Meteorologul George Porancia sau Hagi de la Vârful Omu

Staţia meteo de la Vârful Omu este aşezarea din România, locuită permanent, aflată la cea mai mare altitudine. La noi în ţară nu mai există nici o altă aşezare la o asemenea altitudine , 2500 de metri, unde omul să trăiască tot timpul anului. Într-o lună, meteorologii de la Vârful Omu stau 15 zile la staţie şi alte 15 jos. Asta înseamnă că, într-un an, ei petrec aproximativ 180 de zile la Omu. Veteranul meteorologilor de la Omu este George Porancia. Născut în 1956 în Măgura Branului, Porancia s-a angajat la staţia Vârful Omu pe 9 mai 1984. Aşadar, peste 3 luni, George împlineşte 36 de ani de când lucrează în creierii munţilor iar în cazul de faţă, expresia “creierii munţilor” nu e o figură de stil. În toată istoria meteorologiei sau a cabanelor din România nu mai există un alt personaj care să fi petrecut o perioadă atât de mare de timp la 2500 de metri. Un calcul sumar ne arată că Porancia a trăit aici peste 6000 de zile. Aici, înseamnă locul unde vântul bate şi cu 200 de km/h, unde zăpada viscolită poate să ajungă şi la 4-5 metri înălţime, unde cea mai mică clipă de neatenţie te poate costa viaţa. 

George Porancia

 Cabanierul meteorolog

Deşi pentru numeroase generaţii de montaniarzi, George Porancia este o legendă a muntelui, nimeni nu i-a spus povestea până acum. La aproape 64 de ani, George îşi deapănă povestea în premieră. “Tata a făcut al doilea război mondial la vânători de munte. Era în Divizionul 3 - tunuri de munte, cu care a ajuns până în Caucaz. Aici a căzut prizonier, în 1942, şi a mai venit acasă de abia în 1947. Cu siguranţă că de la tata mi se trage pasiunea asta pentru munte. Prima dată am urcat la Vârful Omu în 1968, împreună cu tata. Ţinea staţia pe vremea aia, nea Gogu Spiridonescu, care făcuse frontul alături de tata şi fusese rănit la Cotul Donului”, rememorează Porancia. 

“Vremea e măsurată la Vârful Omu din 1927 de când a fost inaugurată cabana turístică. Era şi loc de cazare pentru drumeţi şi staţie meteo. Era deschisă tot timpul anului iar măsuratorile le făcea cabanierul, care apoi trimitea dátele prin codul morse”. Cabana de astăzi e practic cea din 1927 cu îmbunătăţirile de rigoare. Prima cabană pe Vârful Omu a fost ridicată în 1888. Era, de fapt, mai mult un refugiu. În 1926-1927, nepotul lui Spiru Haret, Mihai Haret, întemeietor al turismului românesc şi preşedinte al Turing Clubului, a reuşit să ridice cabana turistică, aşezare care şi astăzi păstrează aceeaşi structură.

Staţia meteo, jumătate în Braşov, jumătate în Prahova

« Staţia meteo s-a desprins de cabana turistică în 1961 când a fost ridicată alături actuala clădire în care funcţionăm noi», povesteşte George Porancia. “La inaugurare s-a născut o dispută între judeţele Braşov şi Prahova. Staţia meteo e aşezată exact pe graniţa imaginară a celor două judeţe, aşa că nu ştiau cum s-o treacă în acte, de cine urma să aparţină. Până la urmă au trecut-o în Prahova pentru că biroul staţiei e în partea estică a clădirii, adică în Prahova cum ar veni. Au zis că dacă zona administrativă a clădirii e în Prahova, atunci de Prahova să aparţină. De fapt, noi aici, ne aflăm la limita a trei judeţe. Un pic mai jos, spre Padina, începe judeţul Dâmboviţa », spune amuzat Porancia.

 Meteorolog şi salvator montan

Pe lângă meseria sa de meteorolog, George e şi salvator montan. Aici, în vârf de munte, vrei nu vrei, devii salvator montan. Permanent se întâmplă câte ceva, aşa că trebuie să pui mâna pentru simplul motiv că nu are cine. Cel mai apropiat refugiu Salvamont e cel de la Babele, aflat la cel puţin o oră de mers de Vârful Omu. “Mereu am ajutat oamenii în cazuri extreme. Prin 2005, în noiembrie, 6 tineri veneau dinspre Diham pe creasta Bucşoiului. Prost echipaţi, neantrenaţi, i-a prins vremea rea. Lapoviţă, apoi ninsoare, vânt puternic, ceaţă. S-au pierdut unul de celălalt. Fiecare căuta să se salveze pe sine. I-am cules unul câte unul şi i-am adus la staţie, mai puţin pe cel de al 6-lea, un băiat de vreo 20 de ani, student la arhitectură. L-am găsit pe traseu, epuizat de frig şi de efort. Când m-a văzut a apucat doar să mai zâmbească. Practic mi-a murit în braţe. Am încercat să-l resuscitez fără succes. Îl doborâse în primul rând hipotermia. 

 Undeva imediat după 1990, îmi amintesc de un caz, de astă dată fericit. O femeie, de undeva din sud, parcă din Ploieşti, urcase la Vârful Omu însărcinată în 7-8 luni. Când a ajuns aici i s-a rupt apa. De unde doctor, de unde ustensile medicale. Norocul a fost că vremea era bună, fără vânt, fără ceaţă, aşa că am chemat un elicopter SMURD care a dus-o la spital. Mai târziu, a venit pe la noi împreună cu copilul, un băiat, despre care se poate spune că s-a născut la Vârful Omu!

Cu trolerul în vârf de munte

Intervenţiile pentru salvarea turiştilor sunt nişte lucruri la ordinea zilei. “Sunt mulţi care sfidează muntele. Pleacă la drum când nu trebuie, nu ţin cont de avertizările meteo, nu bagă în seamă sfaturile salvamontiştilor, de multe ori sunt neechipaţi corespunzător şi atunci se petrec tot soiul de nenorociri. La altitudinea asta vremea e foarte schimbătoare. Acum e soare şi peste 2 minute ninge sau se instalează o ceaţă de-o tai cu cuţitul. Vara se rătăcesc în ceaţă, intră în panică, greşesc traseul. Muntele nu iartă. Iarna ne trezim cu grupuri care pleacă pe trasee interzise şi se rătăcesc sau se aleg cu degerături grave. Aici vântul atinge cateodată şi 200 de km/h. Acum, la începutul lui februarie 2020 a bătut cu 144,7 km/h. În anii trecuţi, acoperişurile anexelor staţiei au fost luate de vânt de mai multe ori. Acum avem un acoperiş special pe care nu-l mai poate zbura vântul”, spune George, căruia, în 36 de ani de când lucrează la Vârful Omu, i-a fost dat să vadă multe trăznăi. « Omul e mereu surprinzător. De fiecare dată când vezi o minune d-asta zici că, gata, le-ai văzut pe tóate dar un e aşa. Am avut turişti care au urcat până aici în sandale, în pantofi cu toc sau în rochiţe de plajă. Fireşte că cei din categoria asta coborau desculţi căci până aici îşi făceau praf încălţările, bune cel mult pentru nunţi şi botezuri. Am văzut şi adevărate parade ale modei: poşete sau pungi de plastic în loc de rucsac, pălării de plajă zburate de vânt, rochiţe de seară şi câte şi mai câte. De când s-a inventat trolerul, au început să urce pe aici pe sus cu trolerul după ei. Nu vă miraţi. Sunt oameni care pur şi simplu nu ştiu unde vin. Iau telecabina din Buşteni până la Babele unde cred că e un fel de hotel la care se ajunge pe drum asfaltat sau pe trotuar. Vă daţi seama că după ce ai târât trolerul ăla prin tóate pietroaiele se face praf. Alţii sunt convinşi că aici e un fel de parc şi se arată indignaţi că nu sunt coşuri de gunoi sau băncuţe pe care să şadă. Nu realizează cât de periculoasă este zona alpină”. 

 Gaz, la ordinul lui Iliescu

Viaţa, sus, în vârf de munte, supus tuturor intemperiilor, e una dură, de aceea nu plouă cu doritori să lucreze la staţia meteo. “Mulţi fug după ce văd cum e pe aici”, spune amuzat Porancia. Mulţi ani, încălzirea staţiei meteo s-a făcut cu lemne. “6 luni pe an căram lemne ca să avem cu ce ne încălzi iarna. Asta s-a întâmplat până în 1989. Prin ’86, a urcat pe aici prin platou Ion Iliescu, care a fost preşedinte după Ceauşescu. Ştiam că e ceva ştab pe la partid, dar nimic mai mult. I-am zis aşa, într-o doară, că ne-ar prinde bine dacă am avea şi noi încălzire cu gaz la staţie. Conducta de gaz venea din Buşteni şi se oprea la releul de la Coştila. Şi ce să vezi… în anul ăla au început lucrările. Au venit 3 meşteri pricepuţi care au făcut măsuratori, au instalat conducta pe care au conectat-o la cea de la Coştila şi pe 7 decembrie 1989 am avut gaz la staţia meteo. Mai târziu aveam să aflu că lucrarea s-a făcut la intervenţia lui Ion Iliescu. Gazul ne-a mai uşurat traiul, dar tot nu e floare la ureche să trăieşti aici. La cabană nu-i ca la hotel, trebuie să te gospodăreşti singur. Facem aprovizionare o dată pe an, vara, când aducem cu un tractor cu şenile carburant, materiale de construcţie, alimente etc. Staţia are 3 dormitoare, o bucătărie şi un birou. Avem un rezervor subteran în care stocăm apă de ploaie pe care o folosim la spălat. După atâţia ani eu m-am învăţat cu greul ăsta, de aia nici nu mă gândesc la pensie. Mi-e că dacă ies la pensie mă rup de munte, iar asta m-ar termina”. 

 Pisica Rodica, paznicul staţiei

La 2500 de metri altitudine, unde vremea se schimbă într-o clipită, e imposibil să creşti animale. Singurele vietăţi care împart clădirea cu meteorologii sunt pisicile. Ultima achiziţie felină a staţiei este pisica Rodica, adusă din Bucureşti şi transformată în mâţă-montaniard. “Pisica Rodica are 6 ani. Ne-a adus-o cineva din Bucureşti pe când era pui şi mare bine ne-a făcut. E curată, harnică şi e un mare vânător. De fapt, de asta ne e de mare ajutor. Primăvara ne invadează pârşii, care sunt nişte rozătoare foarte agresive. Dau năvală la tot ce avem prin magazie, iar Rodica îi vânează pe capete şi aşa ne protejează aliméntele.

Respectaţi muntele

În România, nu e vârf de munte pe care George Porancia să nu fi pus piciorul. Schior, salvator montan şi alpinist de elită, George se simte pe munte ca peştele în apă. Deşi ar putea să mai facă un ban ca monitor de schi, n-a vrut să lucreze ca instructor niciodată. ”Nu vreau din două motive. Unu, nu-mi place aglomeraţia de pe pârtie şi doi, mă doare să iau bani de la copii, aşa că mai bine n-o fac”, spune Porancia. Pe lângă numeroasele ascensiuni din ţară, a bifat şi 4 expediţii peste graniţă: 3 în Himalaya şi una în Mont Blanc. La noi, lipsa de respect a omului faţă de munte îl amărăşte din cale-afară. “Cred că montaniarzii din perioada interbelică au demonstrat cel mai adânc respect pentru munte. Mihai Haret, Bucura Dumbravă, Nestor Urechia, Tache Ionescu, au lăsat ceva în urma lor, ceva de care se folosesc şi generaţiile actúale. Din nefericire, mai ales în ultimii ani, lucrurile au luat-o razna. Din ce în ce mai des avem de-a face cu fel şi fel de derbedei care distrug marcajele pe munte. Legea e prea blândă cu astfel de fapte, iar jadarmeria montană are prea puţini oameni, aşa că mereu rămân nepedepsiţi. Apoi, apariţia construcţiilor în zona alpină e o crimă la adresa naturii. Ce vor să facă în jos de Piatra Arsă, către Moroeni, mi se pare de neconceput. E o sfidare flagrantă a noţiunii de parc naţional, de rezervaţie. Mi se pare incredibil că tocmai şeful parcului Bucegi a fost de acord cu ridicarea de construcţii aici”, spune cu amărăciune George Porancia.

Hagi de la Vârful Omu

Prietenii îl strigă pe George Porancia “Gicanu”. “Gicanu, la fel cum i se mai spune lui Gică Hagi”, râde George. Auzindu-l, mi se aprinde un beculeţ : “George, ce zici de titlul ăsta, Hagi de la Omu?” “Aoleu, nu pune un aşa titlu, că Hagi e o valoare, nu mă pot ridica eu la nivelul lui şi apoi o să creadă lumea că am luat-o razna. Zi ceva cu muntele”. Şi totuşi….Dacă nici când salvezi vieţi nu eşti o valoare atunci când mai eşti? Numele fotbalistului Gheorghe Hagi a rămas în mentalul colectiv în strânsă legătură cu cele mai formidabile performanţe ale fotbalului românesc la nivel de echipă naţională, epopeele din SUA 1994 si Franta 1998. De aceea, a fi Hagi înseamnă a fi cel mai bun dintre cei mai buni. Această percepţie s-a translatat în societatea noastră în diverse situaţii. Probabil că acelaşi lucru s-a petrecut şi cu George Porancia. Prietenii şi cunoscuţii l-au văzut ca pe un Hagi al munţilor. Asadar George, rămâne cum am stabilit în titlu. Cu scuzele de rigoare ca nu ţi-am respectat dorinţa. 

Octavian Pescaru

 

 

George Păcurariu, fotbalistul din Bellator

                George Pacurariu este un lupător român de MMA. Deşi luptă de 4 ani în Statele Unite la nivel înalt, în România este cunoscut doar în mediul celor pasionaţi de artele marţiale.  Până în prezent nu s-a scris nici un cuvânt despre el în presa mioritică, deşi este primul român care a luptat în celebra promoţie americană Bellator. A fost vag amintit pe ici, pe colo, însă nimic mai mult. Cu siguranţă, dacă va suferi vreo accidentare urâtă sau dacă va intra în cuşcă în pielea goală, va stârni interesul presei noastre, tabloidizată într-o foarte mare măsură şi în consecinţă aflată numai în căutare de scandaluri şi de senzaţional. Cum, însă, George n-are de gând să ajungă în nici una dintre situaţiile de mai sus, atunci şansele ca el să devină un subiect pentru cei care poartă ilegal pixul sau microfonul sunt minime. De aceea, pentru el şi pentru cei ca el, s-a inventat vanatoruldelegende.blogspot.com.

George Pacurariu

 În loc de fotbalist în Divizia A, campion european şi mondial de arte marţiale

În urmă cu vreo 12-13 ani, lui George Păcurariu nici nu-i trecea prin cap că va ajunge un apreciat luptător de MMA. De fapt, acum 12 ani nici nu auzise de MMA. Născut în Caraş-Severin, la Topleţ, un sat dintre Orşova şi Băile Herculane, George s-a apucat să bată mingea temeinic din frageda pruncie. Mai întâi pe uliţele satului şi pe câmpurile de pe malul Cernei iar mai apoi a devenit fotbalist cu acte-n regulă. “La 14 ani jucam deja la seniori în echipa locală iar la 15 plecam la Reşita la Liceul Sportiv unde am fost coleg cu Cosmin Moţi care acum joacă în Bulgaria la Ludogoreţ şi cu gimnastul Răzvan Şelariu, medaliat cu bronz olimpic în 2004 la Atena. Tot liceul am jucat în liga a 3-a la Metalul Reşiţa vârf sau mijlocaş dreapta. Eram junior dar jucam la seniori”. George a făcut parte din antepenultima generaţie care a prins armata obligatorie. Văzut ca un sportiv talentat a fost trimis să facă armata în Bucureşti la Steaua. Pentru cei care nu ştiu, până la începutul anilor 2000, în România, armata era obligatorie iar cluburile militare Steaua şi Dinamo încorporau an de an cei mai buni sportivi. Vroiai, nu vroiai, dacă te cereau, îţi făceai valiza şi te prezentai la uşa lor. Aşa au adunat cele două cluburi militare zeci de mii de sportivi începând cu 1947 şi la fel s-a întâmplat şi cu George. Numai că, în anul de graţie 2004 chiar dacă erai încorporat la Steaua, ca să ajungi undeva trebuia să bagi mâna în buzunar. 

  “Când am ajuns la Steaua am constatat cu surprindere că nu conta neapărat cât erai de bun ci conta să ştii să împingi sacoşa către unul sau altul. Eu sunt un tip mai orgolios şi n-am vrut să dau pentru că nu mi se părea normal. Am vrut să ajung undeva prin forţe proprii nu împingând sacoşa. Întâmplarea a făcut ca exact în perioada asta în care eram scârbit de ce se întampla în jurul meu să văd la televizor o gală de kempo. Sătul până în gât de ce trăisem în fotbal mi-am zis că poate ar fi bine să schimb macazul şi aşa am făcut pasul către kempo şi kickboxing. Până în august 2005 am jucat şi fotbal în paralel dar în cele din urmă am renunţat. E greu să ajungi sus într-un sport de echipă, cu toate că eu puteam să joc şi în Divizia A, căci în 2005, după armată, mă vroia Otopeniul”.

Primul luptător român de MMA medaliat de preşedinte

Nu suprinde faptul că George Pacurariu a trecut rapid de la un sport la altul. Mai sunt destule cazuri. Suprinzător este faptul că s-a adaptat atât de repede de la fotbal la kempo şi kickboxing deşi avea în jur de 19 ani când a făcut pasul către artele marţiale. Şi mai surprinzătoare au fost ascensiunea sa şi performanţele obţinute încă din primii ani de competitie. A intrat pe mâna antrenorului Gabriel Oroviceanu şi la prima participare a devenit campion naţional de kempo. “Artele marţiale m-au schimbat mult. Ca fotbalist eram rău, agresiv, luam cartonaş rosu la fiecare câteva meciuri. Mă aprindeam repede, ceea ce mă face să cred că greşisem sportul ! Artele marţiale m-au maturizat. Am devenit mai înţelept, am învăţat să gândesc înainte să acţionez şi de când am devenit practicant de arte marţiale n-am avut mai mult de trei altercaţii pe stradă, şi alea provocate. Păi înainte aveam altercaţii în fiecare weekend !” 

În câţiva ani, George Păcurariu a câştigat cam tot ce se putea în materie de kempo. A fost campion naţional, european şi mondial iar pentru performanţele sale a fost medaliat în februarie 2012, împreună cu echipa naţională de kempo, de preşedintele Traian Băsescu. George nu a fost prezent la ceremonie pentru că please deja în SUA în căutarea gloriei. Era deja de peste 1 an luptător profesionist de MMA.

Primul român în Bellator

Ajuns în SUA, George s-a stabilit la Dallas şi s-a apucat iute de treabă. “Am mers la Oktagon MMA, sală renumită aici în special pentru antrenamentele de jiu-jitsu şi MMA. Eu, care eram un striker 100%, am avut mult de tras ca să mă obişnuiesc cu solul. Câteodată era atât de frustrant încât în vreo două rânduri chiar m-am gândit sa renunţ. Să trec de la fotbal la arte marţiale n-a fost o aşa mare problemă dar să învăţ tehnici de bjj, eu fiind striker, mi s-a părut ceva sisific. Una peste alta am depăşit şi momentele astea iar din vara 2011 am început să primesc meciuri în promoţii mai mici, în ideea de a-mi îmbunătăţi solul în primul rând”. 

Munca şi determinarea dau roade iar în primăvara 2013 George este invitat să lupte în promoţia Legacy. “Am câştigat primul meci din Legacy prin ko în prima rundă. Sincer, n-am avut emoţii deloc. Eu am senzatia ca dupa 40-50 de reprize de sparring devii o masinarie si nu mai poti avea emoţii, deşi am şi acum colegi care vomită înainte de meci. M-au călit mult şi meciurile pe care le-am avut în Rusia cu echipa de kempo, în special contra cecenilor, dar să ştii că şi fotbalul a avut o contribuţie în alungarea emoţiilor”. În martie 2015, lumea artelor marţiale din România a rămas cu gura căscată. Fostul fotbalist George Păcurariu lupta în promoţia americană Bellator şi câştiga prin tehnică articulară în prima rundă ! “Semnasem de multă vreme cu Bellator dar înţelegerea a fost ca eu să nu fac public acest lucru până nu fac ei anuntul oficial, aşa că am tăcut mâlc. Am văzut destui sportivi care n-au respectat înţelegerea si au fost înlăturaţi. Şi uite aşa am călcat pe urmele lui Sandu Lungu. El a fost primul român în Pride, eu am devenit primul român în Bellator”.

Ţinta UFC

“Bellator este într-adevăr o promoţie tare şi cunoscută în toată lumea dar crema tot UFC-ul rămâne. Am fost anunţat că sunt monitorizat de UFC şi de aceea am semnat cu Bellator doar pentru un meci, ăsta câştigat în martie 2015. Ei mi-au propus un contract pe o perioadă mai mare dar am spus nu, gândindu-mă că pot fi convocat oricând pentru un meci în UFC iar dacă sunt sub contract cu Bellator nu pot onora solicitarea. Am văzut mulţi luptători chemaţi peste noapte să lupte în gale UFC. Până atunci mă antrenez ca nebunul şi refuz ofertă după ofertă ! Ştiu că pare ciudat, dar gândeşte-te că UFC-ul e visul oricărui luptător de MMA”. 

 Dacă George va ajunge în UFC numai Dana White şi Dumnezeu ştiu. Noi nu putem decât să-i ţinem pumnii şi să-i spunem că suntem alături de el, mai ales în această perioadă în care, în ciuda faptului că a păşit pe un drum de succes, evoluţiile sale stârnesc acasă numai invidie. “Sunt destui care nu pricep că e loc sub soare pentru toată lumea. M-au dezamăgit mai ales cei din domeniu. Din partea multora percep foarte multă invidie şi răutate la adresa mea. Ei nu înţeleg că pentru a ajunge aici trebuie mai întâi să pună mâna să muncească. Indiferent de situaţie, eu sunt mândru că reprezint România şi uite, până şi în cuşcă intru pe o melodie de-a noastră, pe “Fir-ai tu să fii de murg” a lui Liviu Vasilică”. 

NB. Dialogul cu George Pacurariu s-a consumat in octombrie 2015. La aceasta ora el continua sa lupte in Bellator. Fotografiile ii apartin lui George.