“Jupuitul” născut din mintea lui Gerota şi din mâinile Brâncuşi

 

“Jupuitul” născut din mintea lui Gerota şi din mâinile Brâncuşi

De când asupra României s-a abătut criza generată de Covid-19, nu a fost zi în care numele Gerota să nu fie pronunţat, fie de oficiali, fie de ziarişti, fie de oameni oarecare. Unii i-au spus Gerota, cu accent pe “e”, alţii Gerotă, alţii Gherota. Sunt şi destui oameni  care îl pronunţă corect dar sunt foarte puţini cei care ştiu cine a fost Dimitrie Gerota, cel care a dat numele spitalului M.A.I. de lângă Foişorul de Foc din Bucureşti. În lumea medicinei, nu doar autohtone, ci şi mondiale, numele Gerota este binecunoscut.

Dimitrie Gerota, origini şi primii paşi în medicină

Dimitrie Gerota

 Dimitrie Gerota a fost un oltean neaoş, născut în 1867 la Craiova, într-o familie numeroasă. Pe lângă Dimitrie, familia Gerota a avut încă 7 copii iar capul familiei era doctor de suflete, adică preot. Istoric al medicinei, doctorul Richard Constantinescu ne povesteşte despre originile lui Dimitrie Gerota:” Tatăl său era preot la Biserica Sfântul Ilie din Craiova, iar bunicul său, Dimitrie Constantin, a fost de asemenea preot, în satul Gioroc – sat care a oferit nu numai locul, cât și originea numelui familiei Gerota, familie ce provenea din Macedonia”. Toţi biografii săi sunt de acord cu faptul că în 1886, la 19 ani, a devenit student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, unde în vara 1892 obţinea diploma de “doctor în medicină”.  Conform unui articol publicat de medicul, ziaristul şi scriitorul Mihail Mihailide,  în 2011 în “Viaţa medicală”, la un an după încheierea studiilor Dimitrie Gerota a obţinut o “bursă de studii Simonidi Răducanu pentru perfecţionare în Franţa şi Germania. Pitarul Simonidi (1798–1878), filantrop, ctitor al unor lăcaşe de cult, a înfiinţat o fundaţie ce înlesnea tinerilor buni la carte, dar lipsiţi de mijloace financiare, să efectueze studii în străinătate. De bursa Răducanu Simonidi au beneficiat numeroşi astfel de studenţi ce au devenit nume demne de un ipotetic Panteon al României, între care şi viitorul sculptor C. Brâncuşi”, notează medicul Mihailide.  La Paris şi Berlin, tânărul bursier Gerota studiază “boalele căilor urinare”, anatomia, fiziologia şi chirurgia. În 1897 se întoarce în ţară şi devine profesor de anatomie la Facultatea de Arte Frumoase – Belle Arte, asistent la Institutul  de Ginecologie  şi chirurg la Eforia Spitalelor. Pare că fiecare clipă a existenţei sale e legată de medicină.

Primul radiolog al României pleacă pe front în Al doilea Război Balcanic

În 1898 e numit şef al laboratorului de radiologie al spitalului Colţea, care de abia ce fusese înfiinţat şi publică lucrarea „Razele lui Roentgen sau razele X”. “A fost primul medic român sever afectat de raze X, ca urmare a expunerii profesionale, suferind o radiodermită a mâinilor, ulterior fiind diagnosticat cu un epiteliom – o formă de cancer – care a necesitat o amputație a mâinii.  Colegul său, medicul ieșean Emil Radu, a murit în urma unor suferințe cumplite cauzate de multiplele leziuni profesionale – urmare a expunerii profesionale la radiații.  Astfel, doctorul Gerota intră în istoria medicinei drept primul medic radiolog al României”, dezvăluie doctorul Richard Constantinescu.  În vara 1907, înfiinţează, lângă Foişorul de Foc, “Sanatoriul Gerota”, actualul spital al M.A.I. care îi poarta numele. În actul de înfiinţare făcut public de prof. doctor Dan Setlacec, Dimitrie Gerota nota:” În această clădire, destinată a fi spitalul meu particular pentru boli chirurgicale şi faceri, voi îngriji atât bolnavi care vor putea plăti, cât şi dintre aceia care nu vor putea plăti“.  În 1913, la 46 de ani, este mobilizat şi însoţeşte trupele române pe frontul din Bulgaria în cel de al doilea război balcanic.  Foarte probabil, prezenţa în rândul trupelor i-a îmbogăţit şi mai mult experienţa profesională, ţinând cont inclusiv de cazurile de holeră consemnate. Înainte de a pleca pe front, oferă gratuit Ministerului de Război, 25 de paturi în sanatoriul său pentru îngrijirea răniţilor, ceea ce îl face pe doctorul Mihailide să se întrebe retoric : “Nu poţi să nu te întrebi (…) din ce aluat vor fi fost făcuţi aceşti străbunici şi bunici ai noştri, gata oricând să considere interesul ţării lor mai presus de cel personal”.  Revenit în patrie, medicul căpitan în rezervă Dimitrie Gerota notează în broşura Impresiuni şi aprecieri din timpul acţiunei militare în Bulgaria – 22 iunie – 20 august 1913 : „Şefi de guverne, miniştri şi deputaţi, treziţi-vă şi coborâţi în mijlocul masei poporului pe care-l înşelaţi cu discursurile voastre mincinoase; vedeţi ignoranţa şi neştiinţa lui de carte, vedeţi abuzurile şi apucăturile subalternilor şi ale protejaţilor voştri politici şi mulţumiţi lui Dumnezeu că răbdarea românului e mare!“.

În 1916, doctorul Gerota e ales membru corespondent al Academiei Române, prilej cu care profesorul Victor Babeş, îi caracterizează activitatea astfel: „Doctorul Gerota este înainte de toate un admirabil tehnician. Metodele şi procedeele sale sunt cunoscute în toată lumea medicală. Lucrările sale sunt de o valoare extraordinară şi figurează cu cinste în manualele reputate de anatomie“.

Închis de Carol al doilea

Personaj militant pe tóate planurile, Dimitrie Gerota se dovedeşte a fi inclusiv un critic fervent al regelui Carol al doilea. Îl critică pe monarh în diverse publicaţii şi are parte de răzbunarea acestuia. Pentru ofensă adusă regelui este închis la Malmaison de unde este eliberat în scurtă vreme ca urmare a unor manifestaţii studenţeşti de protest. Cu tóate că a fost un atent observator al vieţii publice şi un critic al conducătorilor, nu a făcut parte din nici un partid politic.  A înfiinţat şcoli, spitale şi laboratoare, a fost un educator sanitar, încercând permanent să ridice nivelul ţărănimii şi muncitorimii.  A murit la 3 martie 1939 şi este înmormantat la Cimitirul Bellu.

Gerota, “Jupuitul” şi Brâncuşi

 Jupuitul este o “figură” deosebit de familiară pentru orice student medicinist. Nu există student român la medicină în ultimii 100 de ani care să nu fi făcut cunoştinţă cu Jupuitul! Cu tot cu postament, cântăreşte peste 200 de kilograme. La origine i s-a spus Ecorşeul, din francezul écorché. Un ecorşeu este o figură desenată, pictată sau sculptată care arată muşchii corpului fără piele, o figură de studiu pentru anatomişti.  Ecorşeul românilor a fost făcut de Constantin Brancuşi din gips, între 1900 şi 1902. Brancuşi, student pe atunci în Bucureşti, la Belle Arte, a conceput ecorşeul fiind îndrumat pas cu pas de doctorul Gerota care i-a arătat cum să construiască fiecare muşchi. Pe lângă indicaţiile venite de la Dimitrie Gerota, Brâncuşi a avut ca model statuia lui Hermes Capitolinul aflată şi astăzi la Muzeul Capitolin din Roma. Practic, « Jupuitul » lui Brâncuşi este un studiu de anatomie de care s-au folosit generaţii de studenţi medicinişti.  În 1903, după ce a fost finalizată, lucrarea a fost expusă la Atheneul Român. Brâncuşi a mai făcut încă cel puţin 3 copii. Practic, iniţial au fost cel putin 4 « Jupuiţi » gemeni. Astăzi, un Ecorşeu al lui Brâncuşi se găseşte în Muzeul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti iar altul se află în Muzeul Universităţii de Medicină şi Farmacie Gr. T. Popa din Iaşi. Doctorul Richard Constantinescu vorbeşte despre relaţia dintre Gerota şi Brâncuşi:” Brâncuși, la fel ca Gerota, provine din același spațiu doljean. Tatăl doctorului Gerota l-a remarcat și ajutat pe tânărul Constantin Brâncuși. Dr. Dimitrie Gerota l-a îndrumat pe Brâncuși în a-și însuși noțiunile de bază în anatomie si l-a sprijinit material în perioada sa de început de la Paris. Ecorșeul a fost realizat de Brâncuși, după multe studii și disecții, făcute sub îndrumarea atentă a profesorului Gerota, considerat autorul moral și finanțatorul lucrării (mai mult de patru exemplare au fost turnate în gips, în jurul anului 1902). 

Sanatoriul de ieri, spitalul de azi

Sanatoriul pus pe picioare de Dimitrie Gerota în 1907 i-a purtat numele până în 1948. Comuniştii, proaspăt instalaţi la putere, au decis să-i schimbe numele. Nu am identificat o motivaţie a acestei schimbări. Poate a fost considerat burghez ori naţionalist sau poate că nu avea origine sănătoasă, în orice caz doctorul Gerota nu a fost considerat demn de regimul roşu să denumească sanatoriul pe care el îl înfiinţase.  Sanatoriul lui Dimitrie Gerota a devenit spitalului Ministerului Afacerilor Interne. De abia în octombrie 1998 s-a aprobat revenirea la numele fondatorului iar astăzi ne referim la Spitalul Prof. Dr. Dimitrie Gerota.

« Profesorul Gerota se înscrie în nobila galerie a marilor personalităţi, pe care tinerii, din păcate, încep să le uite. Medicii tineri au impresia că această profesie a început cu ei. Nu este advărat. Medicina românească are o tradiţie de elite, o tradiţie recunoscută în medicina universitară, internaţională”, scria profesorul Constantin Chira in monografía dedicata lui Dimitrie Gerota.

Octavian Pescaru

Bucura Dumbravă, povestea vârfului cu nume de fată din munţii Bucegi

 

 Bucura Dumbravă, povestea vârfului cu nume de fată din munţii Bucegi

        De obicei, numele de locuri de prin munţii noştri vin din basme sau din legende. Nu e şi cazul Bucurei Dumbravă care a dat numele celui de al doilea vârf ca înălţime din Bucegi. Vârful Bucura are 2503 metri iar vecinul sau, Vârful Omu, aflat la o aruncătură de băţ depărtare, măsoară 2514 metri dacă punem la socoteală şi bolovanul sub care se adăposteşte cabana. Aşadar, Bucura Dumbravă a existat cu adevarăt. Deşi la origine nu era romancă, a iubit România cu plaiurile şi munţii ei, mai mult decât o iubesc unii români în ziua de azi. A cântat-o şi a scris despre ea, i-a bătut cărările şi i-a descoperit comorile. Pentru  dragostea pe care a arătat-o muntelui, prietenii au botezat acest vârf din Bucegi cu numele ei.

Františky Jozefíny Szekuliszovej devine Fanny Seculici

Bucura Dumbravă s-a născut pe 28 decembrie 1868 ca Františky Jozefíny Szekuliszovej, fiica lui  Július Bernhard Szekulis şi a Louisei, ne spune Luiza Munteanu, profesoară la Universitatea Spiru Haret, într-o lucrare bine documentată despre originile eroinei noastre. Locul naşterii, oraşul Pressburg din Imperiul Austro-Ungar, adică Bratislava de astăzi. Numele, data şi locul naşterii îi sunt confirmate Luizei Munteanu prin certificatul de naştere primit de la Arhivele Statului din Slovacia. La 5 ani, familia Szekulis părăseşte Pressburg şi se stabileşte la Bucureşti, unde Bucura Dumbravă de mai târziu avea să adopte numele de Fanny Seculici.

  În “Jurnalul fericirii”, Nicolae Steinhardt o pomeneşte în două rânduri şi scrie că “fratele ei fusese căpitanul vasului austriac pe care a venit în secret Vodă Carol la ‘66”. În 1866, când a venit în România pentru a fi încoronat rege, Carol a parcurs o parte din traseu cu trenul, de la Baziaş până la Turnu Severin s-a deplasat cu vaporul iar de la Severin la Bucureşti cu trăsura. Tot Steinhardt nota despre ea: “Bucura Dumbravă era pseudonimul lui Fanny Seculici, doamnă de onoare a reginei Elisabeta”. Mircea Hortopan, director de patrimoniu al muzeului Peleş confirmă faptul că Fanny a fost o apropiată a reginei Elisabeta:”Într-adevăr, Fanny Seculici făcea parte din anturajul reginei, care o îndrăgea foarte mult, alături de alţi tineri pe care regina îi cultiva şi îi sprijinea, precum Cella Delavrancea sau George Enescu. Chiar de curând, cu prilejul unei licitaţii am remarcat o fotografie în care Fanny Seculici apare alături de regina Elisabeta, însă nu i-a fost domnişoară de onoare. Doamnele de onoare erau femei în vârstă iar numele lor sunt cunoscute”. Unele surse afirmă ca între tatăl lui Fanny Seculici şi regele Carol I exista o legatură de prietenie cimentată înainte de venirea acestuia pe tronul ţării, ceea ce explică apariţia lui Fanny în anturajul reginei.

Fanny Seculici devine Bucura Dumbravă

Fire curioasă şi răzbătătoare, Fanny învaţă rapid limba română. Poate astfel să priceapă, istoria, folclorul, obiceiurile şi tradiţiile ţării sale de adopţie. Fire avangardistă, are preocupări deloc specifice femeii la sfârşit de secol XIX, început de secol XX. Scrie proză şi poezie, atât în germană cât şi în română, învaţă franceza şi engleza, pătrunde în tainele masoneriei, citeşte filozofie şi începe să descopere potecile munţilor. Se numără printre foarte puţinele femei-scriitor care existau la vremea aceea în lume. Preocupările sale, întrucâtva neobişnuite pentru societatea de atunci, precum şi prezenta la diverse evenimente organizate de regina Elisabeta, o aduc în atenţia unor personalităţi. Scriitorii Emanoil Bucuţa, Gala Galaction şi Nestor Urechia, geograful Mihai Haret, nepot al lui Spiru Haret, sculptorul Jalea, o admiră şi încep să o cultive. Mihai Haret constata la ea “o intensă şi sinceră dragoste de ţară şi de poporul românesc” şi o numea ”o fiinţă superioară cu un suflet ales”. Contactul cu folclorul şi cultura română o determină să scrie romanele Pandurul şi Haiducul, despre Tudor Vladimirescu şi Iancu Jianu. Cele două romane sunt scrise mai întâi în germană şi distribuite în spaţiul germanofon iar apoi sunt traduse în limba română. Scenariul filmului Iancu Jianu zapciu – Iancu Jianu haiduc, regizat de Dinu Cocea în 1981, cu Adrian Pintea în rolul principal, are ca bază cartea Haiducul. Criticul Ilarie Chendi se arăta uimit de modul strălucit în care Seculici scoate la iveală în aceste romane trăsăturile ţăranului român, cu “anticul şi neabătutul său drum în viaţă”. 

 În 1905, împreuna cu politicianul Vintilă Brătianu, înfiinţează societatea Chindia, al cărei scop era prezervarea portului naţional şi al cântecelor populare, precum şi popularizarea lor. Petrecând multă vreme la Peleş, ia parte la drumeţii şi se îndrăgosteşte de munte. Literatura de călătorie o influenţează la rândul său. Citeşte cu asiduitate din Odobescu, Vlahuţă, Hogaş sau Nicolae Iorga şi devine membră a societăţii Junimea. Adoptă pseudonimul Bucura Dumbravă iar pentru “merite literare” avea să primească medalia Bene Merenti clasa I, instituită de regele Carol I în 1876 şi acordată pentru merite în cultură.

Prima femeie la Vârful Omu

Nici în ziua de astăzi o drumeţie până la Vârful Omu nu e chiar floare la ureche. Acum 120 de ani însă, lucrurile erau şi mai complicate. Poteci erau puţine sau deloc. Marcaje, nici atât. În funcţie de locul din care plecai pe traseu puteai fi nevoit să străbaţi codrul des. Salvamont nu exista, cabanele de abia începuseră să apară, în special prin grija SKV - Siebenbürgischer Karpathenverein (Societatea Carpatină Ardeleană a Turiştilor), prognoze meteo ioc, drept pentru care o drumeţie până la 2500 de metri altitudine însemna o întreprindere aventuroasă dacă nu chiar periculoasă. Mai ales pentru o femeie! Bucura Dumbravă urcă la Omu undeva după 1900, alături de prietenii sai, Mihai Haret şi Nestor Urechia pe care îl poreclise “Marele urs”. La vremea aceea, la Vârful Omu exista un adăpost ridicat de SKV. De abia în 1927, după moartea Bucurei Dumbravă, Mihai Haret a deschis acolo prima cabană în adevăratul sens al cuvântului. Un alt drumeţ alături de care Fanny Seculici a bătut cărările Bucegilor a fost Take Ionescu, fost prim-ministru al României. Mare iubitor de drumeţii montane, Take Ionescu a finanţat din fonduri proprii drumul care pleacă din punctul cunoscut sub denumirea de Pichetul Roşu şi merge până la cabana Mălăeşti. Take Ionescu se odihneşte la poalele Bucegilor, în mănăstirea Sinaia. 

 Biblia drumeţilor

În 1920, Bucura scrie prima sa carte direct în limba română. Se numeşte “Cartea munţilor”şi este concepută, în mod evident, sub imperiul drumeţiilor făcute în munţi. Academicianul Dumitru Panaitescu Perpessicius numeşte “Cartea munţilor”“un adevărat vedemecum al drumeţiilor”, adică un fel de Biblie a călătorilor prin munţi, în care scrie despre contemplarea munţilor, dă sfaturi care azi s-ar încadra la protecţia mediului şi îi învaţă pe cititori ce să facă şi ce nu atunci când pleacă pe munte. Parcă mereu fără astâmpăr, tot în 1920 pune bazele asociaţiei Hanul Drumeţilor, un proiect montan pe care îl avea în minte încă din 1918. În 1926, la iniţiativa lui Mihai Haret, “Hanul drumeţilor”avea să se transforme în Turing Clubul României – T.C.R.  Termenul “drumeţ” de atunci este echivalentul termenului “turist” de astăzi. În 1930, T.C.R avea 15 cabane şi 3500 membri iar scopul  declarat de la înfiinţare era ”să facă cât mai multi adepţi pentru ca prin contribuţia lor bănească să se poată realiza unul dintre ţelurile asociaţiei, acela de a construi cabane de adăpost în munţi şi marcaje de drumuri, să convingă tineretul să iasă la aer, să facă excursii pentru a-şi primeni plămânii, să părăsească cafenelele şi cârciumile îmbâcsite de aer viciat şi de fum de tutun”.  

Pe vremea aceea, având în vedere sălbăticia locurilor, drumeţiile se făceau inclusiv cu călăuze care veneau cu cai pentru transportul bagajelor. O călăuză vestită era Gheorghe Ion Marin Văsîi, zis Cîrnu, din satul Secăria de pe Valea Doftanei solicitat adesea de drumeţi, caracterizat de Bucura drept ”un om cinstit, devotat, inteligent, care respectă, iubeşte şi înţelege muntele”. De altfel, Bucura se conducea după principiile enunţate de cărturarul şi omul de stat Iordache Golescu (1768-1848), fratele lui Dinicu Golescu, pe care îl citise :”Umbletul pe jos, cel mai frumos, cel mai sănătos, cel mai cu folos, că toate le vezi, toate le cercetezi, toate le priveşti mai de aproape, ceea ce îţi aduce dulce plăcere şi cea mai bună sănătate”.

Călătoria în India şi moartea

După primul război mondial, Bucura Dumbravă e acaparată de filozofia indiană care pur şi simplu o cucereşte. Începe să creadă cu tărie în reîncarnare şi înfiinţează cercul de teosofie Frăţia. Teozofia este o doctrină care declară înţelepciunea divină drept obiect al cunoaşterii umane. Adepţii teosofiei cred că întreaga cunoaştere a lui Dumnezeu este revelată din natură iar omul se transformă şi se poate uni cu divinitatea. Soarbe scrierile lui Jiddu Krishnamurti (1895-1986), un tânăr filozof indian văzut de adepţi drept un fel de Mesia iar în 1925 pleacă în India, ca să ia parte la Congresul Societăţii Teozofice, organizat în suburbia Adyar a oraşului Madras, şi să-l cunoască personal pe Krishnamurti. În ianuarie 1926, pe drumul de întoarcere în ţară se îmbolnăveşte, iar medicul vasului cu care călătorea decide debarcarea ei în Egipt, la Port Said. Este internată la British Hospital, unde se stinge pe 26 ianuarie 1926. Informaţiile despre moartea sa, care ajung în ţară, sunt contradictorii. Toată lumea e de acord că decesul i-a fost provocat de o boală infecţioasă însă unii afirmă că a fost ciumă bubonică, alţii vorbesc despre malarie. 

În 1925, fuseseră înregistrate câteva zeci de cazuri de ciumă la Madras iar malaria, la rândul ei, îi afecta frecvent mai ales pe europenii neobişnuiti cu specificul Indiei. Gala Galaction nota după moartea Bucurei: „Fără să se ştie dacă era vorba de o boală contagioasă sau de ultima dorinţă a Bucurei Dumbravă rămăşiţele sale pământeşti au fost incinerate şi cenuşa, urma să se întoarcă în ţară într-o urnă egipteană”.

Vârful Bucura Dumbravă

După moartea sa, prietenii rămaşi în urmă s-au gândit că la cât a iubit munţii României, Bucura Dumbravă nu poate fi despărţită de ei nici în nefiinţă. Iniţial, vârful care azi îi poartă numele se chema Vârful Ocolit. Când au botezat vârful cu numele său nu ştim exact, însă “Mihai Haret este cel care introduce pentru prima dată denumirea de Vârful Bucura Dumbravă pe o hartă a Bucegilor întocmită de Radu Ţiţeica”, spune Mircea Săndulescu de la România Pitorească. Ziaristul Mihai Ogrinji, om care a reeditat inclusiv “Cartea munţilor”, avansează un nume: ”Scriitorul Emanoil Bucuţa, el a avut ideea ca vârful să capete numele de Bucura Dumbravă. În orice caz, apelativul apare în documente şi pe hărţi începând cu anii ‘30”. Ani mai târziu, la o reeditare a Cărţii munţilor, Emanoil Bucuţa scria în prefaţă : “Pentru toţi câţi iau acuma drumul munţilor (...) un nume trebuie să fie amintit. E numele cuiva care a bătut înaintea noastră aceleaşi poteci şi care, cu o mică silinţă a închipuirii, poate fi deosebit într’o făptură de abur, cum ne premerge şi astăzi fără să se întoarcă la noi, cu faţa la înălţimi. Iubise prea mult munţii noştri ca să poată să se simtă în altă parte mai bine, după ce a trebuit să plece năprasnic de pe pământ. E vorba de scriitoarea Bucura Dumbravă. Cartea ei se cheamă Cartea Munţilor. Ea ne-a rămas astfel în chip de călăuză ideală şi cei cari nu şi-o pot reîmprospăta din amintire sau din zvon, au aceste pagini pline de izvoare, de stâne şi de stele. (...) “Cartea munţilor”nu trebuie uitată. Mulţi oameni şi multe locuri trăiesc în ea. E ca o zare de ideal, foarte înaltă şi foarte albă, pusă vieţii noastre. Să ne plecăm din nou peste paginile ei de argint şi de safir”. Cu toate că în timpul vieţii a fost acceptată şi apreciată ca scriitoare, după 1945 numele Bucurei Dumbravă nu s-a regăsit în galeria scriitorilor români, nici măcar în literatura de călătorie, deşi este o întemeietoare a tursimului montan din România. Conexiunile ei cu monarhia, preocupările legate de masonerie şi teozofie, au aşezat-o din start în afara lumii noi pe care o proiecta noua orânduire.

Octavian Pescaru

 

 

 

Cine a fost Mituş Adevăruş sau Primarul-Mistrie, cel mai tare edil pe care l-a avut Bucureştiul

Trăim într-o épocă în care, între cetăţean şi primar se dă o luptă continuă. Adesea, primarul uită de ce se afla acolo şi care e menirea lui. Cetăţeanul, de la care primăria încasează impozite şi taxe, e un fel de şerb. De cele mai multe ori relaţia primărie-cetăţean e de tipul grof-iobag. Vocea omului de rând nu se aude sau nu e băgata deloc în seamă. Cetăţeanul e bun doar când trebuie să voteze sau să-şi plătească dările. Viaţa lui e călcată în picioare prin decizii ale primarilor, bruma de confort îi este distrusă, e gazat, poluat fonic, e nevoit să asiste, fără sorţi de izbândă, la felul în care oraşul lui e schilodit de samsarii imobiliari care intră în primării ca nişte şefi de stat în vizită oficială. Cu siguranţă, mulţi dintre voi v-aţi imaginat cum ar arăta oraşul vostru dacă ar avea în frunte un primar adevărat, unul care să ţină într-adevăr cu cetăţeanul. Ei bine, un astfel de edil a existat în Bucureşti. Numele lui e Dem. I. Dobrescu sau Demetru Ion Dobrescu pe numele complet. Primar al capitalei, între 1929 şi 1934, Dobrescu a fost atât de bun încât a intrat în folclor. I s-au dedicat poezii şi cântece, scriitori, istorici, medici, pictori sau pur şi simplu oameni de rând, s-au înclinat în faţa realizărilor sale. Fireşte, a avut şi detractori, care, evident, proveneau din zona politicului. 

Dem.I.Dobrescu-Arhiva MNIR

Mituş-Adevăruş din Jilava se face avocat

Dem. I. Dobrescu, s-a născut în 1871 în comuna Mierlari-Jilava din sud-vestul Bucurestiului, care azi mai păstrează doar numele de Jilava. E prima localitate după Bucureşti, pe drumul către Giurgiu. Îşi petrece copilăria prin smârcurile din jurul oraşului şi prin mahalalele capitalei. Jocurile copilăriei, oamenii pe care îi cunoaşte, juliturile căpătate şi potecile bătute îl leagă definitiv de acest oraş. “Eu mi-am petrecut copilăria pe Calea Văcăreşti, ale cărei smârcuri le-am cunoscut. Când ieşeam din mahala mă opream la cheiul Dâmboviţei să-mi spăl ghetele”, povestea Dem. I. Dobrescu în Realitatea ilustrată din anii ‘30. În copilărie, avea să se dovedească animat în permanenţă de un deosebit de puternic simţ al dreptăţii şi al corectitudinii. Nu suporta să asiste la vreo nedreptate şi nu-i plăceau pungaşii.  Foarte probabil, acest exacerbat simţ al dreptăţii a fost remarcat şi de tovarăşii de joacă. Drept urmare “odrasla familiei Dobrescu primeşte porecla de Mituş Adevăruş”, după cum notează într-o lucrare fostul director al Muzeului Bucureştilor, Petre Dache. Timpul trece şi copilul din Jilava îşi urmează destinul. Face liceul la Matei Basarab iar apoi urmează cursurile facultăţii de Drept. După primul război mondial, cel supranumit în copilărie Mituş Adevăruş, devine decan al baroului bucureştean.

Primarul-Târnăcop sau Logodnicul aiurelii

În 1929, pe 5 februarie, la aproape 60 de ani de viaţă, Dem I. Dobrescu, fost avocat, procuror şi judecător la Tribunalul din Iaşi, membru al Partidului Naţional Ţărănesc, devine primar general al capitalei prin decret regal. Prim-ministru era liderul ţărănist Iuliu Maniu. Instalarea lui Dobrescu în funcţia de primar a dat naştere instantaneu la un val de proteste şi critici din partea opoziţiei. Cei mai înverşunaţi adversari ai săi au fost liberalii, care îl numeau « un individ odios şi totalmente incapabil ». “Odiosul“ a depus jurământul de primar la Palatul Şuţu, actualul muzeu de istorie a Bucureştilor, care la vremea respectivă era sediul Consiliului Comunal al Primăriei Capitalei. 5 februarie 1929 a fost începutul celei mai fericite perioade a capitalei din punct de vedere edilitar. Dem. I. Dobrescu s-a dovedit a fi un vizionar cum întâlnim, poate, odată la 100 de ani. Instalat primar, a înţeles că dacă vrea să fie de folos urbei şi oamenilor ei, trebuie să elimine orice urmă de politicianism din viaţa primăriei. Politicianismul, prezent şi in ziua de astăzi peste tot în societate, inclusiv în administraţia locală, e definit astfel: activitate polítică orientată spre realizarea unor interese meschine personale, de grup sau de partid; activitate polítică bazată pe practici imorale şi demagogice. Aşadar, noul primar a pus mai presus de orice interesul cetăţeanului. Ideile sale, culese din jurnalul interbelic Realitatea ilustrată sunt compatibile cu orice épocă şi cu orice formă de guvernământ : “Oraşul este casa comună a locuitorilor lui şi trebuie să faci astfel, ca această casă comună să ajungă la cât mai mult frumos şi la cât mai mult util, care să desfăteze şi să îndestuleze pe cetăţenii trudiţi de munca vremu­rilor noastre grele. O capitală reprezintă geniul naţio­nal al unei ţări, în civilizaţie, în ştiinţă şi în artă. O asemenea ca­pitală cu pretenţii de metropolă, trebue să ia caracterul oraşelor mari. Ea trebue să fie higienică, estetică şi monumentală”.

La 1929, Bucureştiul avea o populaţie de peste 600.000 de locuitori. Dobrescu s-a apucat de treabă chiar din ziua în care a fost instalat primar. Ştia în mare problemele oraşului, era profund ataşat de el şi dorea cu ardoare să-i schimbe faţa. Istoricul Petre Dache, îl numea “un vizionar dedicat cetăţeanului, nu intereselor de clan sau politicianiste, un gospodar desăvârşit”. A început să redeseneze capitala şi s-o sistematizeze. A îndreptat şi creat noi artere. Purta negocieri personal pentru a obţine terenurile care stăteau în calea planurilor sale edilitare. Era capabil de decizii rapide şi era nelipsit de la demolări şi exproprieri. Supraveghea lucrările executate de oamenii primăriei şi nu ezita să pună mâna pe târnăcop şi pe lopată. Opoziţia era cu ochii pe el şi văzând elanul său edilitar l-a botezat Primarul-Târnăcop. I se mai spunea şi “Logodnicul aiurelii”, pentru că inamicii săi nu dădeau nici doi bani pe proiectele sale edilitare.

Primarul-Târnăcop devine Primarul-Mistrie

Pe la 1930, Dem I. Dobrescu spunea aşa: « Vrem să facem pe bucureştean să-şi iubească oraşul ». Şi a făcut tot posibilul pentru asta. Prin voinţa sa au fost modernizate, transformate sau înfiinţate străzi, bulevarde şi şosele precum Şoseaua Dudești, strada Colonel Ghica – actualul bulevard Ion Mihalache, Şoseaua Colentina, Calea Griviței, Calea Rahovei, Calea Văcărești, Șoseaua Pantelimon samd. Piața Universității și Piața Cercului Militar au fost reamenajate şi mărite. A dispus executarea a numeroase lucrări edilitare de canalizare, iluminare electrică și introducere a alimentării cu apă, de o anvergură fără precedent. Fără doar şi poate, pentru a conduce un oraş, mai ales unul mare, trebuie să-i cunoşti în profunzime nevoile, natura, trecutul, tradiţiile, nevoile edilitare şi de urbanism precum şi profilul sociologic al locuitorilor. Dem I. Dobrescu, un atent observator al oamenilor din jurul său, făcea în 1934 următoarea remarcă: “Marea problemă în urbaniza­rea unui oraş este urbanizarea oamenilor. În faza de civilizaţie inferi­oară a popoarelor, omul poa­te fi urnit din făgaşul rutinei şi prejudecăţilor, doar cu entuziasm sau cu frică. Epoca raţiunii n-a venit încă în omenire. Omul crud şi mărginit între­buinţează numai frica; utopis­tul întrebuinţează numai entuziasmul. Omul realist şi de ini­mă ştie să întrebuinţeze egois­mul şi idealismul uman; dar poate să întrebuinţeze şi frica şi entuziasmul”. Dobrescu a întrebuinţat cum a ştiut el mai bine toate aceste idei, astfel încât a obţinut sprijinul nesperat şi neaşteptat al tuturor cetăţenilor. 

Dobrescu vazut de V.I. Popa

A primit multe terenuri ca donaţie din partea oamenilor pentru că a ştiut să le explice că acţiunile lui sunt destínate a le îmbunătăţi viaţa. A eliminat numeroase străzi de pământ şi a adus civilizaţia în suburbii. Nu i-au rezistat nici lacurile formate pe râul Colentina pe care le-a asanat, eliminând astfel adevărate focare de infecţie. În 1929, imediat după instalarea în funcţie, a demarat amenajarea de spaţii verzi şi a schimbat radical înfăţişarea lacului Snagov. A provocat indignare atunci când a fixat mercurialul în pieţe pentru ca bucureştenii să nu mai fie înşelaţi şi când a alungat toţi vânzătorii ambulanţi de pe străzile oraşului potrivit ideii « totul în interior, nimic pe stradă ».  “Un oraş trebuie să fie un muzeu de estetică”, obişnuia să spună Dem I. Dobrescu, afirmaţie, care, foarte probabil, i-ar oripila pe primarii din ziua de astăzi care aprobă fără discernământ tot soiul de aberaţii urbanistice. “Dem. I. Dobrescu, a cărui sa­lutară operă de distrugere a ve­chiturilor i-a atras porecla de Dobrescu-Târnăcop, (poreclă pe care şi-a schimbat-o în renume) se va numi — el sau un urmaş al spiritului lui — Dobrescu-Mistrie, simbolul spiritul urban con­structiv”, scria Realitatea ilustrată în 1934.

PR la 1930

Minte ascuţită, Dem I. Dobrescu era conştient de faptul că felul în care e perceput de oameni contează foarte mult în munca sa, drept pentru care, în perioada de început a activităţii, şi-a propus să adopte imaginea unui dur. Într-un interviu acordat ziarului Realitatea ilustrată în 1934, povestea următoarea întâmplare: “După cel de al doilea an de primariat, cu dictatura mea legalitară şi apa­rentă, reuşisem să mă fac te­mut de cetăţeni. Lumea îmi spu­nea „tătarul de la primărie”, „primarul Kemal Paşa” , şi „ne­bunul de la Municipiu”. Dar, cu toate aceste porecle, totuşi eram respectat şi aveam autoritate. În acest timp se prezintă la mine un partizan foarte supă­rat, care îmi spuse că s-a înju­rat şi că era gata să se bată cu un anumit adversar:—„Dar de ce?” îl întrebai eu.— „Nu pot să vă spun dom­nule Primar, că mi-e ruşine” . — „Dar când te rog eu...”— Domnule Primar, spunea că... sunteţi nebun” .—„Bine nenorocitule” — ii răspunsei eu, — „eu lupt de doi ani ca să-mi fac reputaţie de nebun şi tu vrei să mi-o strici?”

Sus primarul

Dem I. Dobrescu a fost vânat permanent de adversarii liberali care nu i-au recunoscut niciodată meritele. Istoricul Petre Dache scria că DID a fost suspendat din funcţie în iulie 1931 după un conflict cu Ministerul de Interne. Sideraţi de decizia de suspendare, oamenii au ieşit pe străzi ca să protesteze. Din tot Bucureştiul dar şi de la bucureşteni din străinătate a sosit un val de telegrame de susţinere pentru primarul suspendat. Constantin Nottara, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Nicolae Iorga îi iau apărarea lui Dobrescu şi se arată indignaţi de suspendarea celui pe care îl numesc “cel mai bun primar pe care l-a avut capitala”. Graţie acestei reacţii a opiniei publice, Dem I. Dobrescu e repus în funcţie şi are posibilitatea de a-şi continua opera de refacere a capitalei. Continuă războiul declarat contra aspectului balcanic al oraşului, construieşte prímele ştranduri din oraş şi interzice scăldatul în Dâmboviţa, salubrizează urbea, evacuând de pe străzi mii de vagoane de gunoi acumulat de-a lungul timpului, plantează copaci şi instalează la fiecare răscruce de drumuri cişmele şi fântâni cu apă potabilă. DID povestea că, la un moment dat, a fost uimit de reacţia oamenilor la acţiunile sale de salubrizare: “când luasem măsuri de curățenie în piață, negustorii bucureșteni îmi spuneau în scris: „ce este cu atâta curățenie, domnule primar; noi am trăit veacuri întregi în murdărie și am trăit mai bine decât acum în curățenie”. N-a lăsat deoparte nici sărăcimea oraşului. A înființat ceainării și adăposturi gratuite pentru iarnă, destinate oamenilor fără casă, cantine pentru săraci. Familiile fără venituri primeau ajutor de la primărie. Era apreciat atât de elite cât şi de oamenii de rând : “Totdeauna numai ce iese din inimă, merge la inimă. În al doilea an de primariat, unii oameni de la mahala îmi sărutau mâna, ca la popă, pentru că îi scoteam din noroi şi pentru că vorbeam cu ei ca om şi nu ca primar. Mi s-au dat de către cetăţeni de bună voie zeci de mii de me­tri pătraţi de teren gratuit. În acest mod, am putut să realizez în- tr-un an, pe toate căile de pe­netraţie atât cât alţii n-ar fi aliniat nici în 20 de ani. O femeie săracă din calea Vă­căreşti care îmi oferise gratuit 200 metri pătraţi, îmi spunea privindu-mă drept în ochi: „Domnule Primar, taie în carne vie şi fă frumos”. Un primar care n-ar fi crezut în minunile inimii omeneşti, n-ar fi realizat nici un sfert, cu sărăcia generală şi cu formalis­mul legal », povestea DID.

Metroul, prin ochii vizionarului DID

Majoritatea citatelor din acest text sunt extrase din articolul semnat de Dem I. Dobrescu în Realitatea ilustrată din februarie 1934, intitulat Cum vor fi Bucureştii în viitor. În acelaşi număr, ziaristul Alex F. Mihail publica un articol sub titlul Preumblare prin Bucureşti la 1964. Materialul prezintă o potenţială activitate viitoare a lui DID ca primar al capitalei şi imaginează capitala 30 de ani mai târziu. În articol apare inclusiv ideea de a se realiza o linie de metrou aşa cum aveau la vremea aceea Parisul şi Londra. Ghidul imaginar al călătoriei prin capitala anului 1964 este fakirul Mohabor, care, chipurile, descoperă multe lucrări minunate, inclusiv metroul : “Pereţii au fost săpaţi peste tot, de-a lungul râului. Aceste maluri au fost destui de largi, pentru ca să permită instalarea a două linii de metro pe partea dreaptă a râului şi alte două linii pe partea lui stângă. Acest metrou transportă pe locuitori, dar aduce mari servicii mai ales pentru transportul de mărfuri, punând în legătură rapidă şi eftină gara de nord cu centrul oraşului precum şi cu partea lui sudică şi răsăriteană ». Târgul de Moşi, Piaţa Obor de astăzi, era văzut astfel : “S-au creat la periferie o serie de oboare desfiinţându-se cel care era la Moşi. „Azi fiecare cartier îşi are oborul lui şi nu se mai văd căruţe cu lemne, paie şi fân traversând oraşul” . — Ce-a devenit câmpul Moşilor? —Acolo sunt localuri de distracţie pentru popor, un splendid „Luna-Park” , care pune în rivalitate Bucureştiul cu Viena”. Dincolo de imaginaţia oricărui jurnalist, ceea ce a făcut primarul Dem I. Dobrescu se vede şi astăzi. Mulţi consideră că datorită viziunii sale urbanistice, Bucureştiul a căpătat denumirea de “Micul Paris”. Astfel gândea DID la 1930: “Oraşul Bucureşti şi-a dezbrăcat giubeaua sa orientală şi el constată cu mare satisfacţie că îi şade mai bine în haina elegantă a Occidentului. Am căutat să facem din Bucureşti un centru de atracţiune pentru vecinii noştri. Am căutat să fac legături de prie­tenie cu toate capitalele dimprejur. Am ajuns la schimburi de copii pe timpul vacanţei, cu ţările balcanice şi cu ex­celente rezultate. Statul şi oraşul trebuie să atragă pe studenţii balcanici prin în­lesniri de viaţă. Numai cultura unui po­por poate să dea cuceriri adânci şi trainice”.

 Jos primarul

În ciuda acţiunilor sale, de-a dreptul revoluţionare in materie de urbanism şi a binefacerilor aduse urbei dâmboviţene, DID a fost văzut permanent drept un inamic de către opozanţii politici. E limpede că acum 90 de ani, lucrurile stăteau, dpdv politic, la fel ca azi, iar termenul de meritocraţie nu exista în vocabularul politicienilor români. În noiembrie 1933, liberalii vin la putere iar pe 18 ianuarie 1934, prim-ministrul Gheorghe Tătărescu îl demite pe DID din fruntea primăriei în ciuda protestelor populaţiei. Era o răzbunare polítică, nimic altceva. O competenţă mai mare nu fusese semnalată niciodată în administraţia locală a capitalei. A pus în practică multe idei dar multe altele au rămas în stadiul de proiect pentru că adversarii politici nu i-au dat răgaz să le ducă la bun sfărşit. A părăsit această lume în octombrie 1948.

Trăiască primarul

Fie, în dispútele pe care le-a avut cu adversarii politici, fie în perioada de suspendare, DID a avut parte de o susţinere de care nu s-a bucurat nici un alt primar în toată istoria oraşului Bucureşti. Până şi istoricul Nicolae Iorga, om greu de convins şi impresionat, şi-a scos pălăría în faţa lui Dem I. Dobrescu:

Nicolae Iorga : Oriunde vezi în Bucureşti străzi largi, pieţe, scuaruri, aspecte urbanistice moderne şi pline de gust, îţi vine pe buze numele lui Dobrescu.

Scriitorul ND Cocea: În 4 ani a făcut ce alţii nu au făcut în 40.

Tudor Arghezi : A fost odată o uliţă lungă, întortocheată şi neînchipuit de murdară…Calea Văcăreşti. Un singur om şi-a permis curagiul revoluţionar să transforme brusc şi radical teritoriul damnat, Demetru Ion Dobrescu.

Mihail Sorbu : A tuns gunoaiele, a ras maidanele, a tăiat pretutindeni artere noi şi civilizate. Trebuie permanentizat la conducerea destinelor capitalei.

DID: ”Urbanismul cere o metodă logică. Este arta de a da oraşelor frumosul şi utilul necesar vieţii moderne. Bucureştiul este capitala ţării celei mai bogate, celei mai mari şi cu locuitorii cei mai dotaţi din aceste părţi de lume. Ţara ro­mânească poate şi deci trebuie să atragă Orientul balcanic prin strălucirea culturei şi artei sale, pe care trebue să o reprezinte capitala sa. O capitală este chiar ţara.

Poezie scrisă de Dem I. Dobrescu după înlăturarea de la primarie :

 Adio Bucureşti

« Azi răutăţile lumeşti

M-au rupt  de tine Bucureşti

M-au rupt dar nu ne-au despărţit

……………..

Eu şi de astăzi înainte

Te port în inimă şi-n minte

Tot în icoane mari şi vii

Aşa cum te visam să fii

 

Octavian Pescaru