Cine a fost Mituş Adevăruş sau Primarul-Mistrie, cel mai tare edil pe care l-a avut Bucureştiul

Trăim într-o épocă în care, între cetăţean şi primar se dă o luptă continuă. Adesea, primarul uită de ce se afla acolo şi care e menirea lui. Cetăţeanul, de la care primăria încasează impozite şi taxe, e un fel de şerb. De cele mai multe ori relaţia primărie-cetăţean e de tipul grof-iobag. Vocea omului de rând nu se aude sau nu e băgata deloc în seamă. Cetăţeanul e bun doar când trebuie să voteze sau să-şi plătească dările. Viaţa lui e călcată în picioare prin decizii ale primarilor, bruma de confort îi este distrusă, e gazat, poluat fonic, e nevoit să asiste, fără sorţi de izbândă, la felul în care oraşul lui e schilodit de samsarii imobiliari care intră în primării ca nişte şefi de stat în vizită oficială. Cu siguranţă, mulţi dintre voi v-aţi imaginat cum ar arăta oraşul vostru dacă ar avea în frunte un primar adevărat, unul care să ţină într-adevăr cu cetăţeanul. Ei bine, un astfel de edil a existat în Bucureşti. Numele lui e Dem. I. Dobrescu sau Demetru Ion Dobrescu pe numele complet. Primar al capitalei, între 1929 şi 1934, Dobrescu a fost atât de bun încât a intrat în folclor. I s-au dedicat poezii şi cântece, scriitori, istorici, medici, pictori sau pur şi simplu oameni de rând, s-au înclinat în faţa realizărilor sale. Fireşte, a avut şi detractori, care, evident, proveneau din zona politicului. 

Dem.I.Dobrescu-Arhiva MNIR

Mituş-Adevăruş din Jilava se face avocat

Dem. I. Dobrescu, s-a născut în 1871 în comuna Mierlari-Jilava din sud-vestul Bucurestiului, care azi mai păstrează doar numele de Jilava. E prima localitate după Bucureşti, pe drumul către Giurgiu. Îşi petrece copilăria prin smârcurile din jurul oraşului şi prin mahalalele capitalei. Jocurile copilăriei, oamenii pe care îi cunoaşte, juliturile căpătate şi potecile bătute îl leagă definitiv de acest oraş. “Eu mi-am petrecut copilăria pe Calea Văcăreşti, ale cărei smârcuri le-am cunoscut. Când ieşeam din mahala mă opream la cheiul Dâmboviţei să-mi spăl ghetele”, povestea Dem. I. Dobrescu în Realitatea ilustrată din anii ‘30. În copilărie, avea să se dovedească animat în permanenţă de un deosebit de puternic simţ al dreptăţii şi al corectitudinii. Nu suporta să asiste la vreo nedreptate şi nu-i plăceau pungaşii.  Foarte probabil, acest exacerbat simţ al dreptăţii a fost remarcat şi de tovarăşii de joacă. Drept urmare “odrasla familiei Dobrescu primeşte porecla de Mituş Adevăruş”, după cum notează într-o lucrare fostul director al Muzeului Bucureştilor, Petre Dache. Timpul trece şi copilul din Jilava îşi urmează destinul. Face liceul la Matei Basarab iar apoi urmează cursurile facultăţii de Drept. După primul război mondial, cel supranumit în copilărie Mituş Adevăruş, devine decan al baroului bucureştean.

Primarul-Târnăcop sau Logodnicul aiurelii

În 1929, pe 5 februarie, la aproape 60 de ani de viaţă, Dem I. Dobrescu, fost avocat, procuror şi judecător la Tribunalul din Iaşi, membru al Partidului Naţional Ţărănesc, devine primar general al capitalei prin decret regal. Prim-ministru era liderul ţărănist Iuliu Maniu. Instalarea lui Dobrescu în funcţia de primar a dat naştere instantaneu la un val de proteste şi critici din partea opoziţiei. Cei mai înverşunaţi adversari ai săi au fost liberalii, care îl numeau « un individ odios şi totalmente incapabil ». “Odiosul“ a depus jurământul de primar la Palatul Şuţu, actualul muzeu de istorie a Bucureştilor, care la vremea respectivă era sediul Consiliului Comunal al Primăriei Capitalei. 5 februarie 1929 a fost începutul celei mai fericite perioade a capitalei din punct de vedere edilitar. Dem. I. Dobrescu s-a dovedit a fi un vizionar cum întâlnim, poate, odată la 100 de ani. Instalat primar, a înţeles că dacă vrea să fie de folos urbei şi oamenilor ei, trebuie să elimine orice urmă de politicianism din viaţa primăriei. Politicianismul, prezent şi in ziua de astăzi peste tot în societate, inclusiv în administraţia locală, e definit astfel: activitate polítică orientată spre realizarea unor interese meschine personale, de grup sau de partid; activitate polítică bazată pe practici imorale şi demagogice. Aşadar, noul primar a pus mai presus de orice interesul cetăţeanului. Ideile sale, culese din jurnalul interbelic Realitatea ilustrată sunt compatibile cu orice épocă şi cu orice formă de guvernământ : “Oraşul este casa comună a locuitorilor lui şi trebuie să faci astfel, ca această casă comună să ajungă la cât mai mult frumos şi la cât mai mult util, care să desfăteze şi să îndestuleze pe cetăţenii trudiţi de munca vremu­rilor noastre grele. O capitală reprezintă geniul naţio­nal al unei ţări, în civilizaţie, în ştiinţă şi în artă. O asemenea ca­pitală cu pretenţii de metropolă, trebue să ia caracterul oraşelor mari. Ea trebue să fie higienică, estetică şi monumentală”.

La 1929, Bucureştiul avea o populaţie de peste 600.000 de locuitori. Dobrescu s-a apucat de treabă chiar din ziua în care a fost instalat primar. Ştia în mare problemele oraşului, era profund ataşat de el şi dorea cu ardoare să-i schimbe faţa. Istoricul Petre Dache, îl numea “un vizionar dedicat cetăţeanului, nu intereselor de clan sau politicianiste, un gospodar desăvârşit”. A început să redeseneze capitala şi s-o sistematizeze. A îndreptat şi creat noi artere. Purta negocieri personal pentru a obţine terenurile care stăteau în calea planurilor sale edilitare. Era capabil de decizii rapide şi era nelipsit de la demolări şi exproprieri. Supraveghea lucrările executate de oamenii primăriei şi nu ezita să pună mâna pe târnăcop şi pe lopată. Opoziţia era cu ochii pe el şi văzând elanul său edilitar l-a botezat Primarul-Târnăcop. I se mai spunea şi “Logodnicul aiurelii”, pentru că inamicii săi nu dădeau nici doi bani pe proiectele sale edilitare.

Primarul-Târnăcop devine Primarul-Mistrie

Pe la 1930, Dem I. Dobrescu spunea aşa: « Vrem să facem pe bucureştean să-şi iubească oraşul ». Şi a făcut tot posibilul pentru asta. Prin voinţa sa au fost modernizate, transformate sau înfiinţate străzi, bulevarde şi şosele precum Şoseaua Dudești, strada Colonel Ghica – actualul bulevard Ion Mihalache, Şoseaua Colentina, Calea Griviței, Calea Rahovei, Calea Văcărești, Șoseaua Pantelimon samd. Piața Universității și Piața Cercului Militar au fost reamenajate şi mărite. A dispus executarea a numeroase lucrări edilitare de canalizare, iluminare electrică și introducere a alimentării cu apă, de o anvergură fără precedent. Fără doar şi poate, pentru a conduce un oraş, mai ales unul mare, trebuie să-i cunoşti în profunzime nevoile, natura, trecutul, tradiţiile, nevoile edilitare şi de urbanism precum şi profilul sociologic al locuitorilor. Dem I. Dobrescu, un atent observator al oamenilor din jurul său, făcea în 1934 următoarea remarcă: “Marea problemă în urbaniza­rea unui oraş este urbanizarea oamenilor. În faza de civilizaţie inferi­oară a popoarelor, omul poa­te fi urnit din făgaşul rutinei şi prejudecăţilor, doar cu entuziasm sau cu frică. Epoca raţiunii n-a venit încă în omenire. Omul crud şi mărginit între­buinţează numai frica; utopis­tul întrebuinţează numai entuziasmul. Omul realist şi de ini­mă ştie să întrebuinţeze egois­mul şi idealismul uman; dar poate să întrebuinţeze şi frica şi entuziasmul”. Dobrescu a întrebuinţat cum a ştiut el mai bine toate aceste idei, astfel încât a obţinut sprijinul nesperat şi neaşteptat al tuturor cetăţenilor. 

Dobrescu vazut de V.I. Popa

A primit multe terenuri ca donaţie din partea oamenilor pentru că a ştiut să le explice că acţiunile lui sunt destínate a le îmbunătăţi viaţa. A eliminat numeroase străzi de pământ şi a adus civilizaţia în suburbii. Nu i-au rezistat nici lacurile formate pe râul Colentina pe care le-a asanat, eliminând astfel adevărate focare de infecţie. În 1929, imediat după instalarea în funcţie, a demarat amenajarea de spaţii verzi şi a schimbat radical înfăţişarea lacului Snagov. A provocat indignare atunci când a fixat mercurialul în pieţe pentru ca bucureştenii să nu mai fie înşelaţi şi când a alungat toţi vânzătorii ambulanţi de pe străzile oraşului potrivit ideii « totul în interior, nimic pe stradă ».  “Un oraş trebuie să fie un muzeu de estetică”, obişnuia să spună Dem I. Dobrescu, afirmaţie, care, foarte probabil, i-ar oripila pe primarii din ziua de astăzi care aprobă fără discernământ tot soiul de aberaţii urbanistice. “Dem. I. Dobrescu, a cărui sa­lutară operă de distrugere a ve­chiturilor i-a atras porecla de Dobrescu-Târnăcop, (poreclă pe care şi-a schimbat-o în renume) se va numi — el sau un urmaş al spiritului lui — Dobrescu-Mistrie, simbolul spiritul urban con­structiv”, scria Realitatea ilustrată în 1934.

PR la 1930

Minte ascuţită, Dem I. Dobrescu era conştient de faptul că felul în care e perceput de oameni contează foarte mult în munca sa, drept pentru care, în perioada de început a activităţii, şi-a propus să adopte imaginea unui dur. Într-un interviu acordat ziarului Realitatea ilustrată în 1934, povestea următoarea întâmplare: “După cel de al doilea an de primariat, cu dictatura mea legalitară şi apa­rentă, reuşisem să mă fac te­mut de cetăţeni. Lumea îmi spu­nea „tătarul de la primărie”, „primarul Kemal Paşa” , şi „ne­bunul de la Municipiu”. Dar, cu toate aceste porecle, totuşi eram respectat şi aveam autoritate. În acest timp se prezintă la mine un partizan foarte supă­rat, care îmi spuse că s-a înju­rat şi că era gata să se bată cu un anumit adversar:—„Dar de ce?” îl întrebai eu.— „Nu pot să vă spun dom­nule Primar, că mi-e ruşine” . — „Dar când te rog eu...”— Domnule Primar, spunea că... sunteţi nebun” .—„Bine nenorocitule” — ii răspunsei eu, — „eu lupt de doi ani ca să-mi fac reputaţie de nebun şi tu vrei să mi-o strici?”

Sus primarul

Dem I. Dobrescu a fost vânat permanent de adversarii liberali care nu i-au recunoscut niciodată meritele. Istoricul Petre Dache scria că DID a fost suspendat din funcţie în iulie 1931 după un conflict cu Ministerul de Interne. Sideraţi de decizia de suspendare, oamenii au ieşit pe străzi ca să protesteze. Din tot Bucureştiul dar şi de la bucureşteni din străinătate a sosit un val de telegrame de susţinere pentru primarul suspendat. Constantin Nottara, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Nicolae Iorga îi iau apărarea lui Dobrescu şi se arată indignaţi de suspendarea celui pe care îl numesc “cel mai bun primar pe care l-a avut capitala”. Graţie acestei reacţii a opiniei publice, Dem I. Dobrescu e repus în funcţie şi are posibilitatea de a-şi continua opera de refacere a capitalei. Continuă războiul declarat contra aspectului balcanic al oraşului, construieşte prímele ştranduri din oraş şi interzice scăldatul în Dâmboviţa, salubrizează urbea, evacuând de pe străzi mii de vagoane de gunoi acumulat de-a lungul timpului, plantează copaci şi instalează la fiecare răscruce de drumuri cişmele şi fântâni cu apă potabilă. DID povestea că, la un moment dat, a fost uimit de reacţia oamenilor la acţiunile sale de salubrizare: “când luasem măsuri de curățenie în piață, negustorii bucureșteni îmi spuneau în scris: „ce este cu atâta curățenie, domnule primar; noi am trăit veacuri întregi în murdărie și am trăit mai bine decât acum în curățenie”. N-a lăsat deoparte nici sărăcimea oraşului. A înființat ceainării și adăposturi gratuite pentru iarnă, destinate oamenilor fără casă, cantine pentru săraci. Familiile fără venituri primeau ajutor de la primărie. Era apreciat atât de elite cât şi de oamenii de rând : “Totdeauna numai ce iese din inimă, merge la inimă. În al doilea an de primariat, unii oameni de la mahala îmi sărutau mâna, ca la popă, pentru că îi scoteam din noroi şi pentru că vorbeam cu ei ca om şi nu ca primar. Mi s-au dat de către cetăţeni de bună voie zeci de mii de me­tri pătraţi de teren gratuit. În acest mod, am putut să realizez în- tr-un an, pe toate căile de pe­netraţie atât cât alţii n-ar fi aliniat nici în 20 de ani. O femeie săracă din calea Vă­căreşti care îmi oferise gratuit 200 metri pătraţi, îmi spunea privindu-mă drept în ochi: „Domnule Primar, taie în carne vie şi fă frumos”. Un primar care n-ar fi crezut în minunile inimii omeneşti, n-ar fi realizat nici un sfert, cu sărăcia generală şi cu formalis­mul legal », povestea DID.

Metroul, prin ochii vizionarului DID

Majoritatea citatelor din acest text sunt extrase din articolul semnat de Dem I. Dobrescu în Realitatea ilustrată din februarie 1934, intitulat Cum vor fi Bucureştii în viitor. În acelaşi număr, ziaristul Alex F. Mihail publica un articol sub titlul Preumblare prin Bucureşti la 1964. Materialul prezintă o potenţială activitate viitoare a lui DID ca primar al capitalei şi imaginează capitala 30 de ani mai târziu. În articol apare inclusiv ideea de a se realiza o linie de metrou aşa cum aveau la vremea aceea Parisul şi Londra. Ghidul imaginar al călătoriei prin capitala anului 1964 este fakirul Mohabor, care, chipurile, descoperă multe lucrări minunate, inclusiv metroul : “Pereţii au fost săpaţi peste tot, de-a lungul râului. Aceste maluri au fost destui de largi, pentru ca să permită instalarea a două linii de metro pe partea dreaptă a râului şi alte două linii pe partea lui stângă. Acest metrou transportă pe locuitori, dar aduce mari servicii mai ales pentru transportul de mărfuri, punând în legătură rapidă şi eftină gara de nord cu centrul oraşului precum şi cu partea lui sudică şi răsăriteană ». Târgul de Moşi, Piaţa Obor de astăzi, era văzut astfel : “S-au creat la periferie o serie de oboare desfiinţându-se cel care era la Moşi. „Azi fiecare cartier îşi are oborul lui şi nu se mai văd căruţe cu lemne, paie şi fân traversând oraşul” . — Ce-a devenit câmpul Moşilor? —Acolo sunt localuri de distracţie pentru popor, un splendid „Luna-Park” , care pune în rivalitate Bucureştiul cu Viena”. Dincolo de imaginaţia oricărui jurnalist, ceea ce a făcut primarul Dem I. Dobrescu se vede şi astăzi. Mulţi consideră că datorită viziunii sale urbanistice, Bucureştiul a căpătat denumirea de “Micul Paris”. Astfel gândea DID la 1930: “Oraşul Bucureşti şi-a dezbrăcat giubeaua sa orientală şi el constată cu mare satisfacţie că îi şade mai bine în haina elegantă a Occidentului. Am căutat să facem din Bucureşti un centru de atracţiune pentru vecinii noştri. Am căutat să fac legături de prie­tenie cu toate capitalele dimprejur. Am ajuns la schimburi de copii pe timpul vacanţei, cu ţările balcanice şi cu ex­celente rezultate. Statul şi oraşul trebuie să atragă pe studenţii balcanici prin în­lesniri de viaţă. Numai cultura unui po­por poate să dea cuceriri adânci şi trainice”.

 Jos primarul

În ciuda acţiunilor sale, de-a dreptul revoluţionare in materie de urbanism şi a binefacerilor aduse urbei dâmboviţene, DID a fost văzut permanent drept un inamic de către opozanţii politici. E limpede că acum 90 de ani, lucrurile stăteau, dpdv politic, la fel ca azi, iar termenul de meritocraţie nu exista în vocabularul politicienilor români. În noiembrie 1933, liberalii vin la putere iar pe 18 ianuarie 1934, prim-ministrul Gheorghe Tătărescu îl demite pe DID din fruntea primăriei în ciuda protestelor populaţiei. Era o răzbunare polítică, nimic altceva. O competenţă mai mare nu fusese semnalată niciodată în administraţia locală a capitalei. A pus în practică multe idei dar multe altele au rămas în stadiul de proiect pentru că adversarii politici nu i-au dat răgaz să le ducă la bun sfărşit. A părăsit această lume în octombrie 1948.

Trăiască primarul

Fie, în dispútele pe care le-a avut cu adversarii politici, fie în perioada de suspendare, DID a avut parte de o susţinere de care nu s-a bucurat nici un alt primar în toată istoria oraşului Bucureşti. Până şi istoricul Nicolae Iorga, om greu de convins şi impresionat, şi-a scos pălăría în faţa lui Dem I. Dobrescu:

Nicolae Iorga : Oriunde vezi în Bucureşti străzi largi, pieţe, scuaruri, aspecte urbanistice moderne şi pline de gust, îţi vine pe buze numele lui Dobrescu.

Scriitorul ND Cocea: În 4 ani a făcut ce alţii nu au făcut în 40.

Tudor Arghezi : A fost odată o uliţă lungă, întortocheată şi neînchipuit de murdară…Calea Văcăreşti. Un singur om şi-a permis curagiul revoluţionar să transforme brusc şi radical teritoriul damnat, Demetru Ion Dobrescu.

Mihail Sorbu : A tuns gunoaiele, a ras maidanele, a tăiat pretutindeni artere noi şi civilizate. Trebuie permanentizat la conducerea destinelor capitalei.

DID: ”Urbanismul cere o metodă logică. Este arta de a da oraşelor frumosul şi utilul necesar vieţii moderne. Bucureştiul este capitala ţării celei mai bogate, celei mai mari şi cu locuitorii cei mai dotaţi din aceste părţi de lume. Ţara ro­mânească poate şi deci trebuie să atragă Orientul balcanic prin strălucirea culturei şi artei sale, pe care trebue să o reprezinte capitala sa. O capitală este chiar ţara.

Poezie scrisă de Dem I. Dobrescu după înlăturarea de la primarie :

 Adio Bucureşti

« Azi răutăţile lumeşti

M-au rupt  de tine Bucureşti

M-au rupt dar nu ne-au despărţit

……………..

Eu şi de astăzi înainte

Te port în inimă şi-n minte

Tot în icoane mari şi vii

Aşa cum te visam să fii

 

Octavian Pescaru

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  24 mai 1939, ziua când Voievozii Fotbalului au descălecat la București

24 mai 1939 a fost o zi de neuitat pentru români. Întregul neam românesc se freca la ochi nevenindu-i a crede că echipa națională de fotbal a Angliei este la București. Șocul resimțit la apariția inventatorilor fotbalului  în urbea de pe Dâmbovița ar echivala în ziua de astăzi poate doar cu un meci între România și o echipă de marțieni. Pe români nu-i recomanda mai nimic pentru un amical de asemenea calibru. E adevărat, participaseră la primele 3 turnee finale ale Cupei Mondiale însă nu trecuse nici un an de când fuseseră bătuți de Cuba în primul tur al mondialului francez din ’38. De la coșmarul cubanez până în mai  1939 jucaseră 5 amicale, din care câștigaseră 2, pierduseră alte 2 și încheiaseră un meci la egalitate, având un golaveraj de 9-11. Englezii aterizau la București după două amicale tari. Pe 13 mai remizaseră la Milano, pe San Siro, 2-2 cu campioana mondială en-titre, Italia, iar pe 18 mai cedaseră suprinzător, 1-2 la Belgrad, în fața Iugoslaviei.  E adevărat, Anglia, care renunțase la statutul de membru FIFA în 1928 din pricina unui diferend cu forul mondial pe tema noțiunii de amatorism în fotbal, nu participase la nici una dintre cele trei ediții ale Cupei Mondiale. În ciuda acestui fapt, englezii erau văzuti drept cei mai buni fotbaliști din lume. Românii, și nu numai ei, considerau că Anglia ar fi putut câștiga lejer campionatele mondiale jucate în 1930, 1934 și 1938. Practic, la vremea respectivă, Anglia era văzută ca un fel de campioană mondială neîncoronată. Disputa de la București, din 24 mai 1939, avea să încheie turneul continental al Angliei.  

“Vin englezii bre !”

“Echipa Angliei  vine în România ! Acestea sunt cuvintele care flutură pe buzele fiecărui sportiv român de câtva timp încoace. Celebrii fii ai Albionului, reprezentanții celui mai bun football din lume, oamenii care dealungul anilor și-au format un palmares inegalabil, sunt așteptati în țara noastră așa cum numai niște oaspeți de marcă sunt așteptați”. Gazeta Sporturilor, 19 mai 1939

Amicalul România vs Anglia fusese anunțat de presa noastră încă din ianuarie 1939, semn că detaliile meciului fuseseră negociate din timp. Nici o publicație nu precizează însă cine a fost personajul cheie în stabilirea acestui meci. E foarte posibil ca meciul să fi fost aranjat pe linie regală, având în vedere legăturile de rudenie dintre Casa Regală a României și cea a Marii Britanii. Toată lumea, de la Vlădică la opincă, a ieșit în stradă ca să-i vadă pe englezi. Primari, prefecți, politicieni, oameni de rând au luat cu asalt gările din Turnu-Severin, Craiova și Pitești. Gazeta Sporturilor și-a trimis reporterii să-i urmărească pas cu pas pe englezi  încă de la intrarea în țară. După amicalul cu Iugoslavia, englezii  s-au îndreptat către București și au intrat în România pe la Drobeta Turnu-Severin. În cinstea oaspeților, toate magazinele și cârciumile din Turnu-Severin “s’au îmbrăcat de sărbătoare; drapelele Angliei și României flutură superb spre azurul cerului”. Până și bragagiii turci ai orașului știu despre vizita britanicilor :”vin englezii bre !” 

Foarte probabil, scurta vizită a fotbaliștilor englezi a rămas până astăzi cel mai important moment din istoria orașului de la malul Dunării. În drum spre gară, englezii s-au plimbat prin oraș și au prânzit la un restaurant central unde au luat contact “cu ineditul pitoresc românesc. Un lăutar balaoacheș le-a zis la ureche o arie săltăreață”. În gările din Craiova și Pitești povestea se repetă. Mii de oameni îi aplaudă pe englezi și le oferă flori. În București, Gara de Nord este pur și simplu blocată de puhoiul de oameni veniți să-i zăreasca măcar pe englezi. “Maeștrii footballului erau să fie striviți de mulțime. Peste 3000 de oameni au umplut peroanele de parcă echipa Angliei avea de gând să joace între șine”, scria Gazeta Sporturilor. Pe peronul Gării de Nord, federalii britanici le-au oferit omologilor români câte un creion de argint și câte o insignă, în vreme ce românii le-au făcut cadou “câte o ploscă cu țuică”.

Da și ba ! Tancul sprinten, Tornada, Uliul și Cangurul

Meciul meciurilor l-a stârnit și pe scriitorul Ionel Teodoreanu, care, anterior, mai publicase cronici și reportaje pe teme de box, patinaj, oină și fotbal. De astă dată, autorul trilogiei “La Medeleni”, a scris o incitantă cronică în Gazeta Sporturilor, punând în balanță șansele României la victorie, în comparație cu cele ale Angliei. Cronica lui Ionel Teodoreanu s-a intitulat <Da și Ba !>.

Un meci mare văzut de un scriitor mare -  Ionel Teodoreanu

“Da și Ba  !

Da, putem câștiga acest meci. Balonul e rotund. Rotund a fost în Jugo-Slavia unde echipa Angliei a fost uluitor învinsă , de ce n’ar fi rotund și în România ! Da, avem proeminente individualități în echipa noastră. (…) Dobay, centaurul galopului mythologic, al cărui shot e un destin năpraznic; Vintilă, uliul adversarului; Burger, tankul sprinten; Sfera, adevărata tornadă; Pavlovici cu salturi de cangur. De ce n’ar fi victoria, sau măcar speranța în victorie, concluzia logică a atâtor talente însumate de echipa noastră ? (…)

Ba nu putem câștiga acest match. Rotund nu înseamnă absurd. Rotund e și pântecul femeii însărcinate. Și totuși acest <rotund> nu va naște un avion ci un prunc. Picioarele savante ale echipei Angliei sunt deprinse să joace pe terenuri care nu-s decât amplificarea gazonată a unei suprafețe de billiard. În Jugo-Slavia n’a fost răpusă echipa Angliei ci a fost învins sportul footballului de hârtoapele maidanului balcanic poreclit arenă. S’a jucat deci terenul cucuiat de-a v’ați ascunselea cu picioarele echipei  Angliei. La București însă, echipa Angliei va <juca> deci va învinge.  (…)

Și  totuși, amândouă glasurile mele, ireductibile aici în singurătatea gândului, - acolo pe teren se vor înfrăți absurd într’un singur glas care va striga imperativ în cor cu celelalte mii : Haide România !”

La Peleș pe urmele englezilor. “Ne rugăm Domnului să nu facem hands”

Entuziasmată la culme de vizita fotbaliștilor englezi, presa româna de toate culorile și de toate orientările a fost permanent pe urmele oaspeților.  Cititorii aveau să afle din relatările ziarelor că pe 22 mai englezii au fost în vizită pe Valea Prahovei. Au vizitat sondele de la Țintea, lângă Băicoi, iar prânzul l-au luat la hotelul Palace din Sinaia, hotel care există și în ziua de astăzi în parcul Dimitrie Ghica. “Absolut toți membrii expediției engleze sunt entuziasmați de mâncărurile și…vinurile românesti”, nota Universul Sport. După ce și-au făcut plinul, fotbaliștii englezi au aterizat la Peleș. “Castelul și elegantul decor al reședinței regale au stârnit admirația oaspeților cari și-au manifestast entuziasmul  ca nicio altă echipă națională”. La întoarcerea către capitală, englezii s-au oprit în Ploiești unde au năvălit într-o cofetărie îndopându-se cu prăjituri, după care au încheiat apoteotic cu o cină pantagruelică la restaurantul Berbec. Însoțiți de prefectul de Prahova și de președintele clubului ploieștean Tricolorul, englezii au vizitat, între altele, stadionul local care fusese inaugurat nu cu  mult timp în urmă. “Vizita jucătorilor britanici a produs la Ploești o sensație extraordinară. Mai mare chiar decât cel mai pasionant match de divizie națională”. (Universul Sport, 23 mai 1939).

“Voievozii footballului” n-au scăpat de alai nici măcar la antrenamentul pe care l-ar fi vrut închis pentru toată lumea. În ciuda dorinței lor, 300 de oameni au pătruns pe ANEF ca să vadă cum se antrenează cei mai buni fotbaliști ai lumii. “…Nimeni n’a putut face nimic celor 2-300 de de persoane care au pătruns și s’au ascuns în tribune încă dela 7 dimineața. (…) Englezii au o viteză uluitoare și lasă impresia că asiști la adevărate întreceri între așii alergătorilor mondiali. (…) Asul shooterilor este Lawton, a cărui putere în shoot este formidabilă. Apoi s’au antrenat la lovituri de 11 m. Ne rugăm însă Domnului ca înaintașii români să nu facă niciodată hands în careu”, nota într-un registru comic Gazeta Sporturilor.

Ce e de știut. “Englezii poartă numere pe tricouri !”

Ziariștii români s-au întrecut în a oferi sfaturi și informatii privitoare la fotbalul englez și la stilul de joc al britanicilor, în fața cărora, potrivit Universul Sport, “echipa națională are misiunea cea mai glorioasă și trebue să răspundă celui mai intens efort din cariera ei. 24 Mai poate fi o dată istorică, căci întâlnirea de la A.N.E.F. va fi desigur cea mai complectă lecție de football, o revelație luminoasă și precisă a jocului de football. Matchul va începe la ora 18 precis”. Publicul a avut parte din Tempo, Capitala, Gazeta Sporturilor, Universul Sport sau Sportul Capitalei de un puhoi de informații și de sfaturi, care de care mai uimitoare. Astfel, suporterul român lua la cunoștință că “englezii atacă portarul – lucru care nu se practică în toate țările Europei. Cum nici în România nu este acest obiceiu, publicul trebue să înțeleagă acest lucru și să nu’l prețuiască decât în spiritul englez”.

“Înaintașii englezi vor ataca portarul. Spectatori ! Nu protestați, nu manifestați ostil pentru că nu aveți dreptate”.

“Nu protestați  deasemenea, când jucătorii englezi vor ataca adversarul cu pieptul sau umărul. Și aceasta este perfect regulamentar și stilul de joc britanic comportă o maximă întrebuințare a bustului”.

“Rugăm pe jucătorii noștri să nu țină cu mâna. Și nu pentru că vor fi penalizați de arbitru în cazul în care acesta i-ar vedea. Ci pentru că este genul de infracțiune pe care o detestă în gradul cel mai înalt orice jucător englez. În mentalitatea sportivului britanic actul acesta capătă oroarea unui act de supremă lașitate. Dacă faci asta ești un laș și nu poți face sport pentru că sportul pretinde să fii curagios. Iată raționamentul sportivului britanic”.

“Spectator român, nu huidui fiindcă aceasta este oribil și fiindcă efectul este demoralizant și dezastruos în consecinte. Spectator român, nu face economie de aplauze și nu te teme că vei răguși strigând pentru echipa ta. Un tub cu bomboane de mentă costă numai 5 lei și-ți va reda integritatea facultăților vocale. În glasul, în gândul, în simțirea, în încrederea și în nădejdea ta strigată puternic stă ascunsă cheia victoriei. Fă-ți datoria spectator român !”

“Fabrica Velo oferă echipei învingătoare cateo cutie de cremă <Velo>, cea mai bună cremă de ras rapid”.

“Pe stadionul ANEF are loc cea mai mare partidă pe care a găzduit-o țara noastră, între formidabila echipă a insularilor și unsprezecele tânăr pe care-l aliniăm”.

“Publicul trebue să susțină cu caldură echipa noastră. Aceasta este datoria publicului. Să primească după cum merită însă cea mai bună echipă din lume, maeștrii, apostolii patriei footballului”.

“Jucătorii Angliei poartă numere pe tricouri ! O nouă curiozitate a fotbalului britanic, pe cât de originală, pe atât de interesantă. În matchurile pe care echipa Angliei le susține pe continent, jucătorii poartă pe tricou un număr, după care pot fi lesne identificați  de spectatori. (…). După aceste amănunte, publicului românesc îi va fi foarte ușor să recunoască jucătorii cu care vom juca miercuri”. Primele meciuri de fotbal în care s-au purtat numere pe tricouri în campionatul englez fuseseră disputele Sheffield Wednesday vs Arsenal și Chelsea vs Swansea jucate pe 25 august 1928.

“Anglia  a  demonstrat  football, a vrut să câștige și a câștigat cu 2-0. Maeștrii au fost în Dealul Spirei !”

Miercuri 24 mai, în ziua meciului, capitala a fost practic paralizată. Meciul a început la ora 18.00, porțile s-au deschis la ora 12.00 însă primii spectatori și-au făcut apariția la porți înainte de ora 10.00 înarmați cu sarsanale pline cu mâncare și băutură. Au fost prezenți ambasadorii Germaniei, Turciei, Bulgariei, Belgiei și Angliei precum și o sumedenie de figuri publice autohtone. Federația Româna de Fotbal a solicitat în mod public tuturor instituțiilor să le permită angajaților să plece de la muncă mai iute, astfel încât doritorii să poată ajunge în timp util la stadion. Presa vremii a avansat cifra de 40.000-45.000 de spectatori prezenți pe stadionul A.N.E.F., ceea ce înseamnă că la acest meci au asistat cel putin 5% dintre locuitorii capitalei. În 1939, populația Bucureștiului era cifrată la 7-800.000 de locuitori. La ora meciului,Bucureștiul arăta precum un oraș părăsit. Locuitorii care nu prinseseră bilete erau adunați în jurul aparatelor de radio. Jocul, așteptat cu sufletul la gură de întreaga națiune, n-a avut cine știe ce istoric. Fundașul Ripensiei, Rudolf Burger, s-a accidentat la genunchi în minutul 2 și a părăsit definitiv terenul în minutul 11 . Cum regulamentul de fotbal, în perioada respectivă, nu prevedea posibilitatea efectuării unor schimbări de jucători, România a jucat în 10 oameni până la final. Englezii au câștigat cu 2-0, goluri Broome min 7 și Welsh min 51, în vreme ce românii și-au imaginat multă vreme că dacă ar fi jucat în efectiv complet ar fi putut produce o surpriză. Din cronicile ziarelor rezultă că după golul de 2-0 englezii n-au mai forțat, principala lor preocupare fiind aceea de a-și păzi picioarele de atacurile românilor. “Se joacă atât de brutal ! Doamne ! ”, scria Universul. “Pentru ce nu pot înțelege unii oameni că e mai frumos să fii sportiv până la urmă”. Dincolo de considerațiile personale legate de meci, românii au fost satisfăcuți și nu prea de acest 0-2 cu Anglia, însă prezența englezilor la București a atenuat până la urmă orice nemulțumire.  

 “Jucătorii englezi au jucat atât de bine încât e imposibil să mai remarcăm vreun jucător român”, nota Universul, în vreme ce Sportul Capitalei scria :”Britanicii au prezentat adevaratul football și totuși au fost foarte mulți spectatori decepționati : ar trebui să fim mai des vizitați de echipe engleze pentru a învăța cu toții că fotbalul e sport și nu altceva. (…) Englezii ne-au arătat eri un football ireproșabil, un football de calitatea I, cu desăvârșire <made in England>, dincolo de orice putință de imitație sau contrafacere. (…) În anul de grație 1939, luna Mai, ziua 24, Capitala noastră a găzduit cea mai mare echipă a lumii : echipa Angliei ! (…) Maeștrii footballului, Maeștrii lumii, cei ce au născut, crescut și scos în lume foot-ball-ul, cei ce au elaborat sportul care se intitulează regele sporturilor, englezii, au jucat eri la noi. Englezii au fost în Dealul Spirei !” Gazeta Sporturilor îl lăuda pe venusistul Cornel Orza, considerat cel mai bun român de pe teren :“Orza merită laude pentru jocul prestat. A fost singurul și primul care a atacat cu vânjoșie pe oaspeți și nu s’a intimidat de faima lor. (...) Partida formidabilă făcută de venusist l-a scutit pe Sfera de grija lipsei lui Burger. Bravo Orza ! În condițiunile vitrege descrise România nu putea juca mai bine. Înfrângerea suferită numai cu 2-0 din partea Angliei, în contra căreia a jucat în 10 oameni, nu are nimic dezonorant. Dimpotrivă, ea este lăudabilă. Nici cu formația complectă nu reușeam să-i învingem”. 

 Scriitorul Ionel Teodoreanu n-a pierdut nici el ocazia de a comenta deznodământul marelui eveniment :”Bravo România ! N’ai meritat și n’ai avut aplauze, fiindcă n’ai câștigat dar vrednică ești de salutul nostru. Eu unul ți-l dau până la pământ căci vitejia, uneori, e mai stimabilă decât succesul. (…) România : un flăcău focos, agitat, dornic de luptă. Anglia : un vulpoi. 2-0. România n’a putut altfel. Iar Anglia n’a vrut mai mult. (…) Ce minunat lucru trebuia să fie matchul Anglia-România ! Ce vâlvă admirabilă a stârnit în țărișoara noastră vestirea acestui match epocal. Ce articole inspirate și informate ! Ce entuziasm ! Ce vânzare de bilete ! Ce mulțime ! Mărturisesc însă că restul, adică matchul, mi s’a părut cu mult inferior”.

„Ziua de 24 mai 1939 trebue să rămână înscrisă cu litere de aur în istoria soccerului românesc. Venirea echipei Angliei la București a constituit cel mai mare eveniment sportiv al țărei noastre. Nimic nu-l va egala, decât tot o nouă vizită a Angliei”. Capitala, 26 mai 1939.

Noua vizită a Angliei în România avea să aibă loc de abia peste 29 de ani, în noiembrie 1968, 0-0 la București tot într-un amical.

Romania-Anglia, 24 mai 1939

 NB. Material publicat in Gazeta Sporturilor din 28 februarie 2018

 

Octavian Pescaru

 

Meteorologul George Porancia sau Hagi de la Vârful Omu

Staţia meteo de la Vârful Omu este aşezarea din România, locuită permanent, aflată la cea mai mare altitudine. La noi în ţară nu mai există nici o altă aşezare la o asemenea altitudine , 2500 de metri, unde omul să trăiască tot timpul anului. Într-o lună, meteorologii de la Vârful Omu stau 15 zile la staţie şi alte 15 jos. Asta înseamnă că, într-un an, ei petrec aproximativ 180 de zile la Omu. Veteranul meteorologilor de la Omu este George Porancia. Născut în 1956 în Măgura Branului, Porancia s-a angajat la staţia Vârful Omu pe 9 mai 1984. Aşadar, peste 3 luni, George împlineşte 36 de ani de când lucrează în creierii munţilor iar în cazul de faţă, expresia “creierii munţilor” nu e o figură de stil. În toată istoria meteorologiei sau a cabanelor din România nu mai există un alt personaj care să fi petrecut o perioadă atât de mare de timp la 2500 de metri. Un calcul sumar ne arată că Porancia a trăit aici peste 6000 de zile. Aici, înseamnă locul unde vântul bate şi cu 200 de km/h, unde zăpada viscolită poate să ajungă şi la 4-5 metri înălţime, unde cea mai mică clipă de neatenţie te poate costa viaţa. 

George Porancia

 Cabanierul meteorolog

Deşi pentru numeroase generaţii de montaniarzi, George Porancia este o legendă a muntelui, nimeni nu i-a spus povestea până acum. La aproape 64 de ani, George îşi deapănă povestea în premieră. “Tata a făcut al doilea război mondial la vânători de munte. Era în Divizionul 3 - tunuri de munte, cu care a ajuns până în Caucaz. Aici a căzut prizonier, în 1942, şi a mai venit acasă de abia în 1947. Cu siguranţă că de la tata mi se trage pasiunea asta pentru munte. Prima dată am urcat la Vârful Omu în 1968, împreună cu tata. Ţinea staţia pe vremea aia, nea Gogu Spiridonescu, care făcuse frontul alături de tata şi fusese rănit la Cotul Donului”, rememorează Porancia. 

“Vremea e măsurată la Vârful Omu din 1927 de când a fost inaugurată cabana turístică. Era şi loc de cazare pentru drumeţi şi staţie meteo. Era deschisă tot timpul anului iar măsuratorile le făcea cabanierul, care apoi trimitea dátele prin codul morse”. Cabana de astăzi e practic cea din 1927 cu îmbunătăţirile de rigoare. Prima cabană pe Vârful Omu a fost ridicată în 1888. Era, de fapt, mai mult un refugiu. În 1926-1927, nepotul lui Spiru Haret, Mihai Haret, întemeietor al turismului românesc şi preşedinte al Turing Clubului, a reuşit să ridice cabana turistică, aşezare care şi astăzi păstrează aceeaşi structură.

Staţia meteo, jumătate în Braşov, jumătate în Prahova

« Staţia meteo s-a desprins de cabana turistică în 1961 când a fost ridicată alături actuala clădire în care funcţionăm noi», povesteşte George Porancia. “La inaugurare s-a născut o dispută între judeţele Braşov şi Prahova. Staţia meteo e aşezată exact pe graniţa imaginară a celor două judeţe, aşa că nu ştiau cum s-o treacă în acte, de cine urma să aparţină. Până la urmă au trecut-o în Prahova pentru că biroul staţiei e în partea estică a clădirii, adică în Prahova cum ar veni. Au zis că dacă zona administrativă a clădirii e în Prahova, atunci de Prahova să aparţină. De fapt, noi aici, ne aflăm la limita a trei judeţe. Un pic mai jos, spre Padina, începe judeţul Dâmboviţa », spune amuzat Porancia.

 Meteorolog şi salvator montan

Pe lângă meseria sa de meteorolog, George e şi salvator montan. Aici, în vârf de munte, vrei nu vrei, devii salvator montan. Permanent se întâmplă câte ceva, aşa că trebuie să pui mâna pentru simplul motiv că nu are cine. Cel mai apropiat refugiu Salvamont e cel de la Babele, aflat la cel puţin o oră de mers de Vârful Omu. “Mereu am ajutat oamenii în cazuri extreme. Prin 2005, în noiembrie, 6 tineri veneau dinspre Diham pe creasta Bucşoiului. Prost echipaţi, neantrenaţi, i-a prins vremea rea. Lapoviţă, apoi ninsoare, vânt puternic, ceaţă. S-au pierdut unul de celălalt. Fiecare căuta să se salveze pe sine. I-am cules unul câte unul şi i-am adus la staţie, mai puţin pe cel de al 6-lea, un băiat de vreo 20 de ani, student la arhitectură. L-am găsit pe traseu, epuizat de frig şi de efort. Când m-a văzut a apucat doar să mai zâmbească. Practic mi-a murit în braţe. Am încercat să-l resuscitez fără succes. Îl doborâse în primul rând hipotermia. 

 Undeva imediat după 1990, îmi amintesc de un caz, de astă dată fericit. O femeie, de undeva din sud, parcă din Ploieşti, urcase la Vârful Omu însărcinată în 7-8 luni. Când a ajuns aici i s-a rupt apa. De unde doctor, de unde ustensile medicale. Norocul a fost că vremea era bună, fără vânt, fără ceaţă, aşa că am chemat un elicopter SMURD care a dus-o la spital. Mai târziu, a venit pe la noi împreună cu copilul, un băiat, despre care se poate spune că s-a născut la Vârful Omu!

Cu trolerul în vârf de munte

Intervenţiile pentru salvarea turiştilor sunt nişte lucruri la ordinea zilei. “Sunt mulţi care sfidează muntele. Pleacă la drum când nu trebuie, nu ţin cont de avertizările meteo, nu bagă în seamă sfaturile salvamontiştilor, de multe ori sunt neechipaţi corespunzător şi atunci se petrec tot soiul de nenorociri. La altitudinea asta vremea e foarte schimbătoare. Acum e soare şi peste 2 minute ninge sau se instalează o ceaţă de-o tai cu cuţitul. Vara se rătăcesc în ceaţă, intră în panică, greşesc traseul. Muntele nu iartă. Iarna ne trezim cu grupuri care pleacă pe trasee interzise şi se rătăcesc sau se aleg cu degerături grave. Aici vântul atinge cateodată şi 200 de km/h. Acum, la începutul lui februarie 2020 a bătut cu 144,7 km/h. În anii trecuţi, acoperişurile anexelor staţiei au fost luate de vânt de mai multe ori. Acum avem un acoperiş special pe care nu-l mai poate zbura vântul”, spune George, căruia, în 36 de ani de când lucrează la Vârful Omu, i-a fost dat să vadă multe trăznăi. « Omul e mereu surprinzător. De fiecare dată când vezi o minune d-asta zici că, gata, le-ai văzut pe tóate dar un e aşa. Am avut turişti care au urcat până aici în sandale, în pantofi cu toc sau în rochiţe de plajă. Fireşte că cei din categoria asta coborau desculţi căci până aici îşi făceau praf încălţările, bune cel mult pentru nunţi şi botezuri. Am văzut şi adevărate parade ale modei: poşete sau pungi de plastic în loc de rucsac, pălării de plajă zburate de vânt, rochiţe de seară şi câte şi mai câte. De când s-a inventat trolerul, au început să urce pe aici pe sus cu trolerul după ei. Nu vă miraţi. Sunt oameni care pur şi simplu nu ştiu unde vin. Iau telecabina din Buşteni până la Babele unde cred că e un fel de hotel la care se ajunge pe drum asfaltat sau pe trotuar. Vă daţi seama că după ce ai târât trolerul ăla prin tóate pietroaiele se face praf. Alţii sunt convinşi că aici e un fel de parc şi se arată indignaţi că nu sunt coşuri de gunoi sau băncuţe pe care să şadă. Nu realizează cât de periculoasă este zona alpină”. 

 Gaz, la ordinul lui Iliescu

Viaţa, sus, în vârf de munte, supus tuturor intemperiilor, e una dură, de aceea nu plouă cu doritori să lucreze la staţia meteo. “Mulţi fug după ce văd cum e pe aici”, spune amuzat Porancia. Mulţi ani, încălzirea staţiei meteo s-a făcut cu lemne. “6 luni pe an căram lemne ca să avem cu ce ne încălzi iarna. Asta s-a întâmplat până în 1989. Prin ’86, a urcat pe aici prin platou Ion Iliescu, care a fost preşedinte după Ceauşescu. Ştiam că e ceva ştab pe la partid, dar nimic mai mult. I-am zis aşa, într-o doară, că ne-ar prinde bine dacă am avea şi noi încălzire cu gaz la staţie. Conducta de gaz venea din Buşteni şi se oprea la releul de la Coştila. Şi ce să vezi… în anul ăla au început lucrările. Au venit 3 meşteri pricepuţi care au făcut măsuratori, au instalat conducta pe care au conectat-o la cea de la Coştila şi pe 7 decembrie 1989 am avut gaz la staţia meteo. Mai târziu aveam să aflu că lucrarea s-a făcut la intervenţia lui Ion Iliescu. Gazul ne-a mai uşurat traiul, dar tot nu e floare la ureche să trăieşti aici. La cabană nu-i ca la hotel, trebuie să te gospodăreşti singur. Facem aprovizionare o dată pe an, vara, când aducem cu un tractor cu şenile carburant, materiale de construcţie, alimente etc. Staţia are 3 dormitoare, o bucătărie şi un birou. Avem un rezervor subteran în care stocăm apă de ploaie pe care o folosim la spălat. După atâţia ani eu m-am învăţat cu greul ăsta, de aia nici nu mă gândesc la pensie. Mi-e că dacă ies la pensie mă rup de munte, iar asta m-ar termina”. 

 Pisica Rodica, paznicul staţiei

La 2500 de metri altitudine, unde vremea se schimbă într-o clipită, e imposibil să creşti animale. Singurele vietăţi care împart clădirea cu meteorologii sunt pisicile. Ultima achiziţie felină a staţiei este pisica Rodica, adusă din Bucureşti şi transformată în mâţă-montaniard. “Pisica Rodica are 6 ani. Ne-a adus-o cineva din Bucureşti pe când era pui şi mare bine ne-a făcut. E curată, harnică şi e un mare vânător. De fapt, de asta ne e de mare ajutor. Primăvara ne invadează pârşii, care sunt nişte rozătoare foarte agresive. Dau năvală la tot ce avem prin magazie, iar Rodica îi vânează pe capete şi aşa ne protejează aliméntele.

Respectaţi muntele

În România, nu e vârf de munte pe care George Porancia să nu fi pus piciorul. Schior, salvator montan şi alpinist de elită, George se simte pe munte ca peştele în apă. Deşi ar putea să mai facă un ban ca monitor de schi, n-a vrut să lucreze ca instructor niciodată. ”Nu vreau din două motive. Unu, nu-mi place aglomeraţia de pe pârtie şi doi, mă doare să iau bani de la copii, aşa că mai bine n-o fac”, spune Porancia. Pe lângă numeroasele ascensiuni din ţară, a bifat şi 4 expediţii peste graniţă: 3 în Himalaya şi una în Mont Blanc. La noi, lipsa de respect a omului faţă de munte îl amărăşte din cale-afară. “Cred că montaniarzii din perioada interbelică au demonstrat cel mai adânc respect pentru munte. Mihai Haret, Bucura Dumbravă, Nestor Urechia, Tache Ionescu, au lăsat ceva în urma lor, ceva de care se folosesc şi generaţiile actúale. Din nefericire, mai ales în ultimii ani, lucrurile au luat-o razna. Din ce în ce mai des avem de-a face cu fel şi fel de derbedei care distrug marcajele pe munte. Legea e prea blândă cu astfel de fapte, iar jadarmeria montană are prea puţini oameni, aşa că mereu rămân nepedepsiţi. Apoi, apariţia construcţiilor în zona alpină e o crimă la adresa naturii. Ce vor să facă în jos de Piatra Arsă, către Moroeni, mi se pare de neconceput. E o sfidare flagrantă a noţiunii de parc naţional, de rezervaţie. Mi se pare incredibil că tocmai şeful parcului Bucegi a fost de acord cu ridicarea de construcţii aici”, spune cu amărăciune George Porancia.

Hagi de la Vârful Omu

Prietenii îl strigă pe George Porancia “Gicanu”. “Gicanu, la fel cum i se mai spune lui Gică Hagi”, râde George. Auzindu-l, mi se aprinde un beculeţ : “George, ce zici de titlul ăsta, Hagi de la Omu?” “Aoleu, nu pune un aşa titlu, că Hagi e o valoare, nu mă pot ridica eu la nivelul lui şi apoi o să creadă lumea că am luat-o razna. Zi ceva cu muntele”. Şi totuşi….Dacă nici când salvezi vieţi nu eşti o valoare atunci când mai eşti? Numele fotbalistului Gheorghe Hagi a rămas în mentalul colectiv în strânsă legătură cu cele mai formidabile performanţe ale fotbalului românesc la nivel de echipă naţională, epopeele din SUA 1994 si Franta 1998. De aceea, a fi Hagi înseamnă a fi cel mai bun dintre cei mai buni. Această percepţie s-a translatat în societatea noastră în diverse situaţii. Probabil că acelaşi lucru s-a petrecut şi cu George Porancia. Prietenii şi cunoscuţii l-au văzut ca pe un Hagi al munţilor. Asadar George, rămâne cum am stabilit în titlu. Cu scuzele de rigoare ca nu ţi-am respectat dorinţa. 

Octavian Pescaru