Leicester City, monarhia şi românii

Leicester City, campioana Angliei, a jucat în România !

S-a întamplat în 1937. Leicester tocmai promovase în prima ligă depaşind-o, în ultima etapă, cu un punct, pe Blackpool care condusese tot sezonul. În timp ce Leicester obţinuse promovarea în ceea ce atunci se chema First Division, în liga a doua rămâneau nume celebre ale fotbalului englez precum Newcastle, West Ham, Aston Villa, Tottenham, Blackburn sau Nottingham Forest. Atacantul lui Leicester, Jack Bowers, se încorona totodată, golgeter al ligii secunde cu 33 de goluri marcate. Campioană a Angliei devenise, pentru prima oară în istorie, Manchester City. 

Gazeta Sporturilor mai 1937

  Vin englezii !

  

Sosirea englezilor în capitală fusese programată în plin festival „Luna Bucureştilor”, care, în 1937, se afla la a treia ediţie. Scopul festivalului era acela de a impulsiona activităţile culturale, turismul, comerţul samd. În acest context, prezenţa unei echipe de fotbal din Anglia se integra perfect în peisaj. Vizita englezilor n-a fost neapărat o surpriză, căci fotbalul românesc era în creştere. Naţionala participase la mondialele din 1930 şi 1934 iar echipele de club se confruntaseră deja cu formaţii europene de top precum Admira, FC Milano, Hungaria, Slavia, Ferencvaros sau Beogradsky. În primăvara 1937 se purtaseră negocieri, nefinalizate însă, pentru un Rapid-Chelsea la Bucureşti iar în anii anteriori jucaseră în România, Oxford City şi Liverpool. S-a hotărât ca Leicester să joace două meciuri, pe 12 şi 13 mai, cu Venus şi Ripensia Timişoara, ambele la Bucureşti, pe stadionul lui Venus. Lotul lui Leicester a sosit cu trenul venind de la Viena unde asistase la meciul Austria-Scoţia. Pe peronul Gării de Nord, peste 1000 de oameni în frunte cu membrii Legaţiei Britanice i-au primit pe fotbaliştii englezi. În ciuda unei lungi călătorii, imediat după prânz englezii s-au prezentat la antrenament : „Scoborâţi din tren la ora 9 dimineaţa, cu mădularele ostenite de lungimea voiajului, adversarii Venusului au sosit pe teren la ora 3 şi până la 4 au zburdat pe terenul de joc într’o alură sprintenă ca după o odihnă îndelungată”, scria Gazeta Sporturilor. 

 Atenţie, englezii nu salută

Ca de obicei în preajma unui meci care stârnea un mare interes, ziarele se întreceau în tot soiul de prezentări, recomandări, sfaturi şi reportaje. În acest noian de informaţii, spectatorul român avea să afle că „englezii nu salută. (...) La noi, o echipă când a intrat pe teren, are o grije de a mulţumi cât se poate de bine publicul. (...) Spre deosebire de celelalte neamuri de jucători, englezii nu au nici un fel de salut. Ca şi cum n’ar fi nimeni pe teren, ca şi cum ar fi tribunele goale, englezii nu dau nimănui nici o atenţie, nu salută pe nimeni. Ar fi o eroare de neiertat dacă cineva ar interpreta aceasta ca o lipsă de deferenţă dar în Anglia nu se salută înaintea unui match de football. E şi aceasta o tradiţie pe care suntem obligaţi s’o respectăm”.

 Trăiască Regele, trăiască fotbalul !

Primul meci al lui Leicester, cel cu Venus, a fost programat pe 12 mai, adică exact în ziua încoronării Regelui George al VI-lea al Marii Britanii, tatăl actualei regine Elisabeta a doua. Ţinând cont şi de relaţiile de rudenie dintre casele regale ale României şi Marii Britanii, meciul, combinat cu încoronarea, s-a transformat într-o mare sărbătoare. Ziarele vremii au dedicat nenumărate pagini evenimentului, numind Anglia „leagănul tuturor sporturilor” şi scoţând in evidenţă totodată pasiunea monarhului britanic pentru sport : „ Anglia este ţara conservatorismului. Privită prin această prizmă pasiunea Suveranului pentru sport ar putea părea paradoxală. Dar tocmai din aceste paradoxe rezultă farmecul inegalabil şi superioritatea poporului ce-şi sărbătoreşte astăzi Regele. Pentru cititorul nostru este cam greu de înţeles cum Suveranul unei ţări în care mai există Heralzi, în care atunci când se proclamă un nou rege în Parlament, deputaţii îmbrăcaţi în robe roşii  pătrund iîn subteranele Palatului cu felinare pentru a căuta în toate colţurile pe răufăcătorul care a ucis în urmă cu 600 de ani pe un rege, în care serbările îşi păstrează ritualul de sute de ani iar costumele oficiale sunt aceleaşi ca pe vremea lui Henric IV, se poate coborî pe un teren de sport şi juca cot la cot, în cel mai simplu costum, cu jucatori obişnuiţi. Şi totuşi aşa este...”. Publicul românesc a aflat, aşadar, că Regele George al VI-lea e considerat „cel mai bun sportiv al familiei regale, deoarece toţi membrii familiei regale fac sport. Sportul pe care îl  practică cu cea mai mare pasiune este golful. L’aţi putut remarca şi dv. probabil în jurnalele cinematografice, jucând cu eleganţă în aclamaţiile mulţimei. Cu egală pasiune, actualul Suveran joacă tennis. O particularitate este aceia că joacă cu stânga. În anul 1922 a luat parte pentru prima oară la Wimbledon, la un concurs public. Alaturi de un internaţional englez a concurat la marile campionate ale lumii cari au loc anual pe imensul stadion mai sus pomenit”. Mai aflăm că suveranul britanic este un călăreţ pasionat şi că nu lipseşte niciodată de la finala Cupei Angliei iar în final semnatarul articolului din Gazeta Sporturilor încheie triumfal :”Alături de sportivii englezi, să strigăm şi noi : <God save the King>”. Era pentru prima oară când urma să se intoneze imnul Marii Britanii pe o arenă din Romania. Logic, fotbaliştii lui Leicester erau în ton cu evenimentul de la Londra, după cum remarca Sportul Capitalei :”Toţi jucătorii poartă la butonieră cocarda încoronării compusă din culorile drapelului englez şi coroana imperială. Lângă aceasta se vede insigna Ripensiei care le-a fost înmânată la graniţă”.

 

 Footballul, aşa cum îl înţeleg englezii

„Footballul englez nu are nimic comun cu subtilităţile jocului din Europa Centrală”, scria Sportul Capitalei. „Baza footballului anglo-saxon este antrenamentul. Datorită modului cum se face acest antrenament, jucătorii se mişcă pe teren cu o siguranţă extraordinară şi acţiunile se desfăşoară după cel mai desăvârşit mecanism. Driblingurile se execută degajat, fentele de corp sunt foarte simple şi totuşi dau un randament maxim. Passele se fac numai în adâncime, iar mingea ajunge întotdeauna la omul demarcat. În treacăt fie spus, se întâmplă mai întotdeauna ca aproape toţi jucătorii să fie demarcaţi. La poartă se shootează începând de la 25 de metri şi shooturile-volle sunt cultivate cu o deosebită dexteritate”. Printre jucătorii lui Leicester, ziariştii îi remarcaseră pe portarul scoţian McLaren care „are o înălţime de 2 metri şi atârnă la cântar 104 kg”, pe fundaşul dreapta Jones şi el „înalt, înalt, cât o zi de post”, pe Carrol care „demarează fulgerător şi shootează din toate poziţiile” dar şi pe Sharman care era „tipul celui mai desăvârşit mijlocaş centru. Îşi îndeplineşte rolul cu sfinţenie”. 

Venus-Leicester, 12 mai 1937. Nu folositi fotografia fara permisiune !! Este protejata de drepturi de autor.

„Leicester bate tot”

Ca orice echipă care se respectă, Leicester a avut alături în turneul european şi câţiva jurnalişti britanici, care, cel puţin la nivel declarativ, erau foarte optimişti cu privire la forţa echipei. Corespondentul Daily Mail nu dădea vreo şansă nici măcar nationalei Romaniei :”Vin pentru prima dată în România. Ţara dumneavoastră mi-a lăsat o deosebită impresie. În forma în care se găseşte Leicester City, nu cred să-i reziste nici măcar selecţionata d-voastră naţională”. La fel de plin de încredere se arăta şi trimisul ziarului Leicester Mercury :”Am pornit prin Europa cu intenţia de a ne repauza dar şi pentru a face o adevarată propagandă pentru foot-ball-ul englez. Forma stralucită pe care o deţine echipa mă face să cred că nu vom pierde nici un match în turneul pe care l’am angajat”. De cealaltă parte, ziariştii români erau extaziaţi de prezenţa la Bucureşti a lui Leicester City pentru că, după cum remarca Gazeta Sporturilor, „prestigiul footballului englez e incontestabil. La noi ca şi în toate ţările se ştie că adevăratul joc de football asociaţie, adevăratele caracteristici ale acestui sport, au rămas intacte numai în Anglia. (...) Publicul aşteaptă pe englezi cu curiozitate legitimă, determinată de reputaţia lor. (...). Adevăratul joc, acel englezesc, este totuşi ceva nou pentru România – iată explicaţia atracţiei pe care o exercită o echipă britanică de club”. Sportul Capitalei considera că „din faptul că Leicester face parte din divizia secundă nu trebuie să se tragă vreo concluzie, căci în Anglia echipele din cele doua categorii sunt de forţe egale, proba evidentă fiind Charlton Atletik care era anul trecut campioana Ligei a II-a iar anul acesta s’a clasat a doua în campionatul englez după Manchester City”. Atât ziariştilor englezi cât şi celor români le-a scăpat un mic amănunt : meciul avea să se dispute pe un teren de zgură, suprafaţă pe care fotbaliştii lui Leicester nu mai jucaseră niciodată. Singurul care a anticipat căterenul ar putea deveni o problemă pentru Leicester a fost directorul sportiv al clubului englez D. Womach :”Nu cunosc footballul românesc decat din auzite, însă nu mi s’au spus decât lucruri bune. Mi-a plăcut foarte mult stadionul ANEF; terenul Venus va constitui pentru noi un handicap, deoarece jucătorii noştri nu au mai jucat niciodată pe zgură”.

 Când terenul este frate cu românul

Nu folositi foto fara permisiune. E protejata de drepturi de autor.

 În ciuda laudelor aduse, atât lor cât şi fotbalului englez în general, jucătorii lui Leicester au sfârşit prin a pierde ambele meciuri : 0-2 cu Venus pe 12 mai, goluri Gruin şi Humis şi 1-2 cu Ripensia pe 13 mai, marcatori Dewis, respectiv Sepi de două ori. Fiecare meci a avut parte de o asistenţă de 8000 de spectatori, care au plecat de la stadion întrucâtva deziluzionaţi de prestaţia englezilor. Britanicii au avut însă circumstanţe atenuante având în vedere că au jucat la scurta vreme după sosirea la Bucureşti şi, cel mai important lucru, meciul a avut loc pe un teren acoperit cu zgură, astfel că toţi fotbaliştii englezi au intrat în joc purtând genunchiere ! Deşi sună comic, declaraţiile de după meciul cu Venus sunt destul de relevante. „Maw, inter-dreapta : <Nu pot să vorbesc într’ucat mi-e gura plină de cenuşă>. Mc Laren, goal-keeper : Culoarea terenului m-a împiedicat pur şi simplu să văd balonul. Din cauza aceasta am fost nevoit să ies mereu din poartă. > Jones, fundaş : Am meritat sp pierdem. Dar hotărât şi arbitrul a facut o mare greşală că a apărut pe teren în cămaşă albă ca şi adversarii noştri. D Womach, conducătorul echipei : <Venus a fost mai bun şi a meritat victoria. Echipa noastră a fost desavantajată de căldura excesivă şi de sgura terenului>.” Din cronicile de meci rezultă că Venus şi Ripensia au câştigat jucând muncitoreşte, în vreme ce englezii au cedat fizic în repriza a doua a ambelor meciuri. Cu toate că nu s-au omorât cu firea pe teren, jucătorii lui Leicester au ieşit totuşi în evidenţă cu câte ceva : “Ca şi bucureştenii, timişorenii au câştigat matchul în cea de a doua repriză. Leicester City a fost mai bun în primele 45 de minute pentru ca să degonfleze în cele următoare. (…) În jocul de câmp ne-au depăşit în absolut toate compartimentele tehnice. Stopuri precise, dribllinguri în dantelă, fente impecabile, stăpânirea balonului în toate nuanţele ei, toate realizate într’o manieră elegantă şi corectă. În lumina acestor aprecieri, victoria Ripensiei – ca şi cea a Venusului, este cu atât mai valabilă. Graţie lor, am putut sălta cu încă o palmă pe catargul footballului european clasa soccerului românesc”. La 79 de ani de la acest dublu eveniment fotbalistic, Leicester City a devenit, pentru prima dată în istorie, campioană a Angliei. De partea cealaltă, marile forţe fotbalistice ale României interbelice, Venus şi Ripensia, nu mai există. 

Venus si Leicester la final de meci. Nu folositi fotogtafia fara permisiune. Este protejata de drepturi de autor.

NB. Material publicat in revista Historia din 15 noiembrie 2016

Cum au incercat ungurii sa ne-o fure pe Nadia

Lobby-ul maghiar a funcţionat întotdeauna într-un mod foarte agresiv şi lipsit de scrupule. Indiferent de zona de acţiune, Budapesta a încercat în permanenţă să tragă spuza pe turta sa. Lăsând la o parte controversele istorice privitoare la Transilvania, ne-am obişnuit să aflăm de-a lungul timpului cât de buni, de talentaţi, de frumoşi şi de deştepţi sunt ungurii şi cum îi mai asupresc pe ei celelalte naţiuni ale Europei, care, başca, le-au mai şi furat pământurile pe care le stăpâneau încă de pe vremea când puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier şi zbura în înaltul cerului. În acest context al veşnicei oprimări la care erau supuşi maghiarii, în 1976, în timpul JO de la Montreal, a explodat bomba. Presa internaţională a început să scrie că, de fapt, Nadia Comăneci, noul star al sportului mondial, nu era de origine română ci maghiară !

Un ungur din Canada lansează teoria “Nadia unguroaică”

Începând cu 1976, numeroase publicaţii din Spania, Suedia, Canada, Statele Unite, Germania, Ungaria şamd au lansat, au preluat şi apoi au întreţinut ideea potrivit căreia Nadia Comăneci este de origine maghiară. Nici în anii comunismului, nici ulterior nu a existat o reacţie consistentă a părţii române cu privire la această chestiune, deşi Securitatea era la curent cu ce se scria în străinatate despre Nadia, care a fost şi este şi în ziua de astăzi un simbol al României. În cartea sa, “România trădată”, scriitorul şi jurnalistul Constantin Mustaţă (decedat 2013) afirma că personajul care a lansat această poveste a fost un anume Paul Pilisi, maghiar stabilit în Canada, profesor de ştiinţe politice la o universitate din Quebec. Acest Pilisi susţinea că Nadia Comăneci era de fapt unguroaică şi că numele său ar proveni din anagramarea numelui real care, de fapt, ar fi fost Anna Kemenec ! Constantin Mustaţă afirma că a şi încercat să-l provoace la o discuţie pe Pilisi pe această temă însă maghiarul trecuse deja în lumea drepţilor. În “România trădată”, Constantin Mustaţă spune că în vara-toamna 1976 prin Montreal a circulat un fals certificat de naştere care “atesta” originea maghiară a Nadiei Comăneci, “fluturat pe la toate televiziunile şi prin toată media, graţie eforturilor comunităţii ungureşti de acolo, dirijată de un profesor ungur de la Universitatea Laval din Quebec”.  Că lansatorul bombei este acest Pilisi ori altcineva, nici nu mai contează foarte mult. Importantă este amploarea pe care a luat-o această teorie precum şi faptul că ea s-a perpetuat, în unele cercuri, până în ziua de astăzi. 

El Mundo Deportivo 1976

Nadia Comăneci  alias Anna Kemenes, exponent al maghiarilor oprimaţi din România

Imediat după JO 1976, teoria “Nadia unguroaică” a fost răspândită iute de presa maghiară şi nu numai. În Spania, unde exista o solidă comunitate maghiară, prin prisma Nadiei presa pune tunurile pe români fără nici un discernământ. El Mundo Deportivo se întreba dacă Nadia este româncă şi în acelaşi timp oferea răspunsul : “<Nu e !>  El Mundo Deportivo publica pe 23 octombrie 1976 un amplu material sub tilul “Este regina de la Montreal româncă ?”. Publicaţia spaniolă prelua o ştire difuzată de un corespondent canadian de origine maghiară al unei agenţii elveţiene de presă, ştire pe care o dezvolta ajungând la concluzia că “Nadia Comăneci se numeşte Anna Kemenes şi e născută în Ungaria”! În viziunea semnatarului acestui articol, parinţii Nadiei ar fi fost ardeleni, adică maghiari pentru că, nu-i aşa ?, Transilvania e pământ unguresc, şi ar fi migrat la un moment dat în zona Moldovei, pe când Nadia era foarte mică şi de aceea ea este “născută în Ungaria”. Mai mult, El Mundo a remarcat că în timpul conferinţelor de presă susţinute la Montreal , Nadia era ezitantă în exprimare atunci când discuta cu translatorul şi au fost situaţii în care traducătorul a fost nevoit să-i repete întrebările. Având în vedere aceste observaţii, publicaţia spaniolă ajungea la concluzia că, de fapt, Nadia, a cărei limbă maternă era maghiara, nu înţelegea bine limba română şi de aceea răspundea monosilabic ori avea nevoie să i se repete întrebările. Der Spiegel şi Domenica del Corriere au preluat şi ele ştirea, după cum rezultă şi dintr-un raport existent în arhivele CNSAS – Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Der Spiegel scria în numărul din august 1976 că “părinţii Nadiei, în vârstă de 14 ani, câştigătoare a 3 medalii de aur, una de argint şi una de bronz la Olimpiada de la Montreal (…) sunt de origine maghiară. Anna Kemenes vorbea fluent ungureşte iar talentul ei a fost descoperit în oraşul natal Gheorghe Gheorghiu Dej, la şcoala locală de gimnastică, si de atunci numele ei a fost românizat.Tăcerea penibilă cu privire la originile noului idol naţional este motivată de observatori prin politica tensionată a şefului de partid, Ceauşescu, referitoare la minorităţile etnice”.

Der Spiegel 1982

  În 1982, Der Spiegel scria că “au fost românizate vechile nume de familie ungureşti, cea mai proeminentă victimă fiind Nadia Comăneci, care în realitate se numeşte Anna Kemenes”. Potrivit informaţiilor vehiculate de numeroase publicaţii străine,  guvernul român nu i-ar fi permis tinerei gimnaste să facă parte din lotul olimpic dacă părinţii ei nu ar fi acceptat schimbarea numelui din Kemenec în Comăneci. Era lansată astfel ideea că statul român ducea de ani de zile o politică de românizare a numelor ungureşti în tentativa de a asimila total comunitatea maghiară. Publicaţia Condeiul Ardelean, într-un articol semnat de dr. Gheorghe Olteanu are o explicaţie pentru perseverenţa cu care presa germană, în particular, a persistat în promovarea acestei  versiuni : “Faptul că în redacţiile ziarelor şi televiziunilor germane sunt mulţi maghiari, sau maghiaroni (germani maghiarizaţi), care în calitate de «experţi» ai estului Europei, impun linia ideologiei maghiarismului, nu mai este de mult un secret. Aşa se face că până şi Nadia Comăneci pentru germani este, de fapt, Anna Kemenes, sau Hagi este maghiarul Haghy, ca să nu mai amintim că la una din cele mai cunoscute emisiuni de cultură (Kultur Zeit) opera Oedip este a compozitorului „maghiar” Enesco”.   

Ioan-Aurel Pop, profesor universitar, istoric, rector al Univ Babes-Bolyai despre “românizarea”

maghiarilor : „Niciodata nu a existat in Transilvania o campanie de romanizare a maghiarilor”

Istoricul Ioan-Aurel Pop, rector al Universităţii Babes-Bolyai, amendează comentariile trecute sau actuale ale presei internaţionale cu privire la asa-zisa românizare a maghiarilor, situaţie în care, în viziunea unora, ar fi fost inclusă şi Nadia Comăneci adică Anna Kemenes/Kemenec.

Der Spiegel 1982

„Așa ceva nu a existat și nici nu ar fi putut avea loc, fiindcă tratatele de pace de la Paris (1919-1920) au impus României respectarea drepturilor minorităților. Maghiarii au avut în România dintre cele două războaie respectată proprietatea, s-au putut instrui în limba lor, au avut partide politice reprezentate în Parlamentul de la București, organizații culturale, reviste, instituții etc. Mai mult, mișcări intelectuale de centru-stânga sau antifasciste, netolerate în Ungaria interbelică, au găsit adăpost în România, unde s-au putut afirma liber (ex. revista Korunk, de la Cluj). Firește, maghiarii au fost nemulțumiți oricum și era firesc să fie așa: din stăpâni de sute de ani în Transilvania, ajunseseră acum o minoritate în România, adică față de vechii lor iobagi, disprețuiți și asupriți odinioară. Maghiarii au dezvoltat în timp o mentalitate de stăpâni, pe care și-au exercitat-o cu forță, iar acum, după 1918, se aflau în postura de supuși ai României. Maghiarii nu au recunoscut niciodată în bloc (cum au făcut sașii, șvabii etc.) unirea Transilvaniei cu România și au luptat mereu pentru refacerea Ungariei Mari. Perioada comunistă nu este unitară și uniformă, ci are etape. Între 1945/1948 și circa 1960, în „obsedantul deceniu” din literatură, nu se putea vorbi despre națiunea română și despre românism. Atunci se învățau la școală istoria URSS, limba rusă și internaționalismul proletar. Atunci, maghiarii au condus Partidul Comunist (regionala Ardeal), au avut, la început, drepturi mai multe decât românii, inclusiv universitate de stat. Până la semnarea păcii de la Paris, în 1947, se arborau la Cluj drapele duble, ale Ungariei și României. Din anii 1960 până prin 1975-1980, a fost o epocă de echilibru, în care maghiarii s-au putut instrui la toate nivelele în limba lor. La Universitatea din Cluj erau secții în limba maghiară la aproape toate specialitățile. Abia în ultimii zece ani de comunism, latura naționalistă a prevalat și au avut loc derapaje care au lovit mai mult în minoritatea ungară, în cea germană sau evreiască, față de restul populației. Au existat membri ai minorității ungare din România care – fiind persoane publice, de notorietate – au preferat să-și românizeze pronumele, rar numele de familie. Au fost și ofițeri ai stării civile care scriau prenumele românește (în loc de Janos, Ioan, în loc de Andras, Andrei, în loc de Mihaly, Mihai etc.). Poate că vor fi fost și directive tacite în acest sens, nu știu. Dar nu cunosc cazuri de impunere a unor nume de familie românești, cum s-a întâmplat în vremea dualismului austro-ungar când dacă te chema Negrea, deveneai Fekete, dacă te chema Lungu, ajungeai Hoszu, Micu-Kiss, Ciobanu-Juhasz, Albu-Feher etc. Atunci erau liste de nume românești cu traducerea lor în maghiară, care devenise obligatorie … „.

Teoria persistă şi în ziua de azi


 Comentariile privind originea maghiară a Nadiei nu s-au stins odată cu trecerea timpului. O altă publicaţe spaniolă, ABC, nota pe 17 martie 1987 că “Nadia Comăneci, care face parte din minoritatea maghiară a regiunii Transilvania, minoritate care suferă o notorie discriminare, nu va fi membru în juriul care va stabili premiile Fundaţiei Principele de Asturia. (…) Ministerul Român de Externe scuză absenţa Nadiei Comăneci la acest eveniment prin existenţa altor angajamente. Recent, presa internaţională a prezentat conflictul apărut între Budapesta şi Bucureşti din cauza minorităţii ungare care trăieşte în Transilvania, regiune anexată de România la sfârşitul primului război mondial. Potrivit unor experţi, românizarea maghiarilor atinge şi numele iar un exemplu este chiar acela al Nadiei Comăneci al cărei nume real este Anna Kemenes”. Răspunsul României citat la finalul ştirii este slab, lipsit de vână şi nu are nici o greutate si nici o credibilitate în acest context : “Primul secretar al Ambasadei României, Constantin Muraru, a spus că Nadia Comăneci nu face parte din nici o minoritate, este româncă iar cel care a scris aceste lucruri nu este bine informat”. In ianuarie 1987, spaniolul El Pais aloca un spatiu generos unui material trimis de corespondentul din Bonn, din care reiesea ca, in Romania, cultura ungara este supusa unei adevarate represiuni. Un exemplu al acestei represiuni "este marea gimnasta Nadia Comaneci, care este de origine ungara si care in realitate se cheama Anna Kemenes".

Csaki

Ipoteza lansată în 1976 a fost întărită şi de un anume Zoltan Csaki, fost angajat al Radioteleviziunii Române. Stabilit în Ungaria, Csaki era solicitat de Radio Kosshut din Budapesta să comenteze fuga Nadiei care se consumase în noaptea de 27/28 noiembrie 1989. Răspunsul lui Csaki, reprodus şi într-un raport al Securităţii aflat la CNSAS suna aşa :” "Ea este ceangău din Oneşti. Se spune că bunicii ei au fost maghiari. Foarte demult, în anii '70, am realizat un interviu cu ea la şcoala de gimnastică a lui Bela Karoly. Era foarte mică atunci. A vorbit româneşte. Adevărul este că niciodată nu am stat singuri de vorbă, doar cu ea".

Asadar, Csaki, care a cunoscut-o pe Nadia cand aceasta era o copiliţă, e considerat o sursă demnă de încredere cu toate că afirmaţiile sale sunt bazate numai pe presupuneri : “se pare”, “ se spune”….Acelaşi Csaki ne mai dă de înţeles că Nadia e, de fapt, vorbitoare de maghiară afirmând că atunci “a vorbit româneşte” şi că totodată n-a discutat niciodată cu ea între patru ochi, lăsând să se înţeleagă că foarte probabil în acest caz Nadia ar fi acceptat să discute în maghiară, limba ei maternă.

CNSAS

Tot în decembrie 1989, după fuga Nadiei, atunci când numele său era pe prima pagină a tuturor ziarelor lumii, alte publicaţii reluau tema “Nadia unguroaică”. Astfel, suedezele Dagens Nyheter şi Svenska Dagbladet, precum şi numeroase posturi de radio şi tv din Suedia au menţionat "originea maghiară" a Nadiei, pe care au botezat-o "Ilona Kemenes". Chiar şi în 2016, diverse site-uri de limbă maghiară continuă să susţină că Nadia are origini ungureşti şi că numele său real este Anna sau Illona Kemenec. Aceeaşi informaţie poate fi citită inclusiv pe pagina de limbă română a enciclopediei online Wikipedia :”Unele surse susţin că s-ar fi născut Anna Kemenes”.

În 2008 site-ul Magyar News, în prezentarea unor unguri americani îl aduce în discutie pe Bela Karoly. Într-un material cu titlul  “Antrenorul campionilor olimpici”, se scrie că Bela Karolyi “a scos la iveală staruri de primă mână precum Nadia Comăneci (Kemenes Anna)”.   

 Despre ceangai

 Afirmatia facuta de Csaki in 1989 este comentata de rectorul Universitatii Babes-Boliay, Ioan-Aurel Pop : ”Legat de Nadia, se face o confuzie, urmară de o speculație, numai bune pentru ignoranți. Ea s-a născut în zona Bacău, unde trăiește de sute de ani o comunitate catolică, de ceangăi. După 1989, statul ungar duce o politică activă și, uneori, intruzivă, de declarare a ceangăilor drept unguri. Ceangăii sunt un amestec de populație (români și secui), de credință catolică, cu anumite elemente ungare în limbă, dar cu folclor și port românești. La recensământul din 2011, s-au declarat 1536 de ceangăi în România. Restul – fiindcă mai sunt oameni de această origine în Moldova – se declară români fiindcă așa simt ei. Încă din secolele XV-XVII, când veneau trimiși papali în Moldova, la ei, majoritatea vorbeau românește și se considerau români moldoveni. Până la urmă, omul este ceea ce simte el că este”.

 Nadia : “Zero legături cu maghiarii”

În ciuda faptului că Securitatea s-a sesizat cu privire la răspândirea în presa internaţională a acestei poveşti, nici statul român, nici Federaţia Română de Gimnastică nu au luat vreo poziţie tranşantă. Nici înainte de ’89, nici după. Au privit şi s-au mulţumit să încaseze. Lipsa de reacţie a unei entităţi din România a făcut ca şi în ziua de astăzi să persiste această istorie lansată în urmă cu 40 de ani. Culmea, deşi informaţia a fost preluată de numeroase mijloace de presă, nimeni, dar nimeni, nu a întrebat-o pe Nadia despre originea ei ! Admiţând că înainte de decembrie 1989, ca jurnalist străin, era complicat să ajungi la Nadia, nici după căderea comunismului ea nu a fost chestionată pe această temă. Este evident că tuturor, şi mai ales celor care se ocupă cu lobby-ul maghiar, le-a convenit ca această poveste să persiste. Nici măcar jurnaliştii români care au studiat dosarul Nadiei de la CNSAS nu şi-au pus întrebarea “ce-i cu Anna Kemenes asta ?“. Nadia, personal, a aflat cu uimire de abia în septembrie 2016 că ungurii au botezat-o Anna Kemenes :”Nu m-a întrebat nimeni despre aşa ceva până acum ! Oricum nu e nimic adevărat în toată povestea asta. Eu respect pe toată lumea, indiferent de naţionalitate dar nu am nici o conexiune cu maghiarii. Nu am pe nimeni de origine maghiară in familie. Zero legături !”, a spus Nadia.

“Fiica mea se numeşte Nadia Comăneci. Este româncă ortodoxă ca toţi strămoşii noştri”

Mama sa, Ştefania Comăneci, a acceptat să dea detalii legate de genealogia familiei. Spusele Ştefaniei Comăneci vin să confirme odată în plus numele bunicilor Nadiei care apar în dosarele Securităţii. “Noi suntem români şi creştin-ortodocşi din strămoşi. Ceea ce îmi spuneţi este absurd. Nu ştiu cine a putut inventa aşa ceva. În familie, n-am avut nici o legătură cu ungurii sau cu religia catolică. Parinţii soţului meu se numeau Comăneci Maria şi Comăneci Petre. Apoi, pe părinţii mei îi chema Alexandru şi Ileana Blănaru şi erau din Moldova, din satul Ştefan cel Mare. De acolo au venit la Oneşti. Ai soţului erau de loc de pe Valea Oituzului, din Hârja. Nimeni din neamul nostru n-a venit în Moldova din Transilvania, toţi ai nostri sunt români get-beget din zona Moldovei. Nadia e creştin-ortodoxă, botezată în parohia Sfântul Nicolae din Oneşti, de Bobotează, pe 6 ianuarie 1962 ”. 

NB Material aparut intr-o forma usor modificata in Gsp din 12 noiembrie 2016