Boxerul Lucian Popescu, omul care a reusit prima mare isprava a sportului romanesc

 

                        

“....Am infruntat pe ringurile continentului zeci si zeci de adversari. Unii mai tari, altii mai putin tari. Am dat si am primit sute si sute de lovituri. Am luptat cu adversari corecti sau incorecti. Am infruntat arbitri partinitori si multimi orgolioase care nu admiteau ca favoritul lor sa fie infrant. Toate acestea s-au dus pe apa involburata a amintirii...N-am uitat insa si nu voi uita niciodata, cata mandrie adunam in inima atunci cand daruiam tarii mele, in trei randuri, titlul european. Imi dau seama ca truda mea n-a fost zadarnica si ca am avut si eu rostul meu pe acest binecuvantat pamant romanesc...”

Aceste ganduri tulburatoare, impartasite in 1973 scriitorului George Mihalache, ii apartin lui Lucian Popescu, care, alaturi de Aurel Toma, a fost cel mai de seama boxer roman din perioada interbelica. Practic Popescu, prin performantele sale, a fost primul pugilist care a asezat boxul romanesc pe harta lumii.

Pustiul din Obor

Nascut pe 12 ianuarie 1912 in cartierul bucurestean Obor, Lucian Popescu si-a inceput cariera de boxer inca din liceu. Sustinut neconditionat de tatal sau, un prosper negustor oborean, care i-a fost si manager o perioada indelungata, Popescu a inceput sa boxeze ca amator la 14 ani si jumatate si a debutat la profesionisti in decembrie 1927, inainte de a implini 16 ani. Dupa dupa doar 1 an de box si 6 meciuri fara infrangere, Lucian isi adjudeca titlul national al categoriei musca, primul succes al carierei. Lucian Popescu a uimit de la bun inceput prin ambitie, prin hotarare si prin miscarile de felina care ii permiteau sa evite cu usurinta loviturile adversarilor. In prima parte a carierei sale a fost cizelat de Dumitru Teica, un oltean revenit in tara dupa multi ani petrecuti in SUA, pionier si teoretician al boxului romanesc. Intr-o sala mica si intunecoasa de pe strada Batistei din Bucuresti, Teica, un fanatic al boxului, ii arata lui Lucian ca “boxul nu este o ciomageala ci o adevarata arta”. Teica i-a explicat cu rabdare invatacelului sau care il asculta uimit, ca in box, ca sa fii bun, “trebuie sa anticipezi o clipa mai devreme intentiile adversarului, sa gandesti si sa-ti calculezi fiecare miscare”. Si l-a mai invatat ceva Teica. L-a invatat cum sa-si foloseasca bratul stang, bratul de fata, care in timp a devenit arma sa cea mai de temut, o arma care functiona ca un piston, mecanic, “stravilind atacurile, zapacindu-l pe adversar si aducandu-l in pragul disperarii”.

“Pentru prima oara, Romania, aceasta tara micuta, cucereste un titlu european”.

Disciplinat si muncitor, Lucian isi continua in anii urmatori ascensiunea in boxul romanesc. Isi autoimpune o viata de spartan. Se antreneaza pe branci, nu fumeaza, bea numai lapte si se culca odata cu gainile. Din decembrie 1927 pana in vara 1930 dispută 17 meciuri. Treptat, devine unul dintre favoritii publicului. Eschivele, garda ermetica, jocul de picioare si jabul devastator il transforma intr-un pugilist aproape imposibil de atins. Din relatarile celor care l-au vazut in ring reiese ca stilul sau de a boxa era asemanator cu cel al lui Floyd Mayweather jr, ceea ce ii permitea sa lupte fara probleme chiar si impotriva unor adversari mai grei cu cateva kilograme, lucru deloc neobisnuit in acea vreme. In primavara 1930, noul sau antrenor, Umberto Lancia, il consideră copt pentru primul mare examen, un meci de titlu european la categoria musca. Pentru 300.000 de lei, bani buni in acea perioada, francezul Kid Oliva, detinatorul titlului, s-a lasat convins sa boxeze la Bucuresti. Meciul e stabilit pentru 7 iunie 1930 pe stadionul Romcomit, actualul stadion de rugby Arcul de Triumf. Oliva vine in capitala cu cateva zile inainte de meci si se plimba zilnic pe Calea Victoriei asaltat permanent de bucurestenii care vedeau pentru prima oara in viata lor un campion european de box in carne si oase. Francezul privea meciul ca pe o formalitate, neconcepand ca ar putea sa-si lase centura pe malurile Dambovitei. Inca elev la Liceul Comercial, Lucian s-a prezentat la meci imbracat in uniforma de liceean, avand inclusiv matricola pe brat. In ring insa, adolescentul cel subtirel si delicat s-a transformat intr-un boxer desavarsit. Directa sa de stanga, cizelata pana la perfectiune, l-a terorizat pe campionul francez. Kid Oliva si-a lasat la Bucuresti centura de campion european abandonand in repriza a 10-a dupa ce a fost trimis de 8 ori la podea. Ziarul francez L’Auto, bunicul cotidianului L’Equipe de astazi nota :”Este pentru prima oara cand aceasta tara micuta, Romania, cucereste un titlu european. Lucian Popescu s-a afirmat prin victoria neta asupra lui Kid Oliva ca un boxer de clasa continentala. Acest roman de numai 18 ani si-a adjudecat victoria in runda a zecea prin aruncarea buretelui, secunzii lui Oliva apreciind foarte just ca omul lor nu mai avea nici o sansa”. “Niciodata in viata noastra sportiva nu ne-a fost rezervata satisfactia inregistrarii unei victorii de envergura celeia obtinuta de catre Lucian Popescu”, nota Gazeta Sporturilor pe 10 iunie 1930. Pe 7 iunie 1930, asadar, numele lui Lucian Popescu devenea sinonim cu prima mare isprava a boxului romanesc. El este cel care a asezat in premiera Romania pe harta boxului de inalt nivel si a adus in tara pentru prima oara in istorie o centura de campion.

Lucian, cel mai bun cocos european

Doua luni mai tarziu, primul campion european de box al Romaniei isi apara cu succes centura in fata francezului Rene Challange, titlu pe care il cedeaza in mai 1931 la Manchester, infrangere la puncte, in fata lui Jackie Brown care anul urmator avea sa devina campion mondial al categoriei. Unul din motivele pentru care Lucian a cedat titlul a fost legat de lupta cu kilogramele. Ii era din ce in ce mai greu sa atinga greutatea admisa pentru categoria musca si drept urmare face pasul la cocos.

 Dupa patru victorii consecutive obtinute la noua categorie, Popescu primeste vestea ca spaniolul Carlos Flix, campionul european al cocosilor e dispus sa-si puna centura in joc la Bucuresti. La fel ca si Kid Oliva in 1930, Flix e convins ca deplasarea la Bucuresti nu va fi decat o plimbare de placere si declară ca-l va rapune pe roman pana in runda a 5-a. In vederea noii incercari, Lucian asuda din greu alaturi de Aurel Toma, un pusti din Babadag, aparut de curand in Bucuresti, pe care il prefera ca partener pentru curajul si tenacitatea sa. Pe 19 septembrie 1931 Arenele Romane gem de lume. La coltul romanului stau Marcu Spakow si Constantin Nour. Nimeni nu indrazneste sa anticipeze daca Lucian va reusi sa cucereasca al doilea titlu european. Tensiunea e atat de mare incat ai impresia ca o poti taia cu cutitul. Primele 6 runde sunt echilibrate, insa incepand cu repriza a 7-a Lucian incepe sa faca legea. Directele, croseele si upercuturile sale lovesc in plin. In repriza a 8-a Flix primeste o lovitura care ii deschide arcada iar in cea de a 12-a se duce la podea dupa un upercut la plex dar revine in picioare cand numaratoarea ajunge la 8. Flix e constient ca e pe cale sa-si lase centura la Bucuresti si forteaza un ko in rundele 14 si 15 dar Lucian il primeste cu formidabila sa directa de stanga si ii stavileste elanul. Dupa 15 runde fulminante mii de oameni asteapta in tacere decizia. “Tacerea e atat de deplina incat nu se aude decat fosnetul frunzelor din pomii de langa Arene...Cei doi adversari sunt in mijlocul ringului. Carlos Flix fixeaza podeaua cu privirea...Arbitrul Robert Veisberg ridica mana lui Lucian Popescu ! Un strigat urias de triumf face sa se cutremure tribunele de marmura alba ale arenei. Lucian Popescu cucereste al doilea titlu european, izbutind sa egaleze performanta marelui Georges Carpentier...”

Amaraciunea infrangerii

In martie 1932, campionul Romaniei si al Europei cedeaza centura la Milano in fata italianului Domenico Bernasconi. Dupa 4 runde si jumatate in care si-a torturat adversarul, Popescu lasa o clipa garda jos si italianul il trimite la podea cu stanga. “Adevarul e ca vina acestui ko imi apartine in intregime. Luat de focul luptei am neglijat blocajul. (...)...Daca nu ma loveam cu capul de podea as fi fost in stare sa reiau lupta si poate s-o castig”, avea sa istoriseasca Popescu la 40 de ani dupa meciul cu Bernasconi. Si drept dovada, boxeaza la 5 zile dupa intalnirea cu Bernasconi si castiga la puncte dupa 10 runde.

       In 1933 schimba din nou categoria, trece de la cocos la pana, si atenteaza la centura pe care catalanul Jose “Canarul” Girones si-o apăra pentru a 7-a oara. Chinuit de o raceala violenta in zilele premergatoare meciului, Popescu incearca sa transeze disputa rapid, drept pentru care in runda a treia plaseaza un croseu la ficat, o lovitura cu care intotdeauna isi doborase adversarii insa Girones era construit din alt material astfel ca s-a crispat de durere dar n-a cazut ! “...Constatand ca loviturile cele mai puternice nu sunt in stare sa-l clinteasca m-am inhibat treptat....Psihologic pierdusem partida”, povestea ulterior Popescu. Girones a fost la un pas de ko si in rundele 5 si 6 dar a supravietuit de-a dreptul fenomenal iar in repriza a 7-a l-a obligat pe roman sa abandoneze in conditiile in care mai vedea doar cu un singur ochi. Uluitor e faptul ca Popescu, in cazul cuceririi centurii categoriei pana, intentiona sa-l provoace pe campionul de la usoara, pe belgianul Van Klaveren! A fost al doilea si ultimul meci pierdut de Popescu inainte de limita in intreaga sa cariera. 

Barcelona 1933. Cu basc, Lucian. Cu ochelari si mustata, tatal sau, Ionel P.

Meciul vietii

In anii care urmeaza continua sa boxeze insa incep sa apara problemele de sanatate. Mana stanga, avariata in nenumarate confruntari, incepe sa-l tradeze din ce in ce mai des, ceea ce nu-l impiedică insa sa ramana campionul Romaniei la pană. Boxul romanesc avea o noua stea, Aurel Toma. Fostul partener de antrenament al lui Lucian Popescu devenea campion european la cocos in 1936 si debuta cu succes in boxul profesionist american. 

Lucian Popescu si Aurel Toma

 Pe Lucian, lumea boxului, publicul si presa il considerau terminat insa el nu vroia sa moara asa ca in 1938 mai stabileste o performanta. Devine campionul Romaniei la categoria usoara dupa ce fusese campion la musca, cocos si pana ! Incurajat de evolutiile bune de pe parcursul anului 1938, Lucian vrea cu tot dinadinsul sa mai lupte pentru un titlu european iar sansa i se iveste in 1939 cand noul campion al categoriei pana, belgianul Phil Dolhem, vine la Bucuresti cu centura pe umar. Pana in iunie 1939 cand a boxat contra lui Dolhem, Popescu adunase deja 58 de meciuri in mai putin de 12 ani. Prin comparatie, Bernard Hopkins, cel mai varstnic boxer in activitate in momentul de fata, a strans in 25 de ani de cariera 60 de meciuri. 

Pentru Lucian Popescu, intalnirea cu Phil Dolhem a fost meciul vietii :”Voiam sa dovedesc tuturor celor care erau gata sa joace tontoroiul pe mormantul <fostului campion> ca nu mi-am spus ultimul cuvant in boxul romanesc si ca dupa noua ani de zile ma simt inca in stare sa reeditez performanta de a aduce tarii mele un nou titlu continental” i se destainuia Popescu scriitorului George Mihalache in 1973. Mare suporter al lui Popescu, scriitorul Ionel Teodoreanu declara in ajunul meciului pentru Gazeta Sporturilor :”Doresc sa invinga sportul. Si apoi, doresc victoria lui Lucica!” iar actorul George Vraca puncta si el :”In box vointa invinge! Ii doresc deci lui Lucian o vointa de fier...” Si vointa a invins intr-adevar, spre stupefactia tuturor celor care il vedeau pe Lucian Popescu un boxer terminat. Dolhem incheie runda a treia cu un ochi umflat iar in a 4-a se duce de doua ori la podea ! Eschivele formidabile ale romanului il fac pe belgian sa nimereasca foarte rar tinta. Lucian controleaza lupta aproape in totalitate si dupa 15 runde e proclamat invingator la puncte si campion european pentru a treia oara, de aceasta data la categoria pana ! Cine ar fi crezut ! Sportiv, Dolhem avea sa spuna dupa meci:”Am fost invins incontestabil. Popescu e un boxer de mare clasa cu o directa de stanga foarte precisa si eficace. Eschiveaza orice fel de lovitura larga si e greu de prins descoperit”.

Omagiul lui Ionel Teodoreanu

“Am pus in joc toata ambitia mea. Am vrut sa dau satisfactie tuturor celor care mai aveau incredere in mine”, spunea Popescu, care, cateva zile mai tarziu, pe 10 iunie 1939 avea sa fie subiectul unui articol miscator scris de Ionel Teodoreanu in Gazeta Sporturilor, din care spicuim : “Au crezut toti sau mai toti ca steaua lui Lucian a apus...Si l-au gonit din amintire. Caci fostii idoli trec de-a dreptul in uitare...Dar iata ca Lucian a invins din nou...Dintai l-a invins pe belgianul Phil Dolhem in lupta dreapta. Superba victorie! A luptat 15 reprize – in box e o durata istovitoare ca si maratonul – mereu treaz, mereu ager, cu ochii sclipitori de vitalitate, cu respiratia intacta, cu picioarele sprinten jucause – de calusari – cu muschii necontenit ritmati, cu pumnii vii si autoritari ca o ploaie de vara – victoria lui fiind evidenta inainte de a fi consacrata si vestita, ca un proaspat curcubeu al ploii lui...Dar si mai mandra decat victoria asupra lui Dolhem – caci n-a invins decat un om pe altul – e victoria lui Lucian asupra “corului antic”. Multimea, acest cor antic al destinelor, nu mai credea in Lucian! Tacerea ei mocnea glas de prohod. Si repriza cu repriza a inceput sa intrezareasca, sa vada, sa spere, sa creada, si, invinsa, sa aclame pe invingator! Randurile mele aplauda aceasta victorie asupra omului si asupra oamenilor”...

Final de cariera

In mai 1941, campionul roman isi pune in joc centura cucerita de la Dolhem si accepta sa boxeze la Viena contra austriacului Ernst Weiss. Meciul practic nu are istoric. Popescu il distruge pe Weiss runda dupa runda, il trimite la podea in cateva randuri insa la final austriacul e declarat invingator la puncte ! 12.000 de austrieci huiduie la unison decizia iar publicatia Volkischer Beobachter avea sa scrie :“Compatriotul nostru Ernst Weiss a devenit campion european, dar desi ar fi trebuit sa ne bucuram impreuna cu el, n-o putem face! Titlul i-a fost atribuit dupa un meci in care a fost invins!”

Nebunia lui Lucian Popescu nu se opreste insa la momentul Weiss. Peste fix un an, in mai 1942, merge la Reggio Emilia ca sa dea piept cu Gino Bondavalli, italianul care il macelarise ulterior pe Ernst Weiss si ii confiscase centura europeana a categoriei pana. Lucian isi juca ultima carte a carierei. Ca sa tina 15 reprize, mainile sale distruse trec prin tot soiul de terapii. Pe 31 mai 1942, in fata a 10.000 de spectatori, Lucian urca in ring pentru ultimul mare meci al carierei sale. Dupa numai doua runde mana stanga il tradeaza din nou. Se alege cu o luxatie si e nevoit sa-l pacaleasca pe Bondavalli caruia ii da senzatia ca de fapt poate boxa cu ambele brate. Pacaleala tine pana in runda a 11-a cand italianul sesizeaza slabiciunea romanului si forteaza ko-ul. Popescu rezista pana la final si-l lasa cu gura cascata pe Bondavalli care află la final ca adversarul sau a incheiat meciul cu mana rupta. A fost ultimul meci de inalt nivel pentru Lucian Popescu. A mai boxat de trei ori in 1945, an in care a pus punct unei cariere extraordinare in care a dobandit trei titluri europene la trei categorii diferite – musca, cocos si pana, perfromanta unica in boxul romanesc. 

 

Nea Lucica

Dupa razboi, marele boxer Lucian Popescu a antrenat la clubul Progresul. Devenise, parca pe negandite, “nea Lucica”, dupa cum il strigau boxerii. I-au trecut prin maini pentru perioade mai scurte sau mai lungi, Ion Chiriac, Ion Popa, Gheorghe Fiat, Constantin Cionoiu, Gheorghe Negrea, Aurel Dumitrescu si multi altii. In iunie1969 are satisfactia de a-l vedea pe elevul sau, Aurel Dumitrescu, iesind campion european de amatori la categoria cocos. Paradoxal, Dumitrescu devenea campion european, la amatori, e drept, la exact 30 de ani distanta de ultimul titlu pe care maestrul sau il cucerea contra lui Phil Dolhem. Aurel Dumitrescu, cel mai autorizat sa vorbeasca despre antrenorul Lucian Popescu, n-a avut insa eleganta de a accepta un dialog. Radus Lungu, nepot al lui Lucian Popescu, spune ca unchiul sau a fost marginalizat in perioada in care a antrenat iar acest lucru a fost cauzat in primul rand de faptul ca a refuzat sa devina membru de partid. A fost casatorit de doua ori iar cu cea de a doua sotie, Joita, a avut o fata, Luciana Popescu, unicul sau mostenitor. Lucian Popescu, “nea Lucica”, a fost inmormantat pe 11 decembrie 1982 in cimitirul Pantelimon 2 din Bucuresti.

Lucian Popescu, in dreapta, antrenor. 1969.

Prietenul artistilor

Maria Tanase si Lucian Popescu

Lucian Popescu a fost printre cei mai simpatizati sportivi de catre boema bucuresteana interbelica. Ionel Teodoreanu era nelipsit de la meciurile sale si i-a dedicat mai multe articole. Maria Tanase il acceptase in cercul sau de prieteni iar actorul George Vraca si cantaretul Jean Moscopol erau nelipsiti de la meciurile lui, la fel ca si marele Constantin Tanase. Inaintea meciului cu Kid Oliva din iunie 1930, Popescu s-a intalnit intamplator cu C-tin Tanase pe Calea Grivitei :”Unde umbli, teleleu, noaptea ca huhurezii?”, il chestioneaza Tanase care tocmai incheiase un spectacol si se indrepta spre o carciumioara. Intentioneaza sa-l invite si pe Lucian dar se razgandeste subit :”Adica nu....Mergi si fa nănică. Am auzit ca te bati cu Oliva. Vezi sa-I mananci c-Oliva ! Sa-l faci praf, sa simta ce poate un romanas de-al nostru. Fara frica mai Lucica !”

Personajul Lucian Popescu si-a gasit loc pana si in opera istoricului, criticului literar si publicistului George Calinescu (1899-1965), care in capitolul “O gala de box” din romanul sau “Cartea nuntii”, relateaza meciul disputat de Popescu in mai 1932 contra germanului Georg Pfitzner. Ulterior, George Calinescu avea sa mai publice consideratii despre box in diverse ziare. Popescu a boxat si sub ochii marelui chansonetist francez Maurice Chavalier. In februarie 1932, romanul se afla la Paris unde la un moment dat a participat la un sparing alaturi de campionul mondial al categoriei cocos, Al Panama Brown, o celebritate in acea vreme. La demonstratie a asistat si Maurice Chevalier, prieten cu Brown, care a fost uimit de calitatile romanului. 

Lucian si Al Panama Brown. Cu cravata, Maurice Chevalier

Tatal lui Lucian, Ionel Popescu a si propus de altfel organizarea unui meci de titlu intre fiul sau si Al Panama insa nu s-au gasit banii necesari. De fiecare data cand vizita Parisul, Lucian Popescu era oaspetele Elvirei Popescu (1894-1993), actrita romanca de teatru si film care a facut o cariera fabuloasa in Franta unde a si murit la varsta de 99 de ani.

Baiatul de ciocolata

In 1973, la Editura Stadion, scriitorul George Mihalache a publicat cartea “Baiatul de ciocolata”, dedicata lui Lucian Popescu, din care am preluat cateva dintre citatele inserate in acest text. Intr-un stil alert, foarte asemanator cu cel al lui Ioan Chirila, George Mihalache prezinta formidabila cariera a acestui mare pugilist roman. Titlul cartii reprezinta o licenta a autorului si a fost dat, foarte probabil, plecand de la tenul mai inchis al lui Popescu si de la supranumele cubanezului Eligio Sardinas Montalvo (1910-1988) care a boxat intre 1927 si 1938 si a fost campion mondial la semiusoara. In perioada interbelica lui Popescu I s-a spus simplu…Lucica. Nici o publicatie din acea vreme nu mentioneaza numele de ring “Baiatul de ciocolata”. Montalvo – Kid Chocolate, a fost dealtfel si subiectul unui interviu realizat in anii ’60 de regretatul cronicar de box Paul Ochialbi. 


PS. Articol publicat exclusiv in editia tiparita a Gazetei Sporturilor pe 6 si 7 aprilie 2014.  

Montagnardul Cosmin Popescu arboreaza steagul Rapidului pe cele mai inalte varfuri ale lumii

                                                                  Suntem peste tot acasa !

Muntele si Rapidul

          Cosmin Popescu este un bucurestean indragostit nebuneste de munte. A facut cunostinta cu muntele in anii ’90, cand era elev la Liceul Mihai Viteazu. Atunci a inceput sa bata traseele montane si sa tanjeasca la fiecare drumetie sa atinga cerul cu mana, adica sa puna piciorul pe cel mai inalt varf din masivul strabatut.  Pana aici nimic neobisnuit, ca el mai sunt si altii. Ineditul ascensiunilor lui Cosmin consta insa in faptul ca pe fiecare varf pe care il cucereste arboreaza alaturi de drapelul Romaniei steagul Rapidului. Muntele si Rapidul sunt cele doua mari pasiuni ale lui Cosmin Popescu. De fapt Rapidul a fost prima sa pasiune mistuitoare, caci la 6 ani facea cunostinta cu Giulestiul dus la meci de tatal sau, inginer electrotehnist. “La prima mea vizita pe Giulesti am stat la tribuna a doua. Am ramas cu gura cascata vazand cum cantau suporterii iar apoi tata n-a scapat de mine pana nu m-a dus din nou pe Giulesti ca sa invat si eu sa cant la fel ca ei”.

La 19 ani Cosmin Popescu a ajuns pe Varful Moldoveanu din Muntii Fagaras, 2544 m, cel mai inalt varf din Romania. Atunci a arborat pentru prima oara steagul Rapidului alaturi de drapelul tricolor. 

Vf Moldoveanu

“Mi-am jurat ca de aici inainte pe orice varf voi pune piciorul voi flutura steagul Rapidului. Dac-as putea l-as duce si in Cosmos. Aste e de fapt felul meu de a-mi marca teritoriul. Unii scrijelesc copacii sau stancile ca sa arate ca au fost acolo. Eu, care respect muntele si il iubesc la fel de mult cum iubesc Rapidul, am ales sa-mi marchez fiecare expeditie arborand steagul Rapidului”. Si Cosmin s-a tinut de cuvant. A dus steagul visiniu si drapelul romanesc pe cele mai inalte varfuri din Europa si din Africa. Prima iesire peste granita a fost in Bulgaria unde a urcat pe varful Musala, 2925 de metri. Au urmat expeditii in Slovenia, Cehia, Austria, Turcia, Elvetia, Franta, Maroc, Grecia, Egipt si Rusia. Peste tot Cosmin a urmat acelasi tipic. La finalul drumului, fie ca se afla in Alpii Austrieci, in Muntii Tatra sau Atlas, tricolorul si drapelul alb-visiniu dadeau lumii de stire ca un roman, suporter al Rapidului, a pus piciorul acolo. “In Maroc, cand urcam spre Varful Jebel Toubkal, 4125 metri, m-am intalnit cu cativa nemti. Unul dintre ei avea un steag cu Bayern Munchen si a vrut sa facem schimb. L-am refuzat caci nu ajunsesem inca pe varf ca sa-mi fac poza de rigoare. Nu mai pun la socoteala ca era si rosu-albastru”.

Vf Djebel Toubkal, Maroc

Elbrus, marea provocare

Ultima expeditie de amploare a lui Cosmin Popescu s-a consumat in august 2012 cand a urcat pe Elbrus, cel mai inalt varf din Europa, 5642 metri. 2012 a fost primul an in care accesul pe Elbrus a fost redeschis de armata rusa, dupa o pauza de 2 ani, rastimp in care rusii i-au vanat literalmente pe separatistii care-si gasisera salas in Caucaz. Dupa ce a trecut prin trei tabere de aclimatizare, Cosmin a atacat Varful Elbrus pe un viscol cumplit:”Am plecat pe traseu imediat dupa miezul noptii. Intotdeauna plecarea se face intre 00.00 si 03.00 ca sa ai timp sa te intorci. Peste zi, cum da soarele, ghetarul devine oglinda si nu mai ai deloc aderenta. Am plecat pe traseu 12 oameni si am atins varful doar eu si inca doi. Ceilalti 9 au abandonat din cauza aerului rarefiat. Expeditia de pe Elbrus a fost, fara discutie, cea mai dificila pe care am intreprins-o in peste 15 ani de mers pe munte”. Ajuns in varf, Cosmin si-a arborat steagul inscriptionat de acasa: “ Un rapidist pe cel mai inalt varf din Europa. Expeditia Caucaz, Varful Elbrus 5642, august 2012. Suntem peste tot acasa”. Coborand de pe Elbrus, Cosmin a facut o scurta vizita la Groznai. Nu de alta, dar vroia neaparat sa vada stadionul lui Terek unde a jucat Pancu. 

Vf Elbrus

Spre Kilimanjaro

De cand Cosmin Popescu a pus piciorul pe Vf Moldoveanu, prima sa cucerire importanta, au trecut 15 ani. Acum are 33, e absolvent de Drept iar anul acesta termina si Facultatea de Psihologie. Pe 24 februarie pleaca intr-o noua aventura. De asta data va merge in Tanzania si va urca pe Kilimanjaro, 5885 de metri, cel mai inalt masiv de pe continentul african, un munte periculos, care in fiecare an si-a luat jertfe de vieti omenesti. Drumetii se grabesc sa atinga varful, sar peste etapele de aclimatizare, se confrunta cu caderi masive de pietre sau nu revin la timp in tabara si mor de hipotermie, acestea sunt principalele cauze ale accidentelor care se produc pe Kilimanjaro. Cosmin Popescu, de acum montagnard experimentat, si-a programat traseul ca la carte:”Nu am de gand sa ard aiurea nici o etapa de aclimatizare, stiu ca e periculos dar eu am o treaba de dus la bun sfarsit. Trebuie sa arborez pe cel mai inalt varf din Africa steagul Rapidului cu mesajul <100% rapidist si in B. Expeditia Kilimanjaro 5885 m. Suntem peste tot acasa>”

In drum spre Elbrus

Un vis numit Everest

Dupa expeditia Kilimanjaro 2014, Cosmin Popescu planuieste pentru anul urmator sa duca la bun sfarsit circuitul Anapurna din Nepal, cel mai lung si mai frumos circuit de trekking din lume, unde vrea sa puna piciorul pe Varful Mera, 6476 m . In 2016 ar veni randul Anzilor din Bolivia iar in 2017 ar urma sa atace Varful Aconcagua, 6960 metri, din Anzii argentinieni. “In 2018, cu putin noroc as ataca Everestul”, spune Cosmin. Everestul este, evident, visul oricarui montagnard, insa putini sunt cei care ajung acolo. In afara faptului ca autoritatile locale permit accesul unui numar limitat de persoane anual, taxa de acces este enorma. Oricine vrea sa atace Everestul trebuie sa plateasca o taxa de 24.000 de euro. Adaugati aici cheltuielile de calatorie si echipamentul si veti vedea cat de costisitoare poate fi o astfel de incercare, pe langa periculozitatea traseului. “Stiu cat de periculoasa si de costisitoare e o astfel de incercare dar trag nadejde ca voi reusi. Iti dai seama cum ar fi sa arborez steagul Rapidului acolo unde a calcat Edmund Hillary ? ” Neo-zeelandezul Edmund Hillary (1919-2008) si serpasul nepalez Norgay Tenzing au fost primii pamanteni care au cucerit Everestul. Se intampla in 1953. 

Expeditia Kilimanjaro

Ultimul interviu al Marianei Lucescu, Doamna de Fier a rugbyului romanesc

             Mariana Lucescu, prima femeie-antrenor de rugby din lume 

            

          Luata in ras la inceput, a fost privita cu respect si chiar cu teama mai apoi, datorita rezultatelor pe care le-a obtinut. Printre elevii sai s-au numarat Mircea Paraschiv, Achim, Dumitru, Tudose, Curea. Astazi, la Clubul Sportiv Scolar nr 2, continua sa faca ceea ce a incantat-o dintotdeauna : sa lucreze cu copiii. Din 1987, anul retragerii, nu a mai pasit pe terenul de rugby.

 O baschetbalista se indragosteste de rugby

              Povestea Marianei Lucescu a inceput in 1963. Dupa o cariera de jucatoare de baschet in cadrul IEFS-ului si la Vointa, Mariana Lucescu a devenit profesoara de educatie fizica la scoala 65 din comuna Pantelimon. Fire razboinica, s-a impacat de minune cu elevii cel mai greu de stapanit. I s-au dat pe mana, fara exceptie, toate clasele cu probleme, de care toti ceilalti profesori fugeau de mama focului. Mai cu vorba buna, mai cu parul, s-a apropiat de ei si le-a inoculat microbul pentru sport in general si pentru rugby in special. In scurt timp, copiii s-au dat pe brazda si daca de la orele altor profesori mai trageau chiulul, la orele de sport veneau buluc. Initiata in tainele rugbyului de tatal ei, fost jucator la Viforul Dacia, si de sotul sau Dan Lucescu, in acea vreme arbitru de rugby, a consumat tomuri de literatura de specialitate si a pus in aplicare cele vazute si invatate. Mai intai, a format echipe de rugby in 8 in fiecare clasa din subordinea sa. Si-a pregatit copiii in lunca de langa actualul complex Lebada. In cateva luni microbul s-a extins si, la un moment dat, prin toamna lui ’63, toata scoala, inclusive fetele, juca rugby. In timp a format si echipe de XV care jucau meciuri inter-scoli. Formatiile pregatite de ea au maturat cam tot ce au intalnit in cale si astfel, lumea rugbyului a descoperit-o pe cea careia si astazi I se spune simplu : Luceasca. 

Mariana Lucescu in anii '60

      

Extraterestrul

 In toamna lui 1964 a inceput sa predea si la Clubul Sportiv Scolar nr. 2 unde a devenit o adevarata vedeta prin simplul fapt ca era singura femeie din lume care optase pentru cariera de antrenor de rugby. Statutul de vedeta i-a atras insa si antipatia unora care o priveau ca pe o intrusa intr-o lume considerata ca aprtinand in exclusivitate barbatilor. “La inceput se uitau la mine ca la o fiinta de pe alta planeta. Inainte de a ma cunoaste eram privita de unii antrenori cu superioritate, chestie care ma calca pe nervi. Cand jucam impotriva vreunei echipe pregatite de cate un antrenor antipatic sau care ma lua peste picior, metoda era simpla. Inainte de inceperea meciului le spuneam baietilor mei :<Domnilor, in minutul 10 vreau sa avem cel putin 20 de puncte in fata lor. Sunteti cei mai buni si trebuie sa aratati asta. Daca nu credeti ca sunteti cei mai buni si nu aveti chef sa castigati, carati-va acasa !>…Si acest discurs isi facea efectul In zece minute adversarii erau groggy. Alergau pe teren dupa baietii mei ca niste gaini cu capetele taiate. In final castigam la diferente de 70-80 de puncte si dupa meci, antrenorul care cu putin timp inainte ma privea de sus, pleca la vestiare cu coada intre picioare…Iar chestiunea asta cu mentalitatea m-a framantat intotdeauna. Tuturor generatiilor care mi-au trecut prin mana le-am explicat urmatorul lucru : anume ca in rugby ca si in viata trebuie sa fii mereu primul. Daca esti al doilea, n-ai facut nici o branza iar daca pornesti cu ideea ca adversarul e mai bun decat tine mai bine te lasi de meserie. De aceea, pe langa pregatirea tehnica si tactica, cea mentala, crearea unei mentalitati de invingator, este cea mai importanta.

Campioana cu CSS 2

In 1972 CSS 2 a castigat primul titlu de campioana. In anul urmator, campionatul s-a desfasurat pe muchie de cutit. CSS 2 si Triumf au mers cap la cap si au ajuns sa-si dispute finala. “Cu o zi inainte de meci, unul dintre jucatorii mei, Tudose, care primise cadou o pereche de ghete noi, nici una nici doua, ma ia pe sus si ma trimite la Cernica. Doamna, zice el, e musai sa sfintim ghetele ca s-avem noroc maine in finala. Zis si facut. Chiar daca nu eram din cale afara de bisericoasa am mers la manastire la Cernica, am sfintit ghetele si a doua zi hai la joc. Meciul, tare de tot. In ultimul minut, la score gal, arbitrul ne acorda o lovitura din apropierea tusei, la cativa metri in interiorul terenului advers. Il trimit sa bat ape Tudose al meu, cel cu ghetele sfintite. Numai ca Tudose face ce face si inainte de a executa lovitura il imbranceste din greseala pe arbitru. Omul se supara, o ia ca pe un affront si intoarce lovitura impotriva noastra. Triumful marcheaza si adio titlu. Dupa meci i-am tinut in vestiar doua ore. Am incuiat usa si i-am batut cu medaliile primite pentru locul 2. Ii cafteam si le spuneam : <Locul 2 e pentru fraieri! Cand iesi al doilea nu esti bun de nimic. Ati avut meciul in mana si l-ati pierdut ca niste prosti. Doua ore i-am bruftuluit si i-am fugarit cu medaliile prin vestiar. La un moment dat parintii isi iteau capetele pe la ferestrele vestiarului : <doamna, va rugam, mai lasati-i ca de cand joaca la dumneavoastra au mancat mai multa bataie decat le-am dat noi de cand i-am facut>. Dar pana la urma le-a prins bine si nici unul nu-mi poarta pica pentru chelfaneala luata de la mine. Si, slava Domnului, am scos si jucatori buni care au ajuns departe…Mircea Paraschiv, Achim, Dumitru, Stroe, Tudose, Curea, Vasile Tata”. A castigat cu CSS 2 patru titluri si a obtinut nenumarate clasari pe podium.

Din momentul in care a inceput sa antreneze la CSS 2 s-a dus vestea in tara si nu numai. Au venit s-o intervieveze jurnalisti din Franta, Anglia, Israel, URSS…Un club francez care aflase despre ea din L’Equipe i-a propus chiar un angajament. Primise invitatia, totul era ok, insa Securitatea nu i-a dat voie sa plece. Francezii au vrut totusi sa pastreze relatia si i-au trimis cateva randuri de echipament pentru echipa. La club insa nu a ajuns nimic…Totul a fost confiscat fara nici o explicatie. Cu toate acestea nu a avut probleme nici cu oamenii partidului nici cu oamenii Securitatii. “Cand mai venea cate unul sa ma traga de limba il dadeam dracului de nu se vedea. Mie nu mi-a fost frica de nimeni”, povesteste acum amuzata. 

 1987 stop joc

Mariana Lucescu s-a retras in 1987 dupa moartea mamei sale. Anumite personae din FRR au zis mersi in acel moment. “Bine ca ne-a lasat!” Nu I s-a organizat nici o retragere. Din cauza atitudinii reci pe care au avut-o fata de ea, in ’87 Mariana Lucescu si-a jurat ca nu va mai calca pe vreun teren de rugby. Si nu a mai facut-o. Acum traieste intr-o garsoniera undeva in spatele liceului Iulia Hasdeu. Decesele sotului si mamei sale au facut-o sa se inchida in sine. Nu o mai intereseaza decat munca de la scoala sportiva. “Acasa nu am nici televizor, nici radio. Nu ma intereseaza. Cel mai placut e ca pot lucra in continuare cu copiii. Trebuie sa-ti placa sa lucrezi cu copiii pentru ca daca nu-ti place mai bine nu te apuci de asa ceva”. Cu toate necazurile avute, Mariana Lucescu nu ezita sa declare ca a fost intotdeauna o optimista. Doamna de Fier priveste acum in urma, nu cu nostalgie ci cu umorul omului care a stiut sa demonstreze ca stie ce vrea si vrea ce stie. 

 NB. Am publicat acest articol pe 14 ianuarie 1998 in ziarul ProSport. Este ultimul interviu acordat de Mariana Lucescu inainte de a muri si foarte probabil unicul interviu oferit de ea dupa decembrie 1989. A murit pe 20 aprilie 1999 la Spitalul Christiana din Bucuresti. Cu 6 saptamani inainte de deces fusese internata la Elias dupa ce suferise un atact cerebral si un infarct. Pentru ca s-a simtit mai bine si-a cerut externarea insa starea ei s-a agravat dupa jumatatea lunii aprilie, totul culminand cu decesul. Mariana Lucescu, Doamna de Fier a rugbyului romanesc, prima femeie-antrenor de rugby din lume, a fost inmormantata pe 22 aprilie 1999 in Cimitirul Pantelimon II.

Constantina Dita, atleta care a cucerit Everestul

Constantina Dita pe podium la JO Beijing 2008

                   In zorii zilei de duminica 17 august 2008, in casele multor romani era o foiala neobisnuita pentru o ora atat de matinala. Romanii insmoniaci sau amatori de sport se frecau la ochi si isi sunau prietenii si rudele. Dialoguri neobisnuite se auzeau prin ferestrele larg deschise: “Alo, da drumul repede la televizor ! Ai luat-o razna, de ce ma suni la ora asta ?! Asculta-ma, e una Dita la maraton care alearga ca un iepure. E foarte tare, mare minune daca nu castiga maratonul !” Publicul larg n-o cunostea pe Constantina Dita.  La 38 de ani, chiar daca participa pentru a doua oara la Jocurile Olimpice, dupa editia din 2004 cand se clasase pe locul 19,  era o necunoscuta pentru marea majoritate a romanilor. Pe masura ce inghitea traseul metru cu metru, emotiile cresteau iar sperantele au inceput sa inmugureasca la kilometrul 20 cand Pusa a evadat din pluton. La kilometrul 37, romanca avea 1 min si 28 de secunde avans. Cei aflati in fata televizoarelor se frecau la ochi si nu le venea a crede. “Daca nu rezista pana la final, daca recupereaza kenyencele ?” Ca tensiune, emotie si desfasurare a evenimentelor, cursa Constantinei Dita era comparabila cu epopeea de aur a Laurei Badea de la Atlanta 1996, iar in ciuda tuturor temerilor Pusa a rezistat, la fel ca Laura cu 12 ani inainte pe plansa de la Georgia World Congress Center. Ratacit in traficul din Beijing, fotoreporterul Gazetei Sporturilor, Cristi Preda, a intrat pe stadion exact in acelasi moment cu Pusa. A alergat aproape cot la cot cu ea si a ajuns la finish cu cateva secunde inainte de sosirea Constantinei pentru a obtine niste fotografii istorice. 

 Regina atletismului

Dupa formidabilul si neasteptatul succes al Constantinei, romanii au inceput s-o descopere pe noua regina a atletismului. Castigatoarea probei probelor era o olteanca de 38 de ani din comuna gorjeana Turburea, culmea, vecina cu Lidia Simon, vicecampioana olimpica de la Sydney 2000, de locuinta careia o despart doar cateva case. O comuna unde nu exista sala sau teren de sport si unde canalizarea si apa curenta erau niste necunoscute pana in secolul 21 a dat o campioana si o vicecampioana olimpica la maraton. De fapt, asa a si inceput drumul Constantinei Dita spre marea performanta – cu privatiuni, cu munca in ograda familiei, cu 5 kilometri strabatuti zilnic de acasa pana la scoala si mai tarziu, in adolescenta, cu naveta Turburea-Targu Jiu.

“Cand am inceput sportul faceam naveta de acasa la ora 5:00. Inainte de a pleca la scoala faceam treburile casei unde aveam vite, pentru ca noi ramasesem fara tata si nu eram decat fratii si mama si trebuia sa ne descurcam. De la scoala plecam la Targu Jiu cu trenul si ma intorceam noaptea”, isi aminteste cea careia apropiatii ii spun Pusa. 

 

In definitiv, la Beijing, Constantina Dita a facut ceea ce stia ea mai bine  sa faca, a alergat ! Catre varful piramidei, la cros, la semimaraton, sau la maraton ori spre o viata mai buna pentru ea si pentru comoara sa cea mai de pret, fiul sau Rafael pe care l-a smuls dintr-o societate incapabila sa mai ofere modele tinerelor generatii si l-a dus in Statele Unite, acolo unde cei doi locuiesc de ani buni.

Succesul Constantinei a reprezentat o uriasa surpriza pentru toata lumea pentru ca, sa castigi maratonul la Jocurile Olimpice e ca si cum ai cuceri Everestul, dar s-o faci la 38 de ani, cand ai acasa un copil de 13 ani, inseamna sa fii un adevarat fenomen.

Iolanda Balas, elogia  in august 2008 performanta Constantinei Dita : “Saritura in inaltime sau aruncarea discului sunt fleacuri…sa ma ierte raposata Lia Manoliu, sau chiar si Nicoleta Grasu….acolo te invarti intr-un cerc si lansezi discul, dar aici trebuie sa alergi 42 de kilometri…ganditi-va, unii dintre copiii nostri nu alearga nici dupa tramvai sau daca trebuie s-alerge dupa un tramvai se-mpiedica”

Aceasta combinatie de darzenie, forta si dorinta de a invinge, de doar 1,60 si 48 de kilograme, numita Constantina Dita-Tomescu l-a convins pe celebrul Lance Armstrong sa revina in lumea ciclismului :”Castigatoarea maratonului olimpic are 38 de ani ! E clar ca varsta nu te impiedica sa faci performanta”, spunea admirativ Armstrong in Velonews, in vreme ce China Daily puncta superb :” “o pretuim pe Constantina Dita nu pentru ca a invins ci pentru ca ne-a ajutat pe toti sa intelegem ca 38 de ani reprezinta o varsta la care o putem lua de la capat”. La fel de plin de miez era si titlul din The Guardian :” Romanca Dita-Tomescu e ca vinul, cu cat e mai vechi cu atat e mai bun”.

Violeta Beclea, august 2008 : “Ii acordam o sansa Constantinei Dita, dar trebuie sa fiu sincera si sa recunosc ca nu mai mult de bronz.  E adevarat ca ceea ce a reusit Pusa la Beijing a fost fantastic. Si-a depasit propriile limite despre care fiecare vorbim dar nu stim unde se gasesc”.

In afara cuceririi aurului olimpic, la Beijing, Constantina Dita a facut cea mai buna reclama posibila Romaniei.

Iolanda Balas, august 2008 : “Timp de peste 2 ore, posturile de televiziune din toata lumea asta au aratat o reprezentanta a Romaniei…Nici macar un sef de stat nu e prezentat 2 ore si jumatate la un post tv asa cum a fost Constantina Dita”

Valeriu Tomescu, antrenor C-tina Dita, august 2008 : “Pentru doua ore si jumatate am fost cel mai bun antrenor din lume iar Constantina a fost cea mai buna atleta din lume. Pentru 4 ani ramanem campioni olimpici, iar pentru restul vietii ramanem in istorie”.

 La Beijing aurul maratonului feminin s-a decis la kilometrul 20 cand Constantina Dita a evadat din pluton si n-a mai cedat pana la final, uitand de deshidratare de dureri de spate, de muschi sau de ligamente. Pur si simplu romanca a fugit cu aurul, precum Philipides care acum aproape 2500 de ani alerga  de pe Campia de la Maraton spre Atena ca sa vesteasca victoria grecilor impotriva persilor. De asta data mesajul a fost diferit : “ Constantina Dita-Tomescu este prima campioana olimpica a Romaniei in proba-probelor – maratonul !” Pe 23 ianuarie 2014, varianta feminina a lui Philipides, Constantina Dita, a implinit 44 de ani. La multi ani !

Publicat pe Gsp online pe 24 ianuarie 2014. Fotografiile sunt protejate de drepturi de autor si ii apartin lui Cristi Preda.