că nu putea să iasă vreo dandana. Statuia a fost așezată cu fața către piața care anterior se numise Adolf Hitler! Acum, piața, cunoscută ulterior sub numele de Piața Aviatorilor, primea numele de Piața Generalissim I. V. Stalin. De asemenea, un sector al Bucureștului s-a numit raionul I. V. Stalin iar bulevardul Aviatorilor a purtat și el numele lui Stalin”,  explică istoricul Badescu. Statuia lui Stalin din Herăstrău a supraviețuit neașteptat de mult. Turnată în bronz și urcată pe un soclu de 16 metri înalțime, statuia a rămas pe poziție până în 1962 cu toate că presedintele URSS Nikita Hrușciov denunțase crimele lui Stalin încă din februarie 1956. Un alt obiectiv bucureștean care a purtat numele de Stalin a fost clădirea care astăzi se cheamă Casa Presei. Ridicată în anii ’50 după chipul și asemănarea Institutului Lomonosov din Moscova, unde, ca fapt divers, a studiat și fostul președinte Ion Iliescu, clădirea s-a numit în primii ani “Combinatul Poligrafic Casa Scînteii I.V. Stalin”. Părintele ei a fost arhitectul Horia Maicu.

“Am fost cetățean al Orașului Stalin”

În vara 2017, Muzeul Județean de Istorie Brașov a deschis o interesantă expoziție cu tema “Brașov Orașul Stalin”. Ideea îi aparține lui Nicolae Pepene, director al muzeului din 2014. A obținut o finanțare europeană de 100.000 de euro de la Bruxelles și a pus pe picioare în premieră o astfel de expoziție în Brașov. “Muzeul nostru trebuie să prezinte identitatea istorică a Brașovului. Oricine vizitează muzeul trebuie sa înțeleagă istoria locală fără să fie nevoie să citească o bibliotecă. Deceniul în care Brașovul s-a numit Orașul Stalin reprezintă o perioadă importantă din istoria noastră, pe care n-o putem uita și nici n-o putem șterge cu buretele”, spune Nicolae Pepene care a adunat mare parte din exponate organizând o caravană care a circulat prin cartierele muncitorești ale Brașovului. “Am colaborat cu mai multe școli din oraș care ne-au pus la dispoziție 150 de copii cu ajutorul cărora am adunat exponate de prin casele oamenilor. Acești copii au pătruns peste tot, îndepărtând orice reticență sau circumspecție pe care ar fi avut-o oamenii față de noi. Așa am reușit să adunăm mare parte din obiectele expuse”, explică Nicolae Pepene. În cadrul expoziției au fost organizate seminarii de genul “Orașul Stalin pe înțelesul tuturor” sau “Am fost cetățean al Orașului Stalin”, în care seniorii brașoveni și-au povestit copilăria petrecută în Brașovul marcat de numele dictatorului sovietic. “Cosmonautul Dumitru Prunariu este poate cel mai cunoscut brașovean născut în Orașul Stalin. Prunariu e născut pe 27 septembrie 1952 iar pe certificatul său de naștere scrie negru pe alb : <născut în Orașul Stalin>”, povestește Nicolae Pepene care precizează că locuitorilor Brașovului din acea perioadă“nu li s-a spus niciodată staliniști sau cine știe cum altcumva. Apelativul oficial era cel de <cetățean al Orașului Stalin>”.

Stalin în lumea largă

Desigur, în lume au fost multe obiective care au fost botezate cu numele lui Stalin. Fie pentru că în țarile respective se aflau la conducere regimuri comuniste fidele Moscovei, fie pentru că oamenii erau naivi și credeau în propaganda sovietică din care reieșea că Stalin era un Făt-Frumos călare pe un cal alb care lupta pentru binele tuturor oropsiților.  19  orașe din toată lumea, inclusiv Brașovul, au purtat numele I. V. Stalin. Cele mai cunoscute sunt Varna, Donețk, Katowice si Dunaujvaros.  O gară din Azerbaidjan s-a numit Stalin precum și vârfuri muntoase din Tadjikistan, Bulgaria, Slovacia, China și Canada. În Viena a existat Stalinplatz, în prezent Schwarzenbergplatz, iar în Italia au fost o mulțime de străzi Stalin. În localitățile Colchester și Chatham din Anglia două artere i-au purtat numele la fel ca și o stradă din Amsterdam. Până și în Trinidad Tobago a existat Stalin street. 

NB. Material publicat in Evenimentul Zilei in luna martie 2018. Fotografiile apartin Muzeului de Istorie al Romaniei si sunt protejate de drepturi de autor. 

Oglindă, oglinjoară cine e cel mai popular din țară ? Nadia Comăneci, tovarașe Ceaușescu!

Nadia Comăneci a fost si este si in ziua de astazi un exemplu de nota 10. Din momentul în care exercițiul ei perfect de la Montreal ’76 i-a adus faima mondială, fetițele din toată lumea și-au dorit să-i calce pe urme. Cele care nu au avut șansa să intre într-o sală de gimnastică, au avut măcar ocazia să se joace cu o păpușă Nadia.

În 1978, la un an și jumătate după Jocurile Olimpice de la Montreal, compania americană Caramma Productions din Elmwood, statul Connecticut, s-a adresat Federației Române de Gimnastică solicitând dreptul de a produce și de a comercializa păpușa Nadia Comăneci. După evoluția senzațională de la Montreal ’76, popularitatea româncei atinsese cote incredibile. Era, fără doar și poate, cea mai cunoscută și îndrăgită sportivă a planetei. Nadia reprezenta un simbol al succesului, al ambiției, al capacității omului de a-și depăși limitele. Notele de 10 obținute în concursul olimpic de gimnastică de la Montreal, evoluțiile nemaivăzute, inocența sa, cuceriseră întreaga planetă. În acest context, firma Caramma Inc și-a propus să producă păpușa Nadia Comăneci.

Americanii bat palma cu FR Gimnastică

În acest scop, la 16 martie 1978, Caramma Inc. a încheiat un contract cu Federația Română de Gimnastică, semnat pentru partea americană de Claudio Caramma, iar pentru partea română de secretarul general  de atunci, Nicolae Vieru, și de șeful Comisiei Economice, Aurel Stoian. Documentul, obținut din arhivele Consiliului pentru Studiul Arhivelor Securității Statului, prevedea drepturile și obligațiile celor două părți. Astfel, Federația se obliga să cedeze “în exclusivitate și pentru totdeauna, toate drepturile de fabricare, distribuire și publicitate a păpușii Nadia Comăneci și a accesoriilor sale”. Caramma Inc. căpăta totodată dreptul “unic și exclusiv de a tipări, difuza și vinde în SUA o carte poștală cu fotografia și numele Nadiei Comăneci”.  Federația dădea asigurări că “este unicul proprietar al tuturor drepturilor în vederea punerii pe piață a unei păpuși Nadia Comăneci și are dreptul și autoritatea deplină și unică să transmită drepturile garantate prin prezentul document”. Americanilor li se îngăduia să insereze pe cutiile păpușilor Nadia tricolorul românesc precum și un text publicitar. În schimbul acestor drepturi, Caramma urma să achite 120.000 de $, 3 % din vânzarea fiecărei păpuși și 2 % din vânzarea fiecărui accesoriu al păpușii. Contractul menționa că “firma nu va acorda nici o sumă de bani sportivei Nadia Comăneci” ci va face plăți la fiecare 6 luni numai către Federația de Gimnastică. Partea română mai trebuia să pună la dispoziția companiei americane un extras de film cu exercițiile Nadiei de la JO Montreal 1976 și o fotografie cu autograful său. 

Contractul ajunge la gunoi

Deși contractual fusese agreat de ambele părți, nu a fost pus niciodată în aplicare. Ca în orice dictatură comunistă, nu se putea face nimic fără aprobare de la cel mai înalt nivel, astfel că hotărârea finală i-a aparținut lui Nicolae Ceaușescu, care a respins înțelegerea fără nici o explicație. În august 2016, cu nici o lună înainte de a muri, Nicolae Vieru, fost președinte al FR Gimnastică, comenta decizia lui Nicolae Ceaușescu: “În situații de genul acesta, care implicau imaginea României, Ceaușescu era cel care avea ultimul cuvânt. Din câte îmi aduc aminte contractul nostru a ajuns la gunoi fără să primim vreo explicație oficială. Sigur, Ceaușescu nu justifica față de nimeni deciziile pe care le lua, dar pentru mine e clar că el s-a opus pentru că începuse să-și simtă amenințată imaginea. Nu concepea ca altcineva să fie mai popular decât el și Elena, ori popularitatea Nadiei în țară și în străinatate întrecuse în acea perioadă orice imaginație. Pur și simplu îl deranja ideea că Nadia putea fi mai importantă și mai populară decât el”.

Păpușa Nadia lansată într-un anonimat total

Având in vedere felul în care s-au desfășurat lucrurile, afirmația lui Nicolae Vieru potrivit căreia Nicolae Ceaușescu începuse să fie deranjat de popularitatea Nadiei stă în picioare. Păpușa Nadia a fost fabricată și lansată după JO de la Montreal, undeva în intervalul 1977-1979. Cum întotdeauna reclama a fost sufletul comerțului, logic ar fi fost ca păpușa Nadia să fie lansată cu tam-tam, să aibă loc o festivitate cu participarea Nadiei și a reprezentanților FR Gimnastică. Lucrurile au stat însă exact pe dos. Păpușa a fost scoasă pe piață de fabrica Arădeanca într-un anonimat total. Păpușa Nadia, care ar fi putut aduce venituri deosebite în acea perioadă datorită popularității uriașe a sportivei, a fost introdusă în magazine doar în baza contractărilor obișnuite făcute de ministerul de resort. Chestionată pe acest subiect, Nadia s-a arătat uimită: ”Nu am auzit despre așa ceva, nu cunosc nici un detaliu. Tot ce știu este că păpuși Nadia s-au făcut în România, ultima chiar în urma cu câțiva ani prin Fundația Nadia Comăneci. Prima păpușa Nadia a apărut pe piață pur și simplu, fără a se organiza vreo lansare” își amintește Nadia, completată de masa sa, Ștefania Comăneci : “Nici eu nu îmi amintesc să fi participat la vreo lansare, la vreo ceremonie… Dacă îmi aduc bine aminte, noi am primit păpușa într-un colet, prin poștă, la Onești”. O trecere în revistă a presei vremii îi dă dreptate lui Nicolae Vieru. În ziarele din perioada respectivă nu se găsește nici măcar un rând despre lansarea păpușii Nadia. Nici măcar Flacăra Roșie, cotidianul PCR Arad, care publica frecvent informații despre fabrica de păpuși Arădeanca, nu pomenește ceva despre păpușa Nadia. În mai 1978 aflăm din ziarul arădean că papușile “Luela, Roxana, Aura și Victoria se pregătesc pentru lungi călătorii peste hotare”, adică urmau să plece la export. Despre Nadia însă, nimic.

Anul lansării, un mister

În ziua de astăzi nimeni nu poate spune exact când a fost scoasă pe piață prima păpușă Nadia. Dacă acest lucru s-a petrecut după martie 1978 când a fost semnat contractul dintre americani și FR Gimnastică atunci e foarte posibil ca odată cu respingerea documentului, din orgoliu, să fi fost preluată și ideea de a fabrica o păpușă Nadia. Mai există și varianta ca și românii și americanii să fi avut aceeași idee, aproximativ în același timp. Oricum, din felul în care statul român a reacționat și în alte situații în care a fost implicată imaginea Nadiei, un lucru este limpede: Nicolae Ceaușescu chiar era deranjat de nivelul uriaș al popularității Nadiei. Foarte probabil, în cazul păpușii s-a dat un accept cu condiția să nu se facă valuri prea mari. Nici Elena Șiclovan, director al fabricii Arădeanca în perioada respectivă, nu poate preciza exact anul apariției păpușii, însă are o teorie personală cu privire la ideea fabricării acesteia: ”Inițiativa de a face o păpușă Nadia a aparținut fabricii Arădeanca. Eram toți foarte entuziasmați. A fost strict o treabă a colectivului, nu vreau să individualizez pe cineva. Omologarea produsului se făcea de către reprezentanți ai diferitelor ministere și apoi ieșea pe piață. Nu pot însa să vă spun în ce an s-a întâmplat asta, nu mai rețin exact. În orice caz, în perioada aceea vindeam în total cam un million și jumătate de păpuși de toate tipurile și de figurine pe an. Exportam și în țări precum Anglia, RFG, Grecia”. 

Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai popular din țară ?!

În cartea sa “Călătorie în lumea gimnasticii”, Nicolae Vieru menționează și alte situații în care Nicolae Ceaușescu a refuzat propuneri de afaceri privind imaginea Nadiei Comăneci : “La sfârșitul lui 1976, televiziunea NBC a invitat-o la New York pentru o emisiune speciala, dar în ultima clipă conducerea partidului a anulat deplasarea. La federație soseau din toată lumea invitații pentru Nadia, s-au adunat zeci de saci plini de scrisori adresate ei, prin care i se solicitau autografe, fotografii, și primea tot felul de mici cadouri și declarații de admirație. O televiziune americană a vrut să facă un film în care Nadia urma să interpreteze o eroină din povești, dar nu s-a aprobat nici acest lucru.

Generalul-maior Aron Bordea de la Directia I a Securitatii, nota intr-un raport ca “urmare a popularitatii de care se bucura, pe adresa Nadiei Comaneci se expediaza frecvent scrisori de catre diferiti tineri din strainatate in care i se fac propuneri de casatorie. La sfarsitul lunii ianuarie 1981 a luat de la CNEFS circa 3000 asemenea scrisori, afirmand ca le va pastra pentru a le lectura cand va fi la pensie. Nu a exprimat niciodata intentii de a se casatori cu cetateni straini”.

In iulie 1978, Securitatea punea la dosarul Nadia o scrisoare trimisa de un roman din SUA pe adresa FR Gimnastica. Respectivul afirma ca detine in Detroit restaurantul “The best in home cooking” si cerea permisiunea de a adauga la numele carciumii si numele Nadiei Comaneci, oferind 5% din venitul brut.

La începutul lui 1977, Ion Țiriac a venit la București cu o echipă de la NBC și a propus un contract de un million de $ pentru ca Nadia să susțină în SUA zece demonstrații de gimnastică, însă a fost, la rândul său, refuzat”, scrie Vieru în “Călătorie în lumea gimnasticii”.  Totuși, în octombrie 1977, Ceaușescu i-a permis Nadiei, ca împreună cu echipa feminină de gimnastică a României, să ia parte la un turneu demonstrativ în SUA. Același Nicolae Vieru precizează că statul român a încasat 100.000 de $ din această acțiune, cu 900.000 mai puțin față de suma oferită de Țiriac cu câteva luni înainte. Singura explicație plauzibilă a acestor decizii aparent contradictorii luate de Ceaușescu ar fi aceea că pentru turneul din octombrie a primit garanții că guvernul american nu va acorda azil politic Nadiei și nici unei alte sportive care ar fi dorit să rămână în SUA, ceea ce probabil oamenii aduși de Țiriac nu putuseră oferi. Regimul de la București era deosebit de îndârjit contra celor care vroiau să părăsească paradisul comunist, astfel că toți cetățenii care aveau rude în străinătate sau care călătoreau in afara țării, așa cum erau sportivii, erau supravegheați si cercetați temeinic de Securitate. Un alt moment important trecut sub tăcere a fost vizita familiei regale a Belgiei în România. Regele Baudouin și regina Fabiola au venit la București, într-o vizită oficială, în octombrie 1976. Dupa întâlnirea cu Nicolae Ceaușescu, regele și regina au vizitat mănăstirile din Moldova, iar la întoarcere au cerut în mod expres să o cunoască pe Nadia. Întâlnirea s-a produs la Bacău pe 14 octombrie 1976. Presa centrală nu a scris nici măcar o virgulă despre întâlnire, deși, în orice context, aceasta era o știre de primă pagină. Doar cotidianul arădean Flacăra Roșie a consemnat că în Bacău, “un popas la liceul cu specific sportiv din orașul chimiștilor a prilejuit o emoționantă întâlnire cu câteva reprezentante ale echipei olimpice de gimnastică a României printre care Nadia Comăneci și Teodora Ungureanu”.

După 1981, an în care  antrenorii Martha și Bella Karoly au rămas în Statele Unite cu prilejul unui nou turneu demonstrativ, supravegherea Nadiei s-a înăsprit. Până în decembrie 1989 când a fugit din țară, a mai ieșit o singură dată din lagărul socialist. S-a întâmplat în 1984 când, după demersuri peste demersuri făcute de Comitetul Internațional Olimpic, Nicolae Ceaușescu i-a permis să meargă la JO de la Los Angeles, ca invitat de onoare, fiind însă însoțită permanent de un ofițer de securitate.

# În 2009, Fundația Nadia Comăneci a scos pe piață o nouă păpușă Nadia ca parte a programului <10 pentru gimnastică>. Păpușa măsoară 57 de cm și este îmbrăcată cu un trening al naționalei României. Pe internet, prima păpușă Nadia, cea fabricată în anii ’70 se vinde și cu 500 de euro.