1944, anul în care bombele au însângerat Bucureștiul și au rănit Giuleștiul!

 

Marți, 4 aprilie 1944 a fost o cea mai neagra zi din istoria Bucureștiului. Era o zi frumoasă, senină, de primăvară. România intrase în război pe 22 iunie 1941 dar frontul era departe de capitală și nimic nu prevestea ceea ce avea să se întâmple. Oamenii se pregăteau de Paște, care în anul acela a căzut pe 16 aprilie. În fiecare zi aveau loc alarme antiaeriene de exercițiu. Așa a fost și pe 4 aprilie. Pe la ora 11.00 a avut loc un nou exercițiu antiaerian. Bucureștenii, sătui de atâtea simulari, s-au îndreptat alene către adăposturi iar apoi și-au reluat treburile. La 13.45 sirenele au început să urle din nou, asurzitor. Cei mai mulți dintre bucureșteni au dat din mâini a lehamite. “Alt exercițiu, ăștia nu se mai potolesc”, și-au zis oamenii. Doar că de data asta nu mai era un exercițiu. Până atunci menajată, capitala României era atacată de aviația americana. În bombardamentul executat de pilotii americani au murit aproape 3000 de civili și peste 2000 au fost răniți. 

Moartea vine din Italia

350 de avioane americane au fost trimise să bombardeze capitala României pe 4 aprilie 1944. Escadrila a decolat din sudul Italiei. “Conditiile atmosferice din zona Balcanilor au determinat o parte din aceasta formatie sa abandoneze misiunea. Si-au continuat drumul catre obiectiv 170 de bombardiere B-24 Liberator, care au intrat in spatial aerian romanesc intre Calafat si Bechet, in patru valuri, incepand cu ora 13.10”, scrie istoricul Alexandru Armă in cartea sa, Bucurestiul sub bombardamente, 1941-1944. Cele 170 de avioane americane de bombardament au depășit în zbor Craiova și Slatina și, urmând calea ferată, au ajuns deasupra Bucureștiului. Istoricul Stelian Tănase a cercetat cele întâmplate în acea fatidică zi: “Bombardierele au venit dinspre Chitila. Obiectivele strategice pe care aveau ordin să le atace erau Gara de Nord, Atelierele CFR Grivița, Triajul și Depoul de vagoane. România era atunci principalul producător de petrol al Europei și de aici plecau vagoanele-cisternă către Germania”, povestește Tănase.

Bilanțul unui dezastru

Bombardamentul asupra Bucureștiului a durat aproape 2 ore. “Pe 4 aprilie 1944 s-a consemnat cea mai mare tragedie a Bucurestiului in secolul XX. In cateva minute au murit 3000 de oameni, peste 2000 au fost raniti iar 10.000 au devenit sinistrati. Numarul mare de victime s-a datorat faptului ca o parte dintre bombele aruncate de valul doi de avioane, indreptate catre statiile de cale ferata Gara de Nord si Chitila, au cazut in cartierele de locuinte din vecinatate, doarece aviatorii americani s-au ghidat dupa fumul si praful provocate de atacul primului val. Ceasul de la Gara de Nord s-a oprit la 13.40, ora la care au cazut primele bombe”, dezvaluie Alexandru Armă.

La încheierea atacului, autoritățile au făcut un bilanț al dezastrului. Iată câteva crâmpeie din bilanț: Gara de Nord a fost lovită de 6 ori. Gara Băneasa, de 4 ori. Gara Chitila, de 8 ori. 1000 de vagoane au fost distruse în Triaj. Bombele au atins și trenuri care aduceau la București refugiați din zonele afectate de război, ceea ce a crescut numărul victimelor. Imagini filmate, existente în arhiva CFR, arată că aceste trenuri erau arhipline iar refugiații călătoreau inclusiv pe acoperișul vagoanelor. Cele mai afectate cartiere au fost Cotroceni, Grivița și Gara de Nord iar timp de mai multe zile, capitala nu a avut apă, curent și gaz.

“A fost o mare surprindere pentru noi acest bombardament, fiindcă ne obișnuisem cu ideea că Bucureștii nu vor fi bombardați”, scria generalul Constantin Sănătescu, atunci președinte al Consiliului de Miniștri, în jurnalul său aflat acum la Muzeul Bucureștiului. 

 “Aviația aliată a lansat un covor de bombe. Mai multe bombe au căzut pe lângă calea ferată, adică pe lângă țintă. Drept urmare au fost atinse s-au complet distruse mai multe obiective civile. Pe lângă morți și răniți, au fost distruse 2800 de locuințe. Calea Griviței, de exemplu, a fost grav afectată de bombardament. Casele care existau de-a lungul actualului bulevard Dinicu Golescu au fost rase de pe fata pământului. Bunicul meu din partea mamei locuia aici, așa că la noi în casă s-a vorbit permanent despre 4 aprilie. Actualele blocuri de pe Dinicu Golescu au fost ridicate în anii ’50 pe maidanele apărute după bombardament. Aviația aliată a făcut ce-a vrut căci noi nu aveam mare forță de ripostă aeriană. Au lansat câteva bombe și prin centru, pe Calea Victoriei, în Piața Palatului. Ținteau comandamentul german și sediul Gestapo-ului” spune istoricul Stelian Tănase. 

 În mod surprinzător, Podul Grant și pasarela Grivița, singurele două căi de acces din Calea Griviței în Calea Giulești au scăpat neatinse. Pasarela Grivița, aflată în apropierea stației de metrou Grivița, există și astăzi și este funcțională dar podul Grant, în forma în care a supraviețuit bombardamentului, nu mai există. La finele anilor ’70, începutul anilor ’80, a fost ridicat actualul pod dar stâlpii vechiului pod mai pot fi văzuți de-a lungul căii ferate, sub construcția actuală. 

 

Bombardamentul despre care nu s-a vorbit

În general, despre bombardamentul din 4 aprilie 1944 se știu destul de puține lucruri. Majoritatea mărturiilor s-au transmis prin viu grai, din generație în generație, iar târziu, după Revoluție, au început să iasă la iveală unele documente oficiale. Explicația constă în faptul că la vremea respectivă, conducerea țării a impus o cenzură a presei. Pentru a nu crea panică în rândurile populației, s-a interzis publicarea oricărei informații sau fotografii despre bombardamentul din 4 aprilie, despre victime sau despre pagubele materiale. În presa vremii nu există referiri la bombardament. Singurul lucru care sare în ochi la o cercetare a ziarelor este numărul neobișnuit de mare al anunțurilor de deces. Nici ele, însă, nu menționează faptul că moartea lui X sau a lui Y s-a produs în bombardament. Cuvântul “bombardament”, nu există în vocabularul presei din aprilie 1944.

Giuleștiul - rănit de bombele aliate, Muzeul CFR și Gara Cuibușor - distruse

În 1944, stadionul Giulești era o bijuterie. Alături de ONEF era considerat cel mai modern stadion al țării. Avea până și lift! La randul sau, Giulestiul, casa Rapidului, a cazut prada bombardamentelor. Pana la inceputul lui 2023 s-a crezut ca Giulestiul a fost lovit in bombardamentul din 4 aprilie. In ianuarie 2023, istoricul Alexandru Armă a descoperit, in Arhivele Militare, noi fotografii ale bombardamentelor executate de aviatia anglo-americana in intervalul aprilie-august 1944, din care rezulta ca stadionul a scapat netins in 4 aprilie si, cel mai probabil, a fost lovit in 28 iunie. Dupa fiecare atac aerian, americanii trimiteau un avion de recunoastere care executa fotografii pentru a se vedea ce obiective s-au atins. Astfel, fotografiile facute dupa 4 aprilie arata un Giulesti neatins, insa cele realizate dupa bombardamentul din 28 iunie prezinta Giulestiul lovit in mai multe puncte. Zonele bombardate sunt incercuite minutios si se vad foarte clar pe fotografiile facute la rezolutie foarte mare. 

 Imediat dupa bombardamente, echipe ale CFR-ului ieseau pe teren si filmau urmarile fiecarui atac. Pe una dintre aceste filmari se vede clar că peluza veche, cea dinspre Teatrul Giulești, este parțial distrusă. La fel turnul de la tribuna a doua precum si ultimul sector de tribuna intai dinspre actuala sala Rapid. Bombele au distrus inclusiv Muzeul CFR care se afla in complexul de astăzi al teatrului Giulesti, în curtea interioară a stadionului, curte care se întindea până dincolo de actualul pod Grant. Ilie Popescu, inginer de meserie, enciclopedist și istoric al CFR-ului, știe pe de rost ce pagube materiale a suferit muzeul: “Muzeul CFR a fost inaugurat odată cu stadionul, pe 10 iunie 1939. În curtea interioară exista o expoziție de material rulant, o locomotivă de epocă, un vagon de lux, Pullman, care aparținuse Regelui Carol al II-lea, săli unde erau expuse documente, fotografii, filme și alte lucruri de o valoare inestimabilă. Toate au fost distruse in bombardament”. Odată cu stadionul și Muzeul CFR, a fost distrusă complet și Gara Cuibușor. Era situată în vecinătatea bazinului de polo de astăzi. Povestește Răducan Drăgan, cineast în cadrul CENAFER: ”Gara Cuibușor deservea o linie de cale ferată liliputană, un tren de divertisment. Această cale ferată cu ecartament mic a fost dată în folosință la inaugurarea din 10 iunie 1939 cu scopul de a fi folosită în activități educative străjerești”. Straja Țării era o organizație de stat “înființată pentru  îndrumarea și conducerea tineretului în ceea ce privește educația fizică, moral-religioasă, socială și națională”. “Numele de Cuibușor îi vine de la noțiunea de cuib, care în termeni străjerești era o formă de organizare internă, fără vreo legătură cu cuibul legionar, mult mai cunoscut. Trenulețul pleca din gara Cuibușor, dădea roată stadionului și revenea în gară prin expoziția de material rulant. Toate au dispărut în bombardament”, spune Răducan Drăgan. Bombele au pus la pamant si alte obiective din vecinatatea stadionului Giulesti: Liceul Aurel Vlaicu, Biserica Sfantul Gheorghe Grivita, Cimitirul Sfanta Vineri care a fost efectiv arat de explozii, zona Domenii etc. 

 Tot din cauza cenzurii nu apar informații în presa vremii nici despre lucrarile de reconstructive, astfel ca nu stim cum si cand a fost refacut Giulestiul. Cert este că pe 22 iunie 1947, stadionul Giulești găzduia meciul România – Iugoslavia 1-3, cu 25.000 de oameni în tribune. Muzeul CFR a fost redeschis în anii ’50 în actualul amplasament de pe Calea Griviței. Biserica, liceul si cimitirul s-au refacut tarziu dupa razboi. 

 

Cimitirul 4 aprilie

În bombardamentul din 4 aprilie au murit, potrivit datelor oficiale, 2994 de civili. Printre morți s-a numărat renumitul umorist interbelic Vasile Vasilache dar și sportivi, conducatori sau suporteri ai Rapidului. Majoritatea morților au fost îngropați într-o latură a Cimitirului Calvin de pe Calea Giulești. Parohul cimitirului a confirmat acest lucru însă a precizat că osemintele nu se mai află acolo. Rămășițele celor morți în bombardament au fost dezgropate undeva în anii ’70-’80 și strămutate într-un loc necunoscut. Nu se mai știe nici dacă a fost o groapă comună sau dacă au fost și gropi individuale. Multă vreme, locul de îngropăciune al celor morți în bombardament a fost denumit de oameni “Cimitirul 4 aprilie”. În ziua de astăzi nici o instituție nu deține date despre locul unde au fost transferate rămășițele. Administrația Cimitirelor, Patriarhia, Primăria capitalei, IML, Cultul Eroilor, Arhivele Militare, cu toții ridică din umeri a neputință.

Bombardați de Înviere

Bombardamentul din 4 aprilie a rămas în mentalul colectiv atât pentru numărul mare de morți cât și pentru faptul că a fost primul atac aerian la care a fost supusă capitala în al doilea război mondial. După 4 aprilie, atacurile au continuat, inclusiv asupra Bucureștiului. Au fost lovite rafinăriile din Prahova, Ploieștiul, Brașovul, Piteștiul, Turnu-Severin. Aviația anglo-americana a lovit chiar și pe 15 aprilie, cu câteva ore înainte de Înviere. “Paradoxal, atacurile aviației aliate nu au provocat adânci sentimente de ură contra anglo-americanilor”, spune Stelian Tănase. “În aprilie ’44, linia frontului era la Târgu Frumos-Iași-Pașcani. Prin aceste bombardamente, americanii, lovind în spatele frontului, urmăreau să dea o mână de ajutor rușilor. Deși au bombardat cu cruzime Bucureștiul și alte orașe, în rândurile populației nu au apărut puternice sentimente de ură contra agresorilor. Sentimentele erau cumva amestecate. Piloții lor, capturați, erau bine tratați. Importanți demnitari români îi vizitau și se aigurau că sunt în regulă”, povestește Tănase. Ultimele bombardamente asupra capitalei au avut loc între 24 și 26 august 1944 dar de data asta germanii au fost cei care au atacat. Aviația germană a vizat numeroase obiective civile. Au fost lovite, printre altele, Palatul Regal, Teatrul Național, Atheneul Român, Palatul Telefoanelor ș.a.m.d.

Expozitia 4 aprilie

In memoria celor ucisi in bombardamentele din primavara-vara 1944, pe 4 aprilie 2023, in foaierul salii Rapid, CS Rapid a organizat expozitia de fotografie intitulata “4 aprilie”, in cadrul careia au fost expuse inclusiv fotografii la scara mare cu stadionul Giulesti lovit de bombe. Cu acest prilej au vorbit istoricii Alexandru Armă si Alin Spanu, Raducan Dragan, cineast Cenafer si Mircea Dorobantu, diretorul Muzeului CFR. Fotografiile prezentate ne-au fost puse la dispozitie de Arhivele Nationale prin directorul Cristian Anița, de Muzeul CFR si de istoricul Alexandru Armă.

Cum au ajuns Negrilă şi Domozină la ora de germană!

 

Martie 1983. Din clasele mici răsunau versurile lui Topârceanu “dup-atâta frig şi ceaţă iar s-arată soarele, de-acum nu ne mai îngheaţă nasul şi picioarele”. Noi, cei din clasele mai mari, devenisem imuni la campionii literaturii române. Nu ne mai impresionau nici Sadoveanu, nici Bogza, nici Eminescu, nici măcar Grigore Băjenaru, pe care, cu a sa Cişmigiu&company, îl vazusem întotdeauna ca pe unul dintre noi. În minţile noastre nu mai era loc decât pentru Cămătaru, Balaci, Ţicleanu, Geolgău, adică băieţii de la Craiova care erau la un pas de a se califica în semifinalele Cupei Uefa. Asemenea babelor la ţară, ne strângeam pe la colţurile şcolii şi comentam aprins soarta Craiovei. Rapidişti, dinamovişti, argeşeni, stelişti, cu toţii eram cu gândul la Craiova care avea să joace returul cu Kaiserslautern în Bănie, după ce pierduse, 2-3, primul meci. Aşadar, oltenii aveau nevoie de un gol pentru calificare însă nemţii nu erau fitecine.  În mijlocul apărării lor strălucea Hans-Peter Briegel care jucase finala Cupei Mondiale 1982, pierdută de nemţi, 1-3 cu Italia. În plus, românii nu bătuseră niciodată o echipă germană. Pe lângă statistici, tot suporterul român clocotea de emoţie şi speranţă. Naţionala, condusă de Lucescu, scosese în decembrie ’82 un formidabil 0-0 la Florenţa, în bârlogul campioanei mondiale en-titre, Italia, pe care urma s-o vedem la Bucureşti în aprilie 1983.  Speram la o calificare în premieră la un turneu final european aşa cum trăgeam nădejde la o Craiovă în semifinalele Cupei Uefa. Într-un cuvânt, se crease o emulaţie deosebită iar lumea vorbea despre Craiova ca despre o minune. 

Tensiunea creştea de la o zi la alta, pe măsură ce ne apropiam de ziua meciului şi era amplificată şi de lipsa de informaţii. Cu toţii eram setoşi să aflăm ce se petrece la Craiova, ce fac, cum se antrenează, dacă s-a accidentat vreunul, ce au de spus, însă ştirile erau pe sponci. În ziua de astăzi, afli orice se petrece în lume. Atunci, aveam trei variante de informare, una mai sărăcăcioasă decât alta. Prima era radioul care avea câte o rubricuţă de sport pe care o prindeai doar dacă aveai noroc. În televiziune nu existau ca azi emisiuni, dezbateri, comentarii, ci unul-două minute de sport, dacă îşi găseau şi ele loc pe post, la jurnalul de seară. A treia sursă era ziarul Sportul, care apărea într-un tiraj redus şi pe care îl puteai cumpăra doar dacă acceptai să-l iei la pachet cu Scânteia, cotidianul Partidului Comunist Român. Şi nici aşa nu-l găseai. În primăvara 1983, partidul încă nu ajustase programul tv la 2 ore pe seară, cum s-a întâmplat mai târziu, aşa că încă se difuzau evenimente sportive, inclusiv meciuri de fotbal.  Drept urmare, meciul Craiova-Kaiserslautern figura la loc de cinste în grila televiziunii naţionale. Ghinion însă. Meciul fusese programat la ora 14.00, ori noi, elevii clasei a 7-a D din Şcoala Generală nr. 27 aflata in cartierul bucureştean Colentina, aveam ore chiar de la ora 14.00. Şi nu puteam chiuli! Tezele băteau la uşă, părinţii ne ţineau din scurt iar profesorii nu admiteau absenţe. <Ce ne facem fraţilor? >, ne tânguiam noi prin curtea şcolii. Salvarea a venit în cele din urmă de la mine. Aveam acasă un radio nou, care o costase pe mama un salariu întreg, drept pentru care îl luase în rate. Era măricel, avea cam 25x30 cm, şi era groscior de vreo 8-10 cm, ca să-i încapă în burtă nişte baterii mari, rotunde.  L-am vârât în ghiozdan, i-am înfipt mufa unei căşti iar firul lung, terminat la celălalt capăt cu o cască, l-am tras pe mâneca stângă a hainei. Cu dreapta scriam iar stânga o duceam adesea la tâmplă ca şi cand aş fi gândit profund. Astfel, prin mine, toată clasa era conectată la meciul de la Craiova. Prima repriză s-a suprapus cu prima oră de curs a zilei. Totul a decurs fără probleme. A doua oră însă, care începea la 15.00, în acelaşi timp cu repriza a doua a meciului, reprezenta un pericol. Aveam germană cu doamna Predoiu, o profesoară pe cât de bună, pe atât de severă. La ora dânsei nu se auzea nici musca, însă nu concepeam să nu ştim ce se petrece la Craiova. Printre conjugări de verbe trecute pe caiet, trăgeam cu urechea când la doamna Predoiu, când la Sebastian Domozină care comenta meciul la radio. Meciul se apropia de final, era tot 0-0, şi noi fremătam în bănci neliniştiţi, imaginându-ne cam cum or face urmaşii lui Sucă şi ai lui nea Mărin pe stadion, când, deodată, îl aud pe Domozină în cască:”Minutul 82, lovitură de colt pentru Universitatea Craiova. Execută Balaci. Negrilă, şut gol!!!!!!” Şi urmează secunde bune o salbă de “gol, gol, gol, gol, gol”. Cum-necum rezist tentaţiei de a sări în sus şi le transmit prin semne colegilor că a marcat Craiova. Când însă Domozină ajunge la”extraordinar, extraordinaaaaaaaaaaaaar, gol, gol, gol....”, fac un gest mai brusc, mufa căştii iese din radio şi vocea lui Domozină se revarsă în liniştea de catedrala a orei de germană :”gol,gol,gol...autorul golului Negrilă....”.  Stupoare, râsete, exclamaţii de bucurie. Din trei paşi doamna Predoiu aterizează lângă mine, la fel cum aterizase Negrilă în careul de 6 metri al nemţilor. Ca să salvez un pic situaţia încerc să-i spun în germană că a marcat Craiova dar din cauza emoţiilor uit verbul a marca. Profa mă ridică de guler din bancă, opreşte radioul care încă duduia de vocea lui Domozină şi îmi spune candid citând din comentariul radiofonic: “Este extraordinar că ai ţinut să ne informezi în timpul orei de germană despre marcarea unui gol într-un meci de fotbal. Cu siguranţă, la fel de extraordinară va fi şi întâlnirea dintre mine şi mama ta care va veni personal să recupereze radioul pe care ţi-l confisc chiar în clipa asta”. Bălmăjesc un fel de scuză şi mă aşez la loc în bancă. La urma-urmei drama nu era confiscarea radioului care avea să fie recuperat de mama, nici măcar chelfăneala care se profila, ci faptul că mai erau 10 minute de joc şi nu ştiam ce se petrece la Craiova!  

 Am trăit alături de colegi 10 minute agonizante după care ne-am repezit în stradă ca să aflăm rezultatul final. Nu, pe vremea aceea nu erau telefoane mobile, nici alte jucării de genul ăsta, aşa că am ciocănit la uşa unui creştin ca să aflăm rezultatul final. Doamna Predoiu, în cele din urmă, a înţeles sacrificiul nostru adus pe altarul fotbalului şi nu mi-a scăzut nota la purtare şi nici nu m-a prigonit la ora de germană, aşa că după mai bine de 40 de ani pot să-i spun Danke Lehrerin und bitte entschuldigen Sie, aber Negrila hat getroffen! (vă mulţumesc doamna profesoară şi îmi cer scuze dar a marcat Negrilă!)