Experimentul Locomotiva

A fost odată ca niciodată

Între 1979 şi 1996, rugbyul românesc a avut cel mai tare club la nivel de juniori. Se numea Locomotiva şi fusese inventat de Vasile Constantin, cunoscut în lumea rugbyului românesc drept « Mao ». Juniorii Locomotivei erau atât de buni încât jucau adesea împotriva unor echipe de seniori în faţa cărora de multe ori câştigau. Băieţii de la Locomotiva uimeau printr-o condiţie fizică ieşită din común şi prin abilitatea cu care mânuiau balonul. Dădeau impresia că se pot găsi pe teren şi cu ochii închişi. Cei care urmăreau ceea ce pe atunci se chema Turneul celor 5 naţiuni, afirmau că jocul Locomotivei se apropie de cel al marilor echipe europene. În total, Locomotiva a câştigat 13 titluri de campioană naţională de juniori, dintre care 11 în primii 15 ani de activitate. Primele 8 titluri au fost cucerite consecutiv, din 1976 până în 1984. În primii 5 ani ai existenţei sale, Locomotiva a jucat 90 de meciuri oficiale şi le-a câştigat pe tóate. Locomotiva a fost un experiment. În mod cert, cel mai reuşit experiment creat vreodată în România la nivelul sporturilor de echipă. 

 1976

Clubul Locomotiva s-a născut în 1976. Vasile Constantin tocmai se despărţise de echipa de rugby a ASE-ului. În cautarea unui nou angajament a găsit sprijin şi înţelegere la Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor. “La vremea aceea, ministerul avea 40 de echipe angrenate într-un campionat intern. Toate regionalele şi filialele aveau echipe de rugby. Pare ceva ireal dacă ne uităm la ce se întâmplă azi în sportul românesc”, rememorează Vasile Constantin. Având suportul MTTC, Mao organizează mai multe sesiuni de selecţie pentru copii cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani. Ca să-şi facă cunoscut proiectul lipeşte afişe prin cartiere, împarte fluturaşi pe străzi, prin magazine şi prin staţiile de autobuz. Răspunsul a fost unul neaşteptat. Într-o vreme în care nu existau telefoane mobile, tablete, facebook şi alte cuceriri ale progresului, copiii nu aveau nevoie de prea multe îndemnuri ca să facă sport. Şi au venit la selecţii câtă frunză, câtă iarbă. Cum ar zice copiii din ziua de azi, “era şmecherie” să porţi ghete cu crampoane, să îmbraci un echipament sportiv cum vedeai doar pe la televizor şi să alergi pe un teren cu iarbă. Cartierul general al clubului Locomotiva devine Liceul Industrial 11, actualul Dinicu Golescu, aflat lângă Podul Grant, la o aruncătură de băţ de stadionul Giuleşti. “Totul era concentrat într-o zonă restrânsă ca să nu alerge copiii dintr-un capăt în altul al oraşului. La liceu aveam cantină, sală şi teren de sport. Cele mai multe dintre antrenamente le făceam pe Giuleşti, care era la doi paşi, iar meciurile le jucam pe Tineretului, lângă Arcul de Triumf. Organizam des întâlniri cu părinţii pe care îi ţineam la curent cu ce făceam şi îi învăţam ce să le bage în cap copiilor. La liceu aveam clase speciale în care erau concentraţi copiii care jucau rugby. Astfel, ajungeau să se ştie bine între ei, să se înţeleagă, să se cunoască, să aibă un program comun şi în cele din urmă să dea randament pe teren. În perioada premergătoare începerii sezonului noi făceam câte 3 antrenamente pe zi, în vreme ce majoritatea echipelor din campionat făceau cam 3 antrenamente pe săptămână. La 7.00 făceam educaţie fizică şi atletism pe Giuleşti. La 7.30 mâncau iar la 8.00 erau în bănci la şcoală. Al doilea antrenament avea loc în timpul orelor de şcoală, în incinta liceului iar al treilea se ţinea după-amiaza pe Tineretului. În ciuda programului încărcat, concurenţa era foarte mare. Permanent aveam copii care îmi băteau la uşă vrând să intre în echipă. Era o atmosferă deosebită, copiii ţineau morţis să joace rugby. Probabil că în ziua de azi un astfel de program de antrenamente ar părea de neimaginat dar cât am antrenat la Locomotiva nu am avut nici un jucator accidentat la modul serios. Îi făceam să ajungă la un nivel deosebit de condiţie fizică. Numai treptele de la tribuna a doua a Giuleştiului ştiu câtă sudoare au înghiţit de la băieţii mei. La primul sezon în campionatul naţional de juniori am ieşit campioni. În primii 8 ani de existenţă am luat 8 titluri ! Locomotiva a fost un experiment care a dovedit că se poate face ceva în rugbyul românesc în particular şi în sportul românesc în general », poveşteste Mao la 44 de ani distanţă de momentul în care s-a născut Locomotiva.  

Vasile Constantin "Mao"

 Hai-Hui prin Europa

Faptul că Locomotiva era un club sportiv tutelat de Ministerul Transporturilor a contat foarte mult în dezvoltarea sa. Mao, era un tip inventiv, cu idei, care, deşi nu a fost niciodată membru de partid şi nici antrenor emerit, putea fi cât se poate de convingător atunci când era vorba despre cauza echipei sale. Nu ezita să bată la uşile conducătorilor MTTC ca să obţină câte ceva pentru echipa sa. Cu perseverenţă şi cu putere de convingere a obţinut pentru Locomotiva numeroase deplasări în străinatate, inclusiv în ţări occidentale. Azi pare floare la ureche însă atunci, ca să pleci afară, aveai nevoie de viză, treceai prin furcile caudine ale Securităţii care îşi trimitea oamenii să îţi studieze profilul şi familia ca nu cumva să trădezi raiul comunist. În ciuda acestor inconveniente, Mao a smuls pentru Locomotiva numeroase turnee peste graniţă. Fiind tutelaţi de MTTC, aveau liber pe calea ferată. Se urcau în vagonul de dormit şi se opreau în Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană sau în Polonia. “Echipa ajunsese la un asemenea nivel, încât în ţările socialiste jucam împotriva echipelor de seniori şi de cele mai multe ori câştigam. Aveam, de exemplu, o relaţie foarte bună cu Lokomotiv Leipzig unde eram primiţi în cantonament în fiecare an” spune Mao. Tot cu trenul au ajuns şi la mama rugbyului mondial, în Anglia. Să mergi în turneu în Anglia în anii ’70-’80, tu echipă din România comunistă, era ceva inimaginabil. Dacă mai şi câştigai erai privit ca un marţian. “Am fost într-un an undeva lângă Liverpool. Pentru că nu ne scăldam în bani, aranjasem cu englezii ca jucătorii mei să fie cazaţi acasă la familiile sportivilor locali. Astfel, fiecare jucător englez a primit în gazdă un român pe care l-a ţinut pe casă şi masă cât am stat acolo. Le-am mulţumit frumos dar asta nu ne-a împiedicat să-i batem bine. Turneele astea afară, mai ales cele din Anglia, erau de aur ! Jucătorul dobândea nişte cunoştinţe la care altfel nu avea acces, se familiariza cu nişte lucruri, înţelegea cum merge treaba la un nivel superior. Anul următor au venit şi englezii la noi. I-am cazat la şcoala PTT din Drumul Taberei, căci la noi era sărăcie mare iar părinţii copiilor mei nu aveau nici spaţiu, nici resurse financiare ca să găzduiască două săptămâni un copil în plus. Îmi amintesc că în perioada aceea, anii ’70-’80,  existau în România cel puţin 6 instituţii care ar fi putut prelua modelul Locomotiva. Din păcate nu l-a aplicat nici una” îşi aminteşte Mao. La jumătatea anilor ’80, Mao a mutat Locomotiva de la Liceul Industrial 11 la Industrial 10, în prezent Aurel Vlaicu, situat între Calea Griviţei şi B-dul 1 Mai, actual Ion Mihalache. În 1990 Mao şi-a părăsit creaţia, clubul Locomotiva, pentru conducerea FR Rugby, unde a lucrat ca antrenor federal până în 1992. Au urmat apoi 15 ani petrecuţi în Portugalia la Academica de Coimbra. Întors în ţară, a cochetat o vreme cu revenirea în FR Rugby dar nu s-a legat nimic. Vremurile erau altele, la fel şi oamenii. S-a oferit să lucreze ca voluntar pentru rugbyul românesc dar nu a fost dorit. În prezent, la 82 de ani, părintele Locomotivei îşi umple timpul tot cu activităţi sportive. Este campion naţional şi balcanic la aruncarea greutăţii, categoría +75. De ani, un de kilograme! Între timp a devenit campion naţional în aceeaşi probă la +80. Tot de ani. La începutul lui 2020 se antrenează ca să participe la Campionatul European de atletism pentru veterani tot în proba de aruncare a greutăţii, deşi cei care îl cunosc ar băga mâna în foc că nu s-ar face de ruşine nici dacă ar concura alături de cei tineri.

 Locomotiva, o echipă ca-n poveşti

Locomotiva 1979

 Epopeea Clubului Sportiv Şcolar Locomotiva s-a încheiat în 1996, la 20 de ani de la infiinţare. Clubul care timp de două decenii dominase cu autoritate competiţiile de copii şi juniori şi se dovedise a fi un izvor de jucători pentru echipa naţională s-a destrămat. Lucru bun însă, Liceul Aurel Vlaicu a păstrat tradiţia rugbystică şi are clasă de profil şi în ziua de astăzi. Din ’76 până în ’96, CSS Locomotiva a adunat 13 titluri de campioană naţională şi a fost de 5 ori vicecampioană. În cele 4 turnee susţinute în Marea Britanie a disputat 15 meciuri. A câştigat 12, două le-a terminat egal şi a pierdut numai unul! Nenumăraţi jucători ai Locomotivei au ajuns la loturile naţionale de juniori şi seniori. La naţionala mare a României, CSS Locomotiva a dat 35 de jucători. Printre ei Lungu, Fuicu, Gh Dinu, Marin Ionescu autorul eseului de pe Arms Park, 12-13 cu Ţara Galilor în 1979, George Dumitrescu, Brânză, Manta sau Socol. A câştigat la zero 3 finale de campionat naţional : 71-0 cu Unirea Iaşi, 63-0 cu Locomotiva Cluj şi 42-0 cu LIM Galaţi. A stabilit recordul de puncte înscrise într-un meci de rugby în România, 173-0 cu Rulmentul Alexandria, într-o perioadă în care eseul era de 4 puncte. Dintre jucătorii Locomotivei, 33 au devenit antrenori iar unii lucrează în lumea rugbyului şi în ziua de astăzi. Ziua de astăzi însă, nu e una fericită pentru rugbyul românesc.

Prin ruínele sportului românesc

Daca în 1976, doar în campionatul de casă al MTTC, minister care a sprijinit înfiinţarea Locomotivei, existau nu mai puţin de 40 de echipe, în ziua de azi prima divizie de rugby a României de abia mai adună la start 8 formaţii. Ca să se îndrăgostească de sport, un copil trebuie mai întâi să înveţe să alerge ori copiii de astăzi nu mai au unde să facă asta. Cu simţ de răspundere, clasa politică românească, indiferent de culoarea politică, a distrus pas cu pas nu doar rugbyul românesc ci întreg sportul. Bazele sportive, protejate pe hârtie de o lege care nu s-a aplicat niciodată, au fost făcute una cu pământul. Parcurile au fost înghiţite de tot soiul de aberaţii urbanistice sau sunt sufocate de cârciumi, cazul Herăstrăului unde mii de rugbyşti bucureşteni îşi desăvârşeau pregătirea fizică. Maidanele au dispărut cu desăvârşire. Aurul secolului XXI este metrul pătrat de teren construibil. În faţa molurilor, a blocurilor de birouri, a clădirilor de tip zgârie-nori, cad zilnic pradă spaţiile cândva destinate sportului şi mişcării iar politicienii şi primarii numesc asta « dezvoltare urbană » sau « densificare a oraşului ». Lăcomia, corupţia şi dispreţul faţă de om, prezente în administraţiile publice locale, în organizaţiile guvernamentale de mediu sau în lumea arhitecţilor care au devenit mâinile blestemate ale celor care schilodesc oraşele, au îngropat la propriu sportul românesc. S-a măcelarit tot ce era verde în oraşe, orice locşor unde se putea face mişcare a dispărut. În urmă cu vreo 7 ani, Nicolae Ungureanu, om care jucase rugby şi fusese director de dezvoltare în FR Rugby a încercat să aplice modelul Locomotiva la scară mică. A înfiinţat o clasă de rugby la liceul IMGB, care se află în sectorul 4, în sudul capitalei. “Rugbyul e un sport care formează caractere şi îţi dă o direcţie în viaţă. La terminarea liceului, copilul, chiar dacă renunţă să mai joace, capătă un certificat de instructor sportiv şi are o bază comportamentală  care îi poate fi de mare folos în viaţă”, spunea Ungureanu oricui era dispus sa-l asculte. În două luni, a stat de vorbă cu 452 de familii din sectorul 4 şi din satele din sudul Bucureştiului. Pe scurt, mesajul sau era cât se poate de simplu : “Lasaţi copiii să vină la rugby ! Rugbyul este un sport care îi pregăteşte pentru viaţă.” După ce a discutat cu cele 452 de familii, la selecţie au venit 35 copii născuţi în 1998-1999 iar în cele din urmă au rămas 25 ! “Le-am explicat că rugbyul le poate oferi o altă perspectivă, le-am spus că vor primi echipament gratuit, că vor merge în cantonamente însa n-am putut aduna mai mult de 25 de copii. Majoritatea părinţilor preferă să-şi ţină copiii acasă ca să facă diverse treburi prin gospodarie. Cu timpul, cei 25 s-au obişnuit şi au învăţat încet-încet ce înseamnă spiritul de echipă, cum să se apere şi să se susţină unul pe celălalt şi au mai învăţat să se respecte între ei. La început nici nu ştiau să bea apă ! Cărau la antrenamente sticle cu sucuri dulci şi, normal, crăpau de sete”. Din păcate pentru copiii lui Nicu Ungureanu, liceul IMGB nu avea un teren adecvat, la fel ca tot sectorul 4. Vecinii de la Universitatea Ecologică le promiseseră că le vor pune la dispozitie un teren dar s-au răzgândit asa că băieţii s-au antrenat pe unde se putea. Cel mai adesea se reuneau în Tei, pe terenul de rugby din Ştrandul Studenţesc, un stadion aflat în stăpânirea maidanezilor, presărat cu pietre şi sticle lepădate de “fotbaliştii” care zilnic bateau mingea cu sete. Ar mai fi fost şi alte soluţii dar costau bani şi pe atunci nu erau bani asa cum nu sunt nici azi. Cu toate eforturile lui Nicolae Ungureanu, proiectul s-a stins după 4 ani. Principalul handicap a fost absenţa unui teren de antrenament în apropierea liceului. Din sudul oraşului mai repede ajungeau în Bulgaria, la Ruse, decât în Tei. În tot sectorul 4 nu s-a găsit nici un teren de sport, deşi Ungureanu s-a dat peste cap să gasească unul în sector. Într-un sector cu o populaţie de 330.000 de locuitori, cam cât a Timişoarei sau a Iaşului ! Cinstit, muncitoreşte, cu complicitatea Ministerului Tineretului şi Sportului, a primăriilor şi a organizatiei de mediu, bazele sportive au fost distruse şi apoi dirijate către samsarii imobiliari. Nu doar în sectorul 4, ci în toată ţara. Şi nici un reprezentant al vreunui partid politic nu a avut nimic de zis cu privire la această stare de fapt. În 20 de ani de când a fost elaborată legea 69/2000, care între altele protejează bazele sportive, nici un politician român, indiferent de culoarea politică, nu a găsit de cuviinţă să ia atitudine în Parlamentul României. Nici unul ! Dar în trecut când sportivii români veneau încărcaţi de medalii de la JO, mondiale sau europene se călcau pe picioare ca să se pozeze cu ei la scara avionului. Să vedem cu cine se mai pozează după Tokyo 2020.

De ce Mao

Lumea rugbyului românesc, şi nu numai ea, îl ştie pe Vasile Constantin drept Mao. În 2020, se împlinesc 67 de ani de când poartă această poreclă. “În 1953 fratele meu, care e cu un an mai mare decât mine, era elev la o şcoala cu profil de construcţii. La un moment dat, frate-meu şi colegii lui s-au trezit că îi vizitează nişte şcolari din Coreea de Nord. Tocmai ce se încheiase războiul din Coreea. Nu mai vazuseră niciodată asiatici în carne şi oase şi se uitau la ei ca la extratereştri. În ziua aia fratele meu îşi pusese nişte picături de ochi din cauza unei conjunctivite şi ăia când l-au văzut la şcoală cu ochii cârpiţi au zis că seamănă cu asiaticii veniţi în vizită. Şi l-au poreclit Mao ! Nu conta că ăia erau coreeni iar Mao era chinez. Pentru ei era totuna. Câteva luni mai târziu când am venit şi eu în şcoala aia, logic că am fost privit drept fratele lui Mao. Şi mi-au zis Mao cel mic ! Şi aşa m-am procopsit cu porecla asta pentru toată viaţa. Culmea, după liceu fratelui meu nu i-a mai zis nimeni Mao, în schimb pe mine tóate generaţiile de rugbyşti mă ştiu după poreclă ».  Mao Zedong (1893-1976) a fost primul preşedinte comunist al Chinei şi unul dintre cei mai cunoscuţi şi mediatizaţi dictatori ai lumii. Mao al rugbyului românesc a fost mai întâi jucător de linia a doua şi flanker la Constructorul Bucureşti. Echipa avea terenul de antrenament în şoseaua Olteniţei şi, fireşte, în prezent nu mai există. După liceul de construcţii a urmat cursurile ICF-ului, Institutul de Cultură Fizică, actualul UNEFS, unde a făcut o specializare în rugby. În studenţie a jucat pentru Ştiinta Bucureşti unde în 1958 şi-a încheiat cariera de jucător din cauza unei rupturi de ligamente încrucişate. Ca antrenor a început la Şcolarul Bucureşti, care avea să se cheme mai târziu CSS Triumf. 1966 îl găseşte antrenor la juniorii Rapidului, unde avea să lucreze aproape 10 ani. Cu Rapidul a cucerit un titlu naţional în 1971. « Antrenamentele le făceam pe locul unde azi se află sala Giuleşti, în spatele peluzei nord. În anii ’60 sala nu exista iar noi ne antrenam pe un teren de zgură. Da, pe zgură ! Pe zgură dădeam placaje, acolo alergam, acolo ne antrenam”, spune Mao. De la Rapid trece la ASE pentru o scurtă perioadă iar în 1976 începe experimentul Locomotiva, una dintre cele mai frumoase poveşti ale sportului românesc. În 2012 s-au împlinit 35 de ani de la primul titlu naţional câştigat de Locomotiva. Copiii care alergau pe Stadionul Arcul de Triumf, casa dintotdeauna a rugbyului românesc, într-o zi de iulie, constatau cu surprindere apariţia unui mare număr de « bătrâni ». Care mai bărbos, care mai cu burtă, care mai atins de calviţie….Erau copiii Locomotivei veniţi să sărbătorească cei 35 de ani scurşi de la primul titlu. S-au adunat în jurul lui Mao pentru o poză de grup pe terenul acela pe care ani la rând şi-au rupt coatele şi genunchii.

 

Mao in 2012

Octavian Pescaru