Doctor Kombat, Eduard Irimia

Eduard Irimia este cel mai cunoscut promotor sportiv din Romania. De 17 ani organizeaza gale de box si kickboxing, inventeaza sportivi, sparge audientele tv si umple salile de sport. In 2003 a creat circuitul de arte marţiale Local Kombat, ulterior Superkombat, despre care in ziua de astăzi au auzit până şi bunicuţele, care printre crosete si andrele mai scapa cate un ochi la televizor ca să-l vadă pe Moroşanu. A ales să devină promotor abandonând, după 3 ani de studiu, Facultatea de Medicină din Bucuresti. In loc sa poarte halatul alb si sa vorbeasca despre nas, gât, urechi, a preferat costumul business si dialogurile despre boxeri, bani, management, televiziune. S-a nascut pe 10 iulie 1974 la Ploiesti si are o fetiţă, Michel, care îl „kombate” ori de câte ori stă prea mult timp departe de ea. 

 Ce e domnule un promotor ?

Păi, dacă desfaci cuvântul aşa ca semnificaţie vezi că vine de la a promova. Eu am fost primul cu care a fost asociată noţiunea de promotor în Romania în materie de sport cel puţin. Prin 98-99 când am apărut eu cu boxul nu era nimeni care să folosească titulatura asta. Imi aduc aminte de o fază haioasă pe tema asta...ştii că era emisiunea aia Promotor, despre maşini, la ProTv. Ei, cineva m-a întrebat odată dacă sunt promotorul Eduard Irimia de la emisiunea Promotor...Ca atributii, promotorul este un organizator care pune în scena un eveniment şi în acelaşi timp promovează produsele din acel eveniment.

Cum ai ajuns promotor ?

Am inceput cu boxul, care la mine în familie reprezintă o tradiţie. Tata a fost boxer la fel ca şi ceilalţi 5 fraţi ai lui. Cred ca suntem o familie unicat. Ei, şi prin 97-98 eram student la medicină. După Revoluţie aparuseră tot felul de gale profesioniste de box, dar organizate aşa cum se organizau pe atunci, în vremurile alea de pionierat. Aveau un puternic iz balcanic. Mai venea Minune, cânta o manea, umplea sala în care se spărgeau seminţe la greu şi se mânca vată de zahăr şi abia apoi începea boxul. Văzând ce se întamplă mi-am zis că trebuie neapărat să-ncerc să fac o gală ca lumea, aşa că în vara 1998 am fost în vacanţă în Anglia, am văzut cum se fac lucrurile acolo în materie de evenimente de genul asta, m-am întors în ţară şi i-am convins pe organizatorii circului Zavata de la Saturn, care aveau toată logistica pentru un show, să facem o gală de box. Am adus nişte englezi care au boxat, gala a fost transmisă pe Constanţa de Tv  Neptun şi ăsta a fost primul meu succes ca promotor. Oamenii s-au bucurat, le-a plăcut, au venit la gală că tot erau pe litoral la distracţie şi au văzut şi box şi circ ! 

Primul nume de soi pe care l-ai adus in Romania ?

Tony „Bad Boy” Badea in 2000 ! Era locul 3 in WBC la vremea aia şi campion al Commonwealth-ului la categoria mijlocie. Omu’ locuia în Canada. L-am adus frumos la Ploieşti, că trebuia să încep din oraşul meu de baştină,  i-am dat adversar un american de origine mexicană, sala s-a umplut, ProTv a transmis evenimentul şi toate au fost bune şi frumoase. Ăsta a fost primul eveniment de amploare pe care l-am organizat. I-am zis „Noaptea Campionilor” !

Când nu faci gale cu ce te ocupi ?

Când nu fac gale pregatesc următoarea gală ! Am un sistem personal de decompresie…cum fac ăştia care se scufundă. Am intrat la adâncime, sub presiune, şi dup-aia trebuie să ies la suprafaţă trecând pe la depresurizare. Asta o fac printr-o vacanţă, care chiar dacă ar trebui sa însemne o perioadă de relaxare, de fapt nu prea e, căci primul lucru pe care-l fac când ajung în locul respectiv e să iau pixul şi hârtia şi să-i innebunesc pe cei din jur cu tot soiul de idei. Mi-a venit o idee, ce părere ai de asta, uite ce vreau să fac....Practic nu pot să trăiesc fară să m-apuc de următoarea gală.

Faci sport ?

Fac. Caut să mă menţin în zona 100 de kilograme. Mă joc pe la sală cu băieţii ca să mai slăbesc un pic şi oricum îmi face plăcere să mă antrenez cot la cot cu ei. Am în cap o frază a lui Hemingway care spunea ceva de genul “cine mănâncă din pâinea boxerului n-are voie să moară până nu face şi el box”. Bine, eu nu mănânc din pâinea boxerului, dar ideea e că dacă tot promovezi un sport dur, trebuie să ştii şi să vezi pe pielea ta prin ce trec sportivii. Trebuie să-ţi dai seama de sacrificii, de suferinţa lor. Eu m-am jucat la sală şi m-am accidentat urât la tibie cu un sportiv de 70 de kilograme. Îţi dai seama că imediat m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă mă ciocneam cu un sportiv mai greu dacă am avut probleme dintr-o lovitură primită de la unul care e aproape jumatate cât mine. În orice caz, îi vizitez pe sportivi constant...mă duc pe la Sora pe la sală, trec des pe la Iaşi, pe la Scorpions ca să-i văd pe Moroşanu şi pe Ciobanu...

Familia ?

Am o fetită, care a crescut odată cu Local Kombat-ul. Ma iubeşte foarte mult şi de fiecare dată când plec pe undeva ma întreabă unde plec, ce gală organizez. Ştie o mulţime de lucruri despre ceea ce fac eu.

Fă-mă sa râd ! Spune-mi o intamplare haioasă de la o gală.

Iti spun două. Fii atent ! In 2007 la K-1 România, gală care s-a ţinut la Bucureşti în Sala Polivalentă, l-am invitat pe celebrul Ray Sefo, nume greu de tot din K-1, neozeelandez, cu mulţi fani în Romania. S-a strâns lumea ciopor pe el, de ziceai c-am venit cu ursu’, însă omu’ nu s-a arătat deranjat deloc. A vorbit cu toţi, a dat autografe, s-a lăsat pupat, era tot numai un zâmbet, ce mai, a fost tare de tot. Ei, şi la un moment dat, o sportivă care suferise un accident nasol, m-a rugat s-o pun în legătură cu Sefo ca să-i ceară sfaturi despre recuperare. Zis şi făcut. Le-am aranjat întâlnirea, s-au cunoscut, şi Sefo a primit un plic cu câteva pagini în care fata îşi prezenta situaţia. La o zi după ce a plecat Sefo, femeia vine la mine cu lacrimi în ochi :”domnu’ Irimia, am făcut-o de oaie. Uitaţi ce am făcut....pe desktop aveam mai multe fişiere, între care si fişierul intitulat <povestea vieţii mele> care trebuia să ajungă la domnul Sefo, numai că zăpăcită de emoţie, în loc să printez ce trebuia, am printat Povestea ......hmmm. Ce poveste aţi printat doamnă ? Povestea aia.....ştiţi dumneavoastră.....a organului genital masculin....a lui Ion Creangă”. Biata de ea printase Povestea Pulii a lui Creangă tradusă în engleză pentru cineva. „Nici măcar n-am aruncat un ochi ca să văd ce a ieşit din imprimantă, aşa că domnu’ Sefo a primit Povestea.....hmmm. Ce mă fac ?!” Îţi dai seama că m-a umflat râsul ! Când ne-am văzut mai apoi, Sefo zice...”domnule, să ştii că n-am priceput mai nimic din ce am primit de la doamna aceea”. I-am explicat că femeia a facut o greseală şi că-şi cere scuze. Uite aşa l-a cunoscut Ray Sefo pe Ion Creangă.

Altă dandana s-a petrecut la Arad. La gale lucrez nu numai cu oameni angajaţi ci şi cu rude, cu tata, cu unchii mei, cu fratele. La Local Kombat Arad, tata avea ca sarcină să se ocupe de materialele publicitare, între care şi plăcuţele alea pe care sunt trecute rundele si numele unui sponsor şi pe care le prezintă fetele în ring. Tata a făcut ce a făcut şi le-a uitat acasă. Îţi dai seama că m-am cam enervat, iar el, ca să salveze situaţia ce crezi c-a făcut ? A luat nişte cutii de pizza, le-a decupat capacele alea pătrate şi a scris pe ele cu un marker, foarte caligrafic, numerele reprizelor. M-a amuzat foarte tare iniţiativa asta văzând cum încearcă el să salveze situaţia. Oricum, să ştii că în general momentele astea penibile din carieră devin comice în timp. 

Nu ţi-a trecut prin cap să aduni într-o carte toate păţaniile astea ?

Ai să râzi, dar chiar asta o sa se întample. Chiar m-a contactat cineva de la o editură cu propunerea de a scoate pe piaţă o carte despre fenomenul Local Kombat. Nu ştiu deocamdată ce titlu o să aibă, dar o să apară şi bag mâna-n foc că o să fie interesantă. Gândeşte-te doar că Radu Pietreanu şi Mugur Mihăescu de la Vacanţa Mare s-au inspirat în multe dintre scheciurile lor din intâmplări petrecute la galele organizate de mine.

   

Cătălin Moroşanu e fala Moldovei si a Romaniei la ora asta. Cum l-ai dibuit ?

A venit la o gală de selecţie la Mamaia în 2007 când l-am adus şi pe Myke Tyson. Moroşanu a fost atât de simpatic că pe mine m-a cucerit din prima. Nu prin stilul de luptă, că la vremea aia n-avea tehnică, n-avea nimic ci doar o determinare atât de mare că era în stare să muşte şi din corzile ringului. Vroia să se bată şi în pauză, aşa că antrenorii îl ţineau cu forţa pe scaun, era ca un câine în lesă. Era venit din rugby, nu-şi controla foarte bine atunci loviturile, dar a progresat uimitor de repede. In 2007 am riscat un pic şi i l-am dat ca adversar pe Stefan Leko iar Moroşanu nu ne-a dezamăgit. A pierdut la puncte dar a luptat în aşa fel încât a stârnit admiraţia tuturor şi l-a făcut pe Leko să spună că „dacă şi în K-1 ar exista luptători atat de curajoşi şi de inimoşi precum Moroşanu, lucrurile ar sta mult mai bine”. Odată cu meciul asta, Cătălin le-a dat o palmă şi altor sportivi care n-aveau curajul să accepte meciuri cu adversari atât de tari şi a dat semnalul că s-a născut o generaţie care poate lupta contra oricui. Moroşanu a progresat foarte mult, pentru că este disciplinat şi îşi ascultă cu sfinţenie antrenorul, pe Mihai Constantin, dar în acelaşi timp este şi un showman desăvârşit, ceea ce place foarte mult, mai ales la japonezi care sunt înnebuniţi după el. 

De ce femeile în general, între care şi bunicile prietenilor mei, se uită cu nesaţ la genul asta de gale ?

Cred că e reversul medaliei. Asa cum noi barbaţii vrem să vedem evenimente în care apar femei, probabil că barbaţii ăştia din ring devin un simbol al puterii, al masculinităţii, arată şi bine cei mai mulţi dintre ei, asa că femeile, indiferent de vârstă, îi privesc cu interes.

Ce faci înainte de o gală ? Rozi unghii, fumezi, bei cafele ?

Nimic din toate astea, dar am si eu superstiţiile mele. De exemplu la fiecare gală îmi cumpăr din oraşul gazdă câte un articol vestimentar. La început eram atât de superstiţios încăt îmi cumpăram costum, cămaşă, cravată, pantofi, din fiecare oraş, dar apoi mi-am dat seama că n-au să-mi mai încapă în şifonier. Înaintea fiecărei gale trec pe la biserică şi mă rog pentru sănătatea sportivilor. Odată, biserica la care m-am dus era inchisă şi am intrat în panică pentru că nu-mi puteam face ritualul complet, însă m-a salvat un credincios care mi-a zis „domnle’ nu contează că intri în biserică sau nu, pune mâna pe clanţa bisericii şi roaga-te, nu contează că eşti înăuntru sau afară”. Şi asta m-a ajutat foarte mult ca exemplu. Altfel, când ajung la sală sunt logoreic, panicat, am momente când sufăr de pierderi de memorie de scurtă durată, de genul că dacă mă întrebi ce-am vorbit nici nu-mi aduc aminte c-am stat de vorbă cu tine. Acolo eu nu văd decât ringul, nimic altceva, nici măcar nu mai ştiu cine a fost la gală.

Să kombaţi bine şi de acum încolo !

Multumesc, şi tu la fel !

Cristina Stanciu, uraganul Katrina în variantă românească

“Aţi greşit sala, aici facem dans nu lupte”

Când o vezi pe Cristina Stanciu nu îţi imaginezi cu ce se ocupă. E o tânără obişnuită, drăguţă, cochetă, dichisită, poartă pantofi cu toc, rochii elegante şi se distrează ca orice altă tânără de vârsta ei. Dacă îţi spune că practică arte marţiale de 12 ani, adică de când avea 9 ani, rămâi uimit iar dacă afli că pe deasupra e şi luptătoare de MMA, atunci rămâi de-a dreptul cu gura căscată. Prietenii o strigă <Barbie> iar mama sa o vedea făcând performanţă la dans sportiv aşa că nu-şi închipuia că fiica ei va ajunge să lupte în cuşcă. “Aveam 7 ani când mama m-a luat de mână şi m-a dus la dans. Eu n-aveam nici un chef de dans aşa că în momentul în care partenerul m-a călcat pe picioare am dat cu el de pământ. Profesoara i-a explicat frumos mamei că ne aflam în sala de dans şi că dacă vreau la judo trebuie să merg în încăperea alăturată ! Încă de atunci eram băieţoasă. Şi în ziua de astăzi îmi place să conduc nu să fiu condusă. Am facut apoi un pic de înot şi un pic de tenis până pe la 9 ani când am convins-o pe mama să mă lase la kickboxing”. 

Cristina Stanciu

  

“Fi-mea vrea bătaie !”

“Exasperată de insistenţele mele, mama m-a dus la un antrenor de kickboxing cu care era prietenă de familie şi i-a aruncat scurt : <Uite-o pe fi-mea, vrea să se bată !> Reacţia mea a fost însă una diametral opusă faţă de aşteptările tuturor. Am rămas în sală şi după încălzire am început să plâng ! Nu ştiam ce am de făcut, mă simţeam pierdută şi aveam senzaţia că toată lumea e cu ochii pe mine. În afară de emoţiile astea generate de faptul că nu ştiam ce şi cum, aparuse brusc şi teama de a încasa lovituri. Ştiam că voi fi lovită dar în acelaşi timp îmi doream cu disperare să fiu acolo. Cum primeam un partener de antrenament, cum mă apuca plânsul. Mă speria ideea de luptă dar, paradoxal, ţineam morţiş să lupt. După ceva vreme m-am potolit, am înţeles logica acestui sport şi m-am acomodat. Am trecut şi prin full contact şi prin wushu, am cucerit şi câte o medalie de bronz la europenele şi la mondialele de juniori, una peste alta am priceput cu ce se mănâncă sporturile de contact”.

Cand  telecomanda te bagă în cuşcă

 Cristina a făcut cunoştinţă pentru prima oară cu MMA-ul – artele marţiale mixte, în 2011. “Butonam telecomanda şi am nimerit accidental un post care transmitea UFC (The Ultimate Fighting Championship, promoţie americană de MMA). Doi inşi luptau de zor într-o cuşcă ! Nu mai văzusem aşa ceva. Am devenit brusc interesată şi în scurtă vreme aterizam la clubul Absoluto unde am intrat pe mâna lui Tudor Mihăiţă care mă antrenează şi în ziua de azi. Nu m-am gândit că voi ajunge să lupt la profesionişti ci pur şi simplu m-am îndrăgostit de sportul ăsta”. Până în toamna 2014, Cristina a participat la competiţii de MMA rezervate amatorilor iar apoi a făcut pasul către profesionism şi a debutat în promoţia Romanian Xtreme Fighting.

 “La primul meu meci profesionist, pe care l-am câştigat după doar 30 de secunde de luptă, aveam nişte emoţii cât Casa Poporului” îşi aminteşte Cristina, care a prins microbul sportului din familie. “Tata a făcut box iar mama gimnastică, tir şi călărie. Se pare că gena tatei a fost mai puternică din moment ce m-am îndreptat către ring. Mama m-a văzut de două ori luptând pe viu şi i-a fost de ajuns. Venise să mă vadă la un meci şi a remarcat un luptător plin de sânge şi cu nasul spart. De atunci n-a mai călcat în sală dar mă urmăreşte la televizor chiar dacă o face cu coada ochiului”. 

“Mi-ar fi ruşine să mai intru în ring după fetele astea !”

Al doilea meci profesionist al Cristinei a născut nişte valuri cât casa. Cristina Stanciu a întâlnit-o pe sătmăreanca Alice Ardelean în al 8-lea meci al galei RXF 17 consumată la Craiova pe 16 martie 2015. Deşi, cel puţin în RXF, fetele, indiferent de numele lor, au făcut meciuri frumoase, oamenii sunt încă sceptici cu privire la abilităţile de luptătoare ale reprezentantelor sexului frumos.  Strămoşeasca urare “la cratiţă cu voi !” e prezentă destul de des în sălile de sporturi de contact atunci când urmează un meci de fete şi la fel a fost şi la Craiova. Oltenii, care au umplut sala până la refuz, mustăceau şi îşi dădeau coate auzind că urmează un meci de fete. Zâmbetele maliţioase şi ironiile au dispărut însă din prima secundă a luptei. Cristina Stanciu a uitat subit că porecla sa este “Barbie” şi s-a transformat în Katrina, uraganul care a maturat Statele Unite acum 11 ani. Lovituri de braţ şi de picior, tentative de trecere la sol, explozie de adrenalină, toate astea au modificat rapid starea de spirit a publicului craiovean. Mai întâi, <cei mai fierbinţi dintre români> au rămas fără grai văzând ce se întamplă în cuşcă. După vreo 90 de secunde, urmaşii Pandurilor şi ai Jienilor, în număr de vreo 4000, erau cu toţii în picioare aplaudându-le şi încurajându-le pe fete de parcă juca Universitatea Craiova. Şi n-au mai stat jos până la finalul meciului. A câştigat Cristina Stanciu, decizie 2-1, dar meritul pentru spectaculozitatea luptei îi aparţine în egală măsură si lui Alice Ardelean. De o dârzenie ieşită din comun, sătmăreanca a revenit pe final, când nimeni nu se mai aştepta, şi a relansat lupta. Fără doar şi poate, meciul Stanciu vs Ardelean poate fi aşezat într-un top 5 cele mai spectaculoase meciuri de MMA desfăşurate în Romania. Impactul asupra publicului a fost atât de mare încât, imediat după meci, Marcel Boboc, membru al FR Box la acea vreme, prezent la gală spunea uimit :”Mie mi-ar fi ruşine să mai intru în ring după fetele astea. Au fost pur şi simplu nemaipomenite ! Ce poţi să mai arăti după ce am văzut la ele ?!”

 Luptătoarea dansatoare

Cristina “Barbie” Stanciu este studentă la IEFS şi vrea ca după absolvire să devină instructor de fitness. În paralel cu luptele în cuşcă şi cu facultatea, bucureşteanca este şi dansatoare de salsa, probabil ca să împlinească într-un fel şi visul mamei sale care o voia la dans sportiv. “Îmi place să dansez, mă relaxează şi chiar mă menţin într-o formă fizică bună datorită dansului”. Până la urmă însă, tot luptele sunt marea ei pasiune.” O să vedeţi că o să înfloresc în sportul ăsta. Am mare încredere în mine când intru în cuşcă şi ştiu că pot mai mult. Mă antrenez în disperare şi în fiecare zi acumulez câte ceva. O să mai auziţi de mine !” 

NB. Cristina Stanciu va fi prima reprezentanta a Romaniei care va lupta in UFC. Bucuresteanca o va infrunta pe 10 aprilie 2016 la Zagreb pe ucraineanca Maryna Moroz la  UFC Fight Night: Ben Rothwell vs. Junior dos Santos.

Fiul lui Harpalete e antrenor de jiu-jitsu

                 Tudor Mihăiţă este un personaj aparte în lumea artelor marţiale din România. Nu pentru că este fiul celebrului actor George Mihăiţă ci pentru că s-a apucat de arte marţiale efectiv peste noapte iar acum, după 12 ani petrecuţi în sală, este unul dintre cei mai apreciaţi antrenori de brazilian jiu-jitsu şi de MMA din România. De regulă, ca să ajungi să faci performanţă într-un sport te apuci de el din copilărie, fie pentru că ţi-a căzut cu tronc, şi atunci te visezi zi şi noapte Ronaldo, Messi, Mayweather, LeBron James sau Michael Schumacher, fie pentru că ai fost îndrumat către sportul cu pricina de părinţi, fraţi sau prieteni. Ei bine, Tudor Mihăiţă nu se încadrează în nici unul dintre aceste tipare. În şcoala generală a bătut mingea cu convingere la clubul Pionierul unde juca fundaş dreapta. În liceu a dat poarta pe coş şi a jucat baschet vreo 4 ani. A fost coordonator de joc la Steaua dar, cum altele erau priorităţile, la terminarea liceului şi-a luat la revedere şi de la baschet. Cu marea sa dragoste, bjj-ul, s-a întâlnit în 2003 şi de atunci sunt nedespărţiţi. Iesit din comun este faptul că Tudor s-a apucat de arte marţiale la 26 de ani !

Tudor Mihaita

 “Până în 2003 nu aveam absolut nici o treabă cu artele marţiale. Nu urmărisem anterior nici un eveniment de tipul ăsta, nu ştiam cu ce se manancă, eram total pe dinafară. În anul de graţie 2003 însă, au început să-mi atragă atenţia galele de MMA. Mai găseam câte ceva întâmplător pe net, mai trăgeam cu ochiul la televizor, una peste alta MMA-ul îmi stârnise un oarecare interes. Întâmplarea a făcut ca la sala unde făceam mişcare să dau peste amicul Ciprian care ştia cu ce se mănâncă fenomenul. Mi-a pasat o casetă video cu UFC 2 unde l-am descoperit cu uimire pe Royce Gracie. Omul a câştigat competiţia luptând în 4 meciuri cu 4 adversari diferiţi, căci pe vremea aia formatul UFC era altul. Am rămas siderat de felul în care le înnoda mâinile şi picioarele adversarilor, mi se părea ireal ce poate să facă. Ciprian, cunoscător al fenomenului, mi-a explicat apoi că Royce Gracie îşi foloseşte foarte mult tehnica şi nu forţa. Royce Gracie m-a fascinat atât de tare încât, aflând că ţine un seminar de brazilian jiu-jitsu la Milano, m-am urcat în primul avion şi am luat parte la curs. Am băgat la cap mai multe tehnici de autoapărare iar apoi am început să mă instruiesc din cărţi, reviste şi de pe net. Repetam diverse procedee dând de pământ în special cu văru-meu şi dacă îmi aduc bine aminte chiar şi tu mi-ai fost partener de antrenament aşa că mă pot lauda că am exersat până şi pe unicul ring announcer din Romania ! Apoi, de fiecare dată când călătoream în străinatate îmi aranjam ploile în aşa fel încât să particip şi la câte un curs sau seminar de bjj. Fără exagerare, îţi spun cu mâna pe inimă că în proporţie de 90% sunt propria mea creaţie. Prin 2004  mi-am deschis o cămăruţă pentru antrenamente. Le-am explicat oamenilor că nu-s instructor dar dacă sunt pasionaţi îi invit să vină ca să încercăm să lucrăm împreună. Au venit vreo 10-12 inşi şi încet, încet am început să ne punem pe picioare. Ne-am mutat într-o sală mai mare şi am început să mergem la competiţii. În 2005, până şi spre surpriza mea, am luat un bronz la openul de bjj al Ungariei. Normal că succesul ăsta m-a impulsionat şi mai tare aşa că din 2006 am început să mă antrenez cu Eddie Kone, care are propriul club de bjj la Londra şi care a pregătit în diverse perioade nume grele din lumea MMA-ului precum Anderson Silva, Paul Daley sau Renato Babalu Sobral. Prin Eddie Kone l-am cunoscut pe Royler Gracie care a şi ţinut câteva seminarii de bjj în România iar ulterior, după mai multe etape de evaluare, mi-a acordat, în 2012, centura neagră”.

                                                    O pasiune Absoluto

 Bjj-ul s-a dovedit a fi o pasiune absolută pentru Tudor Mihăiţă. Patima sa pentru acest sport s-a concretizat prin înfiinţarea clubului Absoluto. Din 2005 până astăzi, sportivii de la Absoluto au adunat 1255 de medalii interne şi internaţionale, 9 titluri mondiale în brazilian jiu-jitsu, în kempo şi în jiu-jitsu tradiţional şi 15 titluri europene. Baieţii şi fetele lui Tudor Mihăiţă participă în întreceri de MMA atât la amatori cât şi la profesionişti. Printre luptătorii cunoscuţi care se pregătesc la Absoluto se numără Ion Pascu, Ciprian Chiru, Ionuţ Atodiresei, Mike Brightmon şi Dinu Bucaleţ. Totodată, se antrenează ori s-au antrenat la Absoluto de-a lungul timpului, Alexandru Lungu, Ciprian Sora, Daniel Ghiţă sau Marian Rusu. Palmaresul luptătorilor de MMA de la Absoluto era in toamna 2015 de 46 de victorii şi 11 înfrângeri. 

Teatrul de Comedie prezintă în premieră naţională BJJ Nomad !

Nu foarte multă lume ştie că Tudor Mihăiţă, omul care instruieşte sârguincios zeci de practicanţi de bjj şi MMA, este fiul lui George Mihăiţă, directorul Teatrului de Comedie din Bucureşti. Tudor n-a făcut niciodată un secret din asta dar nici nu s-a bătut cu pumnul în piept că e băiatul lui tata, chiar dacă ar fi avut suficiente motive s-o facă. Fiecare şi-a văzut de scena sa. George Mihăiţă este un reper de neuitat în teatrul şi în cinematografia din România interpretând zeci de roluri memorabile precum Vuică din Reconstituirea, Harpalete din BD în acţiune, Peneş Curcanul din Pentru Patrie, Trofimov din Livada cu vişini sau boxerul Narcis Pasăre din Clinica. Spaţiul alocat acestui material este mult prea mic pentru a cuprinde rolurile interpretate de-a lungul timpului de acest actor uriaş. De partea cealaltă, Tudor Mihăiţă şi-a jucat cu dăruire, devotament şi discreţie rolul său, fie de sportiv, fie de antrenor. Câţiva ani la rând George Mihăiţă nici măcar nu a ştiut că fiul său face performanţă în bjj. “Tata a aflat despre pasiunea mea după câţiva ani. Mă asculta comentând o gală la ProTv când l-a auzit pe colegul de comentariu, Costi Prună, amintind că am câştigat medalia de bronz la openul Ungariei. Imediat ce am încheiat comentariul m-a sunat ca să afle de când mă ocup de treaba asta. De văzut, nu prea m-a văzut concurând căci eu am participat la competiţii mai mult pe afară. Prin 2006 a venit, împreună cu fraţii mei care pe atunci aveau 9, respectiv 10 ani, să asiste la Cupa României de bjj pe care o organizez. Cum a intrat în sală a fost martor la o strangulare. A rămas şocat, ba chiar a intrat în panică. L-am liniştit destul de greu iar în cele din urmă a inţeles despre ce-i vorba. În ziua de astăzi se uită cu plăcere la televizor la tot soiul de gale de MMA. Ba in 2015 chiar mi-a pus la dispoziţie scena Teatrului de Comedie pentru un sparing de bjj. Venise la Bucureşti un regizor bulgar care realiza o serie de documentare prin toată lumea despre săli şi cluburi de brazilian jiu-jitsu iar din România ne-a ales pe noi. Am aranjat cu tata să transformăm pentru câteva ore scena teatrului în sală de antrenament. Am filmat acolo diverse tehnici de bjj şi am organizat un sparring la care a participat Camil Moldoveanu, cel mai titrat sportiv de la Absoluto, cu 3 titluri mondiale şi 6 europene. Tata a fost foarte mândru să participe la filmări iar la final, intervievat de echipa de filmare, a spus o chestie care m-a dat pe spate :<Ca director al Teatrului de Comedie mi-aş dori să am, în special la nivel internaţional, rezultatele pe care le are fiul meu ca sportiv şi antrenor !>”