Cum au ajuns Negrilă şi Domozină la ora de germană!

 

Martie 1983. Din clasele mici răsunau versurile lui Topârceanu “dup-atâta frig şi ceaţă iar s-arată soarele, de-acum nu ne mai îngheaţă nasul şi picioarele”. Noi, cei din clasele mai mari, devenisem imuni la campionii literaturii române. Nu ne mai impresionau nici Sadoveanu, nici Bogza, nici Eminescu, nici măcar Grigore Băjenaru, pe care, cu a sa Cişmigiu&company, îl vazusem întotdeauna ca pe unul dintre noi. În minţile noastre nu mai era loc decât pentru Cămătaru, Balaci, Ţicleanu, Geolgău, adică băieţii de la Craiova care erau la un pas de a se califica în semifinalele Cupei Uefa. Asemenea babelor la ţară, ne strângeam pe la colţurile şcolii şi comentam aprins soarta Craiovei. Rapidişti, dinamovişti, argeşeni, stelişti, cu toţii eram cu gândul la Craiova care avea să joace returul cu Kaiserslautern în Bănie, după ce pierduse, 2-3, primul meci. Aşadar, oltenii aveau nevoie de un gol pentru calificare însă nemţii nu erau fitecine.  În mijlocul apărării lor strălucea Hans-Peter Briegel care jucase finala Cupei Mondiale 1982, pierdută de nemţi, 1-3 cu Italia. În plus, românii nu bătuseră niciodată o echipă germană. Pe lângă statistici, tot suporterul român clocotea de emoţie şi speranţă. Naţionala, condusă de Lucescu, scosese în decembrie ’82 un formidabil 0-0 la Florenţa, în bârlogul campioanei mondiale en-titre, Italia, pe care urma s-o vedem la Bucureşti în aprilie 1983.  Speram la o calificare în premieră la un turneu final european aşa cum trăgeam nădejde la o Craiovă în semifinalele Cupei Uefa. Într-un cuvânt, se crease o emulaţie deosebită iar lumea vorbea despre Craiova ca despre o minune. 

Tensiunea creştea de la o zi la alta, pe măsură ce ne apropiam de ziua meciului şi era amplificată şi de lipsa de informaţii. Cu toţii eram setoşi să aflăm ce se petrece la Craiova, ce fac, cum se antrenează, dacă s-a accidentat vreunul, ce au de spus, însă ştirile erau pe sponci. În ziua de astăzi, afli orice se petrece în lume. Atunci, aveam trei variante de informare, una mai sărăcăcioasă decât alta. Prima era radioul care avea câte o rubricuţă de sport pe care o prindeai doar dacă aveai noroc. În televiziune nu existau ca azi emisiuni, dezbateri, comentarii, ci unul-două minute de sport, dacă îşi găseau şi ele loc pe post, la jurnalul de seară. A treia sursă era ziarul Sportul, care apărea într-un tiraj redus şi pe care îl puteai cumpăra doar dacă acceptai să-l iei la pachet cu Scânteia, cotidianul Partidului Comunist Român. Şi nici aşa nu-l găseai. În primăvara 1983, partidul încă nu ajustase programul tv la 2 ore pe seară, cum s-a întâmplat mai târziu, aşa că încă se difuzau evenimente sportive, inclusiv meciuri de fotbal.  Drept urmare, meciul Craiova-Kaiserslautern figura la loc de cinste în grila televiziunii naţionale. Ghinion însă. Meciul fusese programat la ora 14.00, ori noi, elevii clasei a 7-a D din Şcoala Generală nr. 27 aflata in cartierul bucureştean Colentina, aveam ore chiar de la ora 14.00. Şi nu puteam chiuli! Tezele băteau la uşă, părinţii ne ţineau din scurt iar profesorii nu admiteau absenţe. <Ce ne facem fraţilor? >, ne tânguiam noi prin curtea şcolii. Salvarea a venit în cele din urmă de la mine. Aveam acasă un radio nou, care o costase pe mama un salariu întreg, drept pentru care îl luase în rate. Era măricel, avea cam 25x30 cm, şi era groscior de vreo 8-10 cm, ca să-i încapă în burtă nişte baterii mari, rotunde.  L-am vârât în ghiozdan, i-am înfipt mufa unei căşti iar firul lung, terminat la celălalt capăt cu o cască, l-am tras pe mâneca stângă a hainei. Cu dreapta scriam iar stânga o duceam adesea la tâmplă ca şi cand aş fi gândit profund. Astfel, prin mine, toată clasa era conectată la meciul de la Craiova. Prima repriză s-a suprapus cu prima oră de curs a zilei. Totul a decurs fără probleme. A doua oră însă, care începea la 15.00, în acelaşi timp cu repriza a doua a meciului, reprezenta un pericol. Aveam germană cu doamna Predoiu, o profesoară pe cât de bună, pe atât de severă. La ora dânsei nu se auzea nici musca, însă nu concepeam să nu ştim ce se petrece la Craiova. Printre conjugări de verbe trecute pe caiet, trăgeam cu urechea când la doamna Predoiu, când la Sebastian Domozină care comenta meciul la radio. Meciul se apropia de final, era tot 0-0, şi noi fremătam în bănci neliniştiţi, imaginându-ne cam cum or face urmaşii lui Sucă şi ai lui nea Mărin pe stadion, când, deodată, îl aud pe Domozină în cască:”Minutul 82, lovitură de colt pentru Universitatea Craiova. Execută Balaci. Negrilă, şut gol!!!!!!” Şi urmează secunde bune o salbă de “gol, gol, gol, gol, gol”. Cum-necum rezist tentaţiei de a sări în sus şi le transmit prin semne colegilor că a marcat Craiova. Când însă Domozină ajunge la”extraordinar, extraordinaaaaaaaaaaaaar, gol, gol, gol....”, fac un gest mai brusc, mufa căştii iese din radio şi vocea lui Domozină se revarsă în liniştea de catedrala a orei de germană :”gol,gol,gol...autorul golului Negrilă....”.  Stupoare, râsete, exclamaţii de bucurie. Din trei paşi doamna Predoiu aterizează lângă mine, la fel cum aterizase Negrilă în careul de 6 metri al nemţilor. Ca să salvez un pic situaţia încerc să-i spun în germană că a marcat Craiova dar din cauza emoţiilor uit verbul a marca. Profa mă ridică de guler din bancă, opreşte radioul care încă duduia de vocea lui Domozină şi îmi spune candid citând din comentariul radiofonic: “Este extraordinar că ai ţinut să ne informezi în timpul orei de germană despre marcarea unui gol într-un meci de fotbal. Cu siguranţă, la fel de extraordinară va fi şi întâlnirea dintre mine şi mama ta care va veni personal să recupereze radioul pe care ţi-l confisc chiar în clipa asta”. Bălmăjesc un fel de scuză şi mă aşez la loc în bancă. La urma-urmei drama nu era confiscarea radioului care avea să fie recuperat de mama, nici măcar chelfăneala care se profila, ci faptul că mai erau 10 minute de joc şi nu ştiam ce se petrece la Craiova!  

 Am trăit alături de colegi 10 minute agonizante după care ne-am repezit în stradă ca să aflăm rezultatul final. Nu, pe vremea aceea nu erau telefoane mobile, nici alte jucării de genul ăsta, aşa că am ciocănit la uşa unui creştin ca să aflăm rezultatul final. Doamna Predoiu, în cele din urmă, a înţeles sacrificiul nostru adus pe altarul fotbalului şi nu mi-a scăzut nota la purtare şi nici nu m-a prigonit la ora de germană, aşa că după mai bine de 40 de ani pot să-i spun Danke Lehrerin und bitte entschuldigen Sie, aber Negrila hat getroffen! (vă mulţumesc doamna profesoară şi îmi cer scuze dar a marcat Negrilă!)