Un microbist, scriitorul Ionel Teodoreanu

           Când s-o-mpărţit... talentu’, în casa familiei Teodoreanu a ajuns cu prisosinţă pentru doi fraţi rămaşi puncte de reper în mintea oricăui român: Alexandru O. Teodoreanu - celebrul Păstorel care vorbeşte despre bucate şi vinuri ca nimeni altul - şi Ionel Teodoreanu – sciitorul care ne-a purtat pe „Uliţa Copilăriei” până „La Medeleni”. Şi chiar dacă l-aţi citit şi răscitit pe Ionel Teodoreanu, pun pariu că nu ştiaţi de pasiunea lui pentru sport. In decembrie 1937 Gazeta Sporturilor publica, in ciclul „literaţii şi sportul”, „un mare interview” cu Ionel Teodoreanu, despre care aflăm că bătea stadioanele ori de câte ori avea ocazia, era un patinator pasionat şi un atent şi priceput observator al întrecerilor atletice. Savuraţi în rândurile de mai jos “mărinimoasele sentimente pe cari marele romancier le manifesta faţă de sport”.

D. Ionel Teodoreanu vorbeste “Gazetei Sporturilor”

Facem cunoştinţă cu “Costică-Pupă-Lumanare”, marele campion de sărituri; “Mitică-Prastie”, marele sprinter; şi Tăvăluc, neîntrecutul boxeur cu pumnul definitiv.

-          Este ştiut, domnule Teodoreanu, că sunteţi un pasionat sportiv. Care sunt sentimentele dumneavoastră faţă de această manifestare si ce apreciati la ea ?

-          Ca toti copiii din tara aceasta, am inceput să practic sporturile fără să stiu că fac sport. In copilăria mea sportul se chema joacă si toti copiii se jucau pe maidan si toloacă, fără subventii, fără echipament sportiv si fără regulament. Sportul era pentru noi un mod spontan de a exprima, dincolo de disciplina scolară si de căminul părintesc, surplusul de energie care la scoală insemna notă proastă la conduită, iar acasă activitate incomodă pentru linistea părintilor.

           Vara si iarna am practicat pe atunci toate jocurile pe care derbedeii si golanii maidanelor le transmiteau din generatie in generatie, odată cu poreclele cele mai burlesti ale celor care se ilustraseră odinioară. Costică-Pupă-Lumânare stiu că fusese mare săritor in inaltime. Dece Pupă-Lumânare ? Poate că această poreclă e o metaforă subtilă, definind concomitent si indeletnicirile bisericesti ale misteriosului Costică, precum si saltul in inaltime, drept ca lumanarea aprinsă, realizat de acest Costică, ortodox prin indeletnicire si sportiv prin vocatie.

             Mitică-Praştie nu fusese după cum s’ar putea crede campion al praştiei, ci campion al fugii, adică sprinter : pe atunci diagnosticul sportiv nu era importat din Anglia, ci era produsul imaginaţiei golanilor din mahalale, care după cum se vede, il concurau pe Omer fară să ştie. Nu pot să-l trec cu vederea nici pe Matache-Piston, zis Tăvăluc, care după varstă şi mustaţă ar fi trebuit să fie în clasa a 8-a, poate chiar student si care, în realitate era vedeta repetentilor gimnaziului cu patru clase Alexandru cel Bun. Tăvăluc nu lovea cu palma ci cu pumnul. Un pumn definitiv ca un punct la sfarsitul unei cărti. 

              Despre toti acestia auzisem. Am căutat să fiu la inăltimea acestor porecle legendare, invătand de mic să fug iute, (dar nu din fata dusmanului), să lovesc cu pumnul, nu cu palma inchisă, deajuns de prompt si de neprevăzut ca lovitura să nu-mi fie telefonată; să joc oină, să sar gardurile, să mă dau pe ghiată in călcaie, să innot, etc. Pe atunci, sport in sensul actual al acestei notiuni nu făceau decat copiii de oameni bogati. Cred că inainte de razboiu sportul in tara romanească era o practică boerească, inaccesibila multimilor. Gândeste-te : călăria, tenisul, floreta, adică sporturile cele mai reputate pe atunci, nu erau practicate decât de o minoritate privilegiată. Sportivizarea de astăzi coincide cu răspândirea democratiei si mi se pare că e un dar al ei. 

                               

      “Footballul – acest şah violent”

-          Care este sportul dv preferat ?

-          In genere, oamenii preferă ce le este mai accesibil si ceiace pot face mai bine. După acest criteriu, sportul meu preferat ar fi patinajul. Ca spectator insă, sportul meu preferat este foot-ball-ul, acest sah violent la care puterea fizică si creerul, participă, contopite intr’o egală măsură.

In jocul de football găsesc si emotiile violente pe care mi le-a dat lectura epopeelor si agrementul subtil pe care mi-l dă lupta verbală dintre doi oratori iscusiti. De pildă : la nu stiu care match international desfăsurat la Bucuresti la O.N.E.F. am asistat la un episod pe care emotia mea il asează alături de baladele eroice.

Iarba era verde, ziua strălucitoare de soare, multimea vibra toată, facută parcă din lemnul nobil al vioarelor Stradivarius. România era invinsă. Strigătele intermitente”Haide România” aveau ceva atât de solemn si de patetic, incât le ascultam cu acea infiorare a şirii spinării pe care ti-o dau armatele ce se duc la războiu. La un moment dat, Bodola ia mingea de la inaintaşii adverşi, chiar din apropierea porţii româneşti, salvând cum se spune un goal gata făcut. Multimea respiră usurată. Bodola nu pasează. Porneste singur cu mingea. Trece de un adversar. Deja, involuntar şi inconştient, actiunea lui se proecta pe poveşti. Făt-Frumos care trece învingător pe lângă balaurul cu 7 capete care îl opreşte la fântâna dela capătul împărăţiei. Mulţimea simte că se intamplă ceva extraordinar. Oamenii îşi pierd individualitatea si toti laolaltă, toti devin simpli fulgi in două aripi imense care se ridică a zbor. Bodola trece si de al treilea adversar. Iarba e şi mai verde, umezită parcă de frunza verde a tuturor baladelor populare si soarele străluceşte ca scutul lui Achile. Bodola inaintează. Nu mai este Bodola, ci eroul unei multimi din care, ca dintr’o vioară, învie o baladă strămoşească. Bodola se apropie de poartă. Împins de un vânt uriaş de sufletul şi de clamoarea mulţimii care vrea sa învingş eroic prin fapta individuală a celui care o sintetizează. Bodola trage. Un shot frumos ca lovitura unei spade de argint. Dar atât de frumos portarul echipei adverse prinde. Multimea, în picioare, urlă, aplaudă, vociferează, arde. Spectacolul era atât de frumos încat mi-am adus aminte de vorbele lui Emil Faguet, mi se pare, care scriind despre premiera piesei Cirano de Brgerac spune aproape textual :”nu stiam ce să aplaud. Pe actori sau publicul care ii aclama”.  Asa si eu; nu ştiam ce să admir : splendoarea acţiunii individuale a lui Bodola sau Arcul de Triumf pe care i-l făcea mulţimea spectatoare.

                                              Goal pentru România

Ionel Teodoreanu

Iata dece preţuesc foot-ballul. Şi dacă mai vrei o amintire tot atât de emoţionantă iat-o : cu câţiva ani în urmă la Iaşi pe platoul de la Copou. Juca Victoria cu o echipă oarecare. Dar se mai intampla ceva concomitent. Se transmitea dela Triest jocul România-Cehoslovacia, pentru campionatul mondial. Urechea mea era in Italia. Ochii pe platoul ieşan. Glasul speakerului spunea:...<vorbesc depe un acoperiş...Nu stiu dacă ma auziti bine...Urla vântul in jurul meu...> Si auzeam corul vânturilor italiene cântând năpraznic în jurul unui biet glas omenesc. Vă asigur că era emotionant, ca şi geamătul lui Oedip în faţa destinului împlinit. La un moment dat glasul speakerului căpăta acel accent de trâmbiţă care vesteşte victoria :...<înaintaşii României se apropie de poarta Cehoslovaciei>..Multimea de pe platoul ieşan năvăleşte la gura radio-difuzorului. Oamenii se strâng unii în alţii devenind un bloc compact, numai suflet şi numai vibraţie, ca un plop vizionar cu rădăcinile în pământul Moldovei si cu frunzele din vârf în vânturile Italiei, ducând iarăşi frunza verde a baladelor isprăvei romănilor de la Triest. ...<Goal pentru România> anunţă speakerul. Urlăm cu toţii, în Italia, uitând unde suntem şi cine suntem. Lângă mine un golănaş desculţ şi în zdrenţe îmi ia pălăria din cap ţi mi-o trânteşte de pământ cu o mână, iar cu cealaltă mână mă bate peste umăr strigându-mi : - Am învins ai noştrii măi frate ! Ii răspund : - Da măi frate ! Eram egali : prin entuziasm.

Îţi afirm cu toată seriozitatea că rareori literatura mi-a dat emotii atăt de intense. Atât de intense şi atăt de pure. Astfel de emoţii nu-l apropie pe om de copită, ci, dimpotrivă, îi restituie o clipă aripile pe care şi le-a pierdut.

-          Cum priviţi viitorul sportului în România ?

-          Cu optimism, dar şi cu răbdare. Sportul la noi dovedeşte, că şi civilizaţia noastră, că suntem insuficient copţi. Sportul nu presupune numai talent individual ci, ca şi romanul, ca şi simfonia, un mare dar de organizare : semn al maturitătii. Din acest punct de vedere suntem deficitari. Ceiace se numeşte în sport clasă, nu avem încă. Avem calităţi dar nu ştim încă să le întreţinem, desvoltăm şi disciplinăm, în sensul structurei lor intime. Nu ne-am găsit încă stilul, dibuim.

-          Dar romanul românesc îşi are Balzacul lui ?

-          Nu. Nici sporturile românesti nu şi-au gasit încă forma definitivă, care să le consacre autoritar în occident. Interesăm pe străini care ştiu să vadă în noi calităţile dar nu-i putem încă nici concura nici învinge.

                                                                           Iaşi. Decembrie 1937. Gh. Berghiner

Leon Rotman, omul cu pagaia de aur

                     În fiecare zi, pe străzile din cartierul bucureştean Dristor îşi face apariţia un domn în vârstă. Deşi nu-şi arată anii, cei care-l cunosc ştiu că domnul cel cu pas vioi , lat în spate şi cu braţe încă vânjoase este sărit de 80 de primăveri. Vecinii şi cunoscuţii îl strigă “domnu’ Leo” însă foarte puţini ştiu cine este cu adevărat bonomul octogenar. Domnul Leo sau Papa Leon cum îi spun apropiaţii, face parte din istoria olimpică a sportului românesc. Pe numele său Leon Rotman, cel supranumit Papa Leon, este primul dublu campion olimpic din istoria României. Povestea sa s-a scris în 1956, la mii de kilometri depărtare de România, în Australia, la Melbourne.

Leon Rotman in 2013

                    Momentul Melbourne 1956 a reprezentat a 5-a participare românească la Jocurile Olimpice, după participările din 1900, 1924, 1936 şi 1952. Din echipa României făcea parte şi un tânăr de 22 de ani care concura în premieră în cea mai importantă competiţie sportivă a planetei. Leon Rotman urma să reprezinte România în probele de canoe simplu 1.000 şi 10.000 de metri. Cochetase mai întâi cu crosul şi cu luptele până îşi găsise adevărata vocaţie pe apă în coaja aceea de nucă. 

Leon Rotman in 1956

Cu puţin timp înainte de intrarea în concursul de la Melbourne, tânărul Rotman s-a ales cu o entorsă la glezna dreaptă căpătată în timp ce juca fotbal în satul olimpic. A avut nevoie de sprijinul permanent al antrenorului Radu Huţan pentru a urca în barca atât la antrenamente cât şi în finale. În ciuda durerilor, a strâns din dinţi şi în prima probă, cea de 10.000 de metri, şi-a surclasat adversarii. Când Leon Rotman trecea linia de sosire, ocupanţii locurilor 2 şi 3 erau la aproape 100 de metri în spate ! Nici a doua zi, în proba de 1000 de metri, cursa nu a avut istoric, îşi aminteşte Leon Rotman : "la mia de metri l-am bătut pe vicecampionul mondial din ’54, pe ungurul Hernek, cu aproximativ jumătate de barcă. Aşa am obţinut două medalii de aur pentru România, primele pentru România". Ungurii, care au fost principalii contracandidaţi ai lui Leon Rotman la aurul olimpic, au încercat să-i vină de hac prin orice mijloace. Mai întâi i-au convins pe organizatori să-l împiedice să concureze pe motiv că barca sa ar fi fost strâmbă : "conducătorul delegaţiei lor s-a uitat pe nervura bărcii. Barca, din construcţie, avea o mică torsiune spre partea dreaptă care nu putea să dea avantaj…dar el zice : <Asta-i strâmbă ! Nu poti sa tragi pe ea>. Silit de intervenţia maghiarilor, Leon Rotman a adus la control a doua şi singura barcă de care mai dispunea. "Ungurul s-a uitat iarăşi la ea şi zice... <Mda, asta e bună, e dreaptă>. Când a măsurat-o zice...<Are 1 cm mai mult. E mai lungă cu 1 cm !> Nu-i nimic, zic eu. Am luat fierăstrăul din cortul în care ne dezechipam, i-am tăiat din coadă un pic, 1 cm, am finisat-o puţin cu glasspapier şi m-am prezentat cu ea…E bună ? <E bună ! Cu asta tragi>. Şi cu aia am tras şi cu aia i-am bătut şi pe ei şi pe toţi adversarii mei".

Pe podiumul olimpic in 1956

Leon Rotman, omul cu pagaia de aur

    

         

Primul campion olimpic din istorie care şi-a ajustat ambarcaţiunea cu fierăstrăul a participat şi la jocurile de la Roma 1960. Pe pământ italian lucrurile au stat aproape la fel ca în urmă cu 4 ani la Melbourne. Sosit în Italia doar pe jumătate valid din cauza unei entorse la umărul stâng, Leon Rotman a fost nevoit să tragă în recalificări pentru a prinde finala. La faţa locului a constatat că bărcile sale erau mai uşoare cu 4-5 kilograme faţă de greutatea admisă, astfel că  n-a avut de ales şi le-a încărcat cu balast ca să le aducă la greutatea de concurs."A trebuit să bag plumb în ele şi d-aia, trăgând în prima probă, plumbul ăsta pus în plus, io făcând antrenament pe barca mai uşoară, mi-a îngreunat umărul şi mi-a dat această stare de rău. De îngrijit n-avea cine să mă îngrijească pentru că noi n-am avut doctori nici la Melbourne '56, nici la Roma '60 ! Ne dăduseră doctorul de la hipism, de la cai !" Oblojit de un medic veterinar, Leon Rotman a împrumutat o barcă de la un sportiv finlandez deja eliminat, cu care a concurat în finala probei de 1.000 de metri. "Am plecat aşa puternic ca de obicei, din prima, şi am condus până la 700 de metri. Aici am intrat într-un punct mort, am moleşit trasu’ şi am fost depăşit. La 900 de metri eram al 7-lea dar am reuşit să revin între fruntaşi, să mă urc peste ungurul Parti şi rusul Silaev care conduceau. Până la urmă am fost ajuns si bătut de ei la aproximativ o jumătate de barcă ".  

Doi campioni olimpici : Nicolae Linca (stanga) si Leon Rotman

Roma 1960 a reprezentat ultima participare olimpică pentru Leon Rotman. Palmaresul său este unul remarcabil – 2 medalii de aur la Melbourne şi una de bronz la Roma, la care se adaugă 14 titluri de campion naţional. Şi-a dorit să meargă şi la Tokyo 1964 însă din cauza unei accidentări netratate la timp a rămas acasă. A păstrat ca amintiri, pagaia cu care a concurat la Roma şi tricourile pe care le-a purtat în finalele olimpice. În vara 2012 a promis că va dărui unul dintre tricouri românului care va urca pe podium în proba de canoe a jocurilor de la Londra 2014, dar n-a fost cazul. Intrat în al 82-lea an al existenţei sale, Leon Rotman speră să poată dărui acest tricou-ştafetă după Jocurile Olimpice din 2016.  

Ultimul mușchetar

                                      Constantin “Titi” Dumitrescu, 
                    bronzul olimpic al boxului romanesc la JO din 1956.

Constantin "Titi" Dumitrescu in 1957.

                Constantin “Titi” Dumitrescu. Un nume comun. Daca te apuci sa cauti in cartea de telefoane sau pe net dai peste o sumedenie de Constantin Dumitrescu. Dumitrescu, al nostru, al meu, al romanilor si al lumii boxului e insa doar unul. S-a nascut in 1931, carevasazica are 82 de ani. Pe site-ul FR Box nu apare, la fel ca multi alti boxeri, caci n-a facut mai nimic pentru sportul romanesc. N-are decat o medalie de bronz la JO Melbourne 1956. Un bronz….ce mare scofala. L-am cunoscut personal in mai 2012 cand prin intermediul unor figuri proeminente din lumea boxului cautam sa promovam meciul Froch-Bute de la Nottingham. Ni-l recomandase Rudel Obreja…”..a fost taticul nostru. Ne-a crescut pe multi din generatiile mai vechi”. L-am sunat si ca orice varstnic care are un sac de povesti de desertat a marșat imediat :”vorbim despre Bute si despre orice vreti voi in materie de box. Va astept la mine acasa”. 

Titi Dumitrescu in 2013, la 82 de ani.

Am purces la adresa indicata impreuna cu colegul Catalin Butufei pe post de cameraman. Cu cateva minute inainte de a desanta i-am mai dat un telefon :”domnu’ Titi, suntem…..vin imediat, ies acum in strada”. Cautand un loc de parcare in zona Floreasca, vedem deodată un domn cu barba alba, vioi ca un cintezoi, țopăind pe trotuar. Mă uit la Catalin si el la mine. “Nu e omul nostru. Ziceai ca e sarit de 80 de ani. Asta are cel mult 60”, zice Catalin. Parcam cu chiu cu vai si deodata “cintezoiul” se repede catre noi. “Buna ziua. Sunt Titi Dumitrescu”. Ne privim siderati, ingaimam cu greu un salut si, ca un boxer in dificultate care cauta un moment de respiro, ne indreptam atentia asupra echipamentului de filmare pe care urma sa-l transportam in ringul personal al subiectului nostru. La 81 de ani, Titi Dumitrescu, medaliat cu bronz la JO Melbourne 1956, se misca precum un adolescent. Ii retezam aproape brutal dorinta manifestă de a ne căra echipamentul si ne trezim intr-un apartament dintr-un bloc rusesc situat pe o strada cu nume de compozitor. Ne asezam in jurul unei mese sub geamlâcul căreia tronau sute de medalii, insigne si alte suveniruri primite de gazda noastra de-a lungul vremii. “Inainte de a incepe o să vă rog sa vorbiti mai tare un pic. Am o problemă cu auzul la urechea stanga, in rest sunt perfect functional”, ne avertizează Titi Dumitrescu. Noi suntem din nou knockdown ! La 81 de ani omul nu are decat o mica problema de auz ! In minutul urmator ne face insa ko. “Inainte de a incepe haideti sa facem o mica incalzire”. Aoleu, poate ne ia la bataie pe amandoi, ma gandesc privind catre Catalin, insa omul nostru pune rapid pe masa o sticla de whisky (era 11.00 dimineata), ne invita sa degustam cate un pahar cinstit fara sa accepte vreun refuz, ne mai toarna pe gat si cate o cafea, dupa care se abandoneaza “subtilului” nostru tir de intrebari. Si sa nu va imaginati cumva ca spirtoasa matinala i-a modificat cumva starea de spirit. Prin fata noastra se deruleaza imagini si personaje uitate de multa vreme….Lucian Popescu, Ion Popa, Aurel Toma, Mielu Doculescu, C-tin Nour, Milica “Milo Theodore” Teodorescu, Petre Alexandrescu, smokinguri si crinoline, parfumul galelor interbelice, anii postbelici ai boxului romanesc, Linca, Dobrescu, Cutovii etc, totul redat sub forma unor amintiri de o precizie remarcabila, cu un lux de amanunte ireal pentru varsta unui octogenar. Anul acesta l-am vizitat din nou. Mi-am dat seama ca el ne spusese o sumedenie de povesti dar povestea lui ramasese nespusa. Până astazi.

Maestrul Herșcovici si boxul ca meniu

Titi Dumitrescu a inceput sa boxeze in 1946. “M-am lasat dus la sala de niste prieteni din vecini. Stateam in Dudesti iar primul antrenor a fost un ovrei, Stancu Herșcovici. Omul nu facuse box in viata lui, dar vazuse niste meciuri de box la cinema si luase hotararea sa invete copiii din cartier sa boxeze. Parintii mei nu s-au opus. Tata, fost luptator din generatia lui Mitica Dona, pionier al luptelor in Romania, chiar ma asista la antrenamente. In anii aia de dupa razboi, boxul era inca sportul rege la noi in tara, asa cum de altfel fusese in toata perioada interbelica. 

1946. In stanga Stancu Herscovici, In dreapta Titi Dumitrescu.
In spate, Gheorghe Dumitrescu, tatal.

Imi aduc aminte cum copil fiind, in anii ‘30-‘40, il insoteam pe tata care mergea la cate o terasa unde meniul era compus din mici, bere si cate o gala de box. Da, da….oamenii mergeau la terasa, mancau, beau si vedeau box. Nu erau sali ca acum, asa ca galele de box erau gazduite de carciumi, circuri, cinematografe si stadioane. Circurile Palladium si Milea, de exemplu, erau locuri obisnuite pentru galele de box. Pe mine, copil fiind, ma fascina lumea aia care venea la meciuri. De la parlagii pana la profesori, actori sau scriitori precum Ionel Teodoreanu si George Calinescu. Era o lume pestrita si tulburatoare in acelasi timp pentru un copil”.

Sa stii cand sa spui stop

Titi Dumitrescu incepe sa boxeze serios in 1947, indrumat de Mielu Doculescu, un cunoscut pugilist interbelic, si o va face timp de 12 ani, pana in 1959.  Avea 5 titluri de campion national cucerite din 1955 pana in 1959 plus apogeul carierei – o medalie de bronz la Jocurile Olimpice de la Melbourne 1956. La doar 28 de ani a pus manusile in cui si s-a apucat de antrenorat. “In ’59, imediat dupa ce am incheiat meciul care mi-a adus al 5-lea titlu national m-am dus la colt si i-am spus antrenorului Constantin Nour :<…Maestre gata, ma las. Da’ de ce ? Ai patit ceva ?! ma intreaba el uimit. <Nu maestre, da’ asa e cel mai bine>. Sincer sa fiu, simteam ca mai mult nu mai pot. Imi dadeam seama ca nu pot depasi ceea ce realizasem pana in momentul ala, atinsesem o limita. Mai ales in box e bine sa stii cand sa te retragi pentru ca boxul asta e o treaba mai grea decat pare la prima vedere. Faptul ca esti un smecheras de cartier care pune pe toata lumea la punct si te stie lumea de frica pentru ca dai cu pumnul e departe de ceea ce se cheama box de performanta. Boxul e sportul pe care trebuie sa stii cand sa-l incepi si daca e cazul sa-l incepi si mai ales cand sa te lasi ca daca nu, se razbuna urat si e pacat. Pot sa-ti dau pe nerasuflate 10 exemple de boxeri care s-au nenorocit pentru ca au mai facut cateva meciuri in plus. Si unul dintre ei e Cassius Clay”.

Titi Dumitrescu in anii '50. 

Careul de ași de la Melbourne

La JO Melbourne 1956 Romania a avut cea mai eficienta echipa olimpica de box din toate timpurile, un adevarat care de asi. Daca la JO din 1952 din 10 participanti luasera medalii doi, Vasile Tita si Gheorghe Fiat, in 1956 toti cei 4 pugilisti inscrisi in concurs au urcat pe podium. Eroii boxului romanesc la Melbourne 1956 au fost Nicolae Linca – aur la semimijlocie, Mircea Dobrescu, musca si Gheorghe Negrea, semigrea – ambii argint si Constantin “Titi” Dumitrescu – bronz la categoria usoara. Parte dintr-o generatie de exceptie a boxului romanesc, om care a intrat in istoria sportului, Titi Dumitrescu ofera o formidabila lectie de modestie vorbind despre sine in comparatie cu colegii sai :” Eu eram cel mai slab de acolo…din cei 4….Ceilalti erau niste valori exceptionale. Cred ca dac-ar fi trecut la profesionisti intr-un an de zile fiecare se batea la titlul mondial. Dobrescu, Linca si Negrea erau niste boxeri extraordinari”.  

Constantin Dumitrescu si Mircea Dobrescu. 

Drumul catre podium n-a fost deloc floare la ureche: „Inainte de a pleca la JO am stat in cantonament aproape 1 an, lucru incredibil in ziua de astazi. La Melbourne am constatat ca numarul concurentilor era mai mare decat cel stiut initial asa ca vrand-nevrand am avut de disputat meciuri in plus. Apoi, satul olimpic era la 40 de km de oras ceea ce ne micsora si mai mult timpul de odihna. Astazi era un meci seara cu un rus sa zicem si peste 8 ore daca mai apucai sa dormi, boxai in sesiunea de dimineata cu unguru, cu americanu’ sau cu io stiu cine….e greu sa faci treaba asta…”. Titi Dumitrescu si-a adjudecat bronzul dupa ce a trecut in sferturi de sud-coreeanul Hwand. In semifinale a cedat la puncte in fata italianului Franco Nenci :”Cand am plecat din tara nici nu-mi trecea prin cap c-o sa iau vreo medalie dar pe de alta parte sa stii ca si in ziua de azi regret ca am pierdut la Nenci. Era un boxer care putea fi batut cu usurinta. Toata viata mi-am imputat treaba asta. Singura mea mangaiere e ca in finala m-ar fi batut oricum Yengibarian care era un geniu al boxului”. Armeanul Vladimir Yengibarian a castigat la puncte finala cu Franco Nenci si a adus aurul pentru URSS. Erou al URSS si ulterior al Armeniei, Yengibarian a murit in februarie 2013 si a fost inmormantat la Erevan unde i s-au organizat funeralii nationale.

Un salariu pentru o medalie

In picioare Titi Dumitrescu. La podea Francisc Ambrus.

Pentru performanta de la Melbourne Titi Dumitrescu a fost recompensat cu un salariu in plus. Pare comic pentru zilele noastre cand totul se reduce la bani.„Pe luna aia cat am fost in Australia am primit salariul si o prima echivalenta cu acel salariu de profesor. In 1954 absolvisem Institutul si eram profesor de educatie fizica. Atat si nimic mai mult. Acum vreo 10 ani, dupa ce sarisem de 70 am mai primit o indemnizatie, care, sincer sa fiu, ma ajuta tare mult. Ca sa fiu cinstit pe vremea aia poate nici nu ne dadeam noi seama prea bine ce inseamna o medalie olimpica. Nu-mi amintesc sa fi jucat de bucurie, sa ne fi entuziasmat, nu....Stiam ca avem de facut o treaba, o facusem si eram cu cugetul impacat ca o dusesem la bun sfarsit. Cand am venit in tara ne-am luminat noi cam despre ce e vorba si ca e o isprava despre care se vorbeste si ca lumea e foarte multumita dar in momentul ala n-a realizat nimeni ce si cum”. 

Civilul de pe podium

JO de la Melbourne n-au fost televizate in Romania. Televiziunea publica a inceput sa emita pe 31 decembrie 1956 iar competitia s-a tinut intre 22 noiembrie si 8 decembrie. Nici radioul n-a transmis de la fata locului iar presa din tara a publicat doar fotografii primite de la agentiile de presa. Din 1956 pana astazi nimeni n-a fost preocupat sa gaseasca filmari, fotografii si sa prezinte povestea in imagini a sportivilor care au facut cunoscut numele Romaniei la Jocurile Olimpice de la Melbourne. Constantin Dumitrescu are o singura amintire de atunci, o fotografie :”Uite....sunt imbracat cu haine de strada pentru ca m-am urcat pe podium imediat dupa ce s-a terminat finala Nenci-Yengibarian. Fotografia a facut-o un rus, nu-i mai stiu numele, care mi-a trimis-o apoi prin posta. Atat am de acolo, in rest absolut nimic”.

Unica poza cu Titi Dumitrescu pe podium in 1956.

Cei 4 muschetari

Aventura olimpica a celor 4 boxeri romani te duce cu gandul fara sa vrei la cei 4 muschetari ai lui Dumas. La fel ca Athos, Portos, Aramis si D’Artagnan, Linca, Negrea, Dobrescu si Dumitrescu si-au indeplinit misiunea. Doi dintre ei au depus armele. Unicul aur olimpic al boxului romanesc, Nicolae Linca, s-a predat in 2008, iar Gheorghe Negrea, argintul de la Melbourne, in 2001. Mircea Dobrescu, vicecampion olimpic la Melbourne si participant la 3 editii ale JO, 1952, 1956 si 1960, si-a pierdut de cativa ani vederea. Nu cel mai varstnic dintre ei, dar poate cel mai intelept, Constantin Titi Dumitrescu, acest Athos al boxului romanesc triumfator la Melbourne, rememoreaza pas cu pas, dupa 57 de ani, fiecare moment pe care l-a trait pe pamant australian. Alaturi de antrenorul Ion Popa, Titi Dumitrescu a stat in coltul lui Nicolae Linca in finala de aur pe care acesta a castigat-o contra irlandezului Fred Tiedt: „Linca si-a stricat mana cu doua meciuri inainte de finala, adica in sferturi. A boxat cu mana stricata, cu mana rupta, nu un meci cum s-a tot spus ci doua, semifinala si finala. La finala, inainte de a intra in ring, eu am fost ala care i-am pus bandajele si cand l-am apucat mai tare de mana a sarit in sus de durere…..cand s-a urcat acolo insa a dat cu ea parca nu se intamplase nimic. Nu-mi venea sa cred”.

Nicolae Linca.

La Melbourne 1956 Mircea Dobrescu, poreclit de colegi Hercule de buzunar, a luat argintul dupa o finala pierduta la puncte in fata britanicului Terrence Spinks dar Dumitrescu e convins si acum ca victoria ii putea reveni la fel de bine si romanului:” In mod sigur, absolut sigur ! O spun si azi asa cum am spus-o si acum 57 de ani ca Mircea Dobrescu n-a pierdut....Mircea Dobrescu n-a fost preferat ! A fost un meci atat de strans si atat de egal ca se putea da Dobrescu asa cum s-a dat Spinks, dar arbitrii l-au preferat pe englez. In orice caz eu cred ca Mircea, ca boxer, ca valoare intrinseca, a fost cel mai bun produs al boxului romanesc din toate timpurile”.

Despre Gheorghe Negrea, Titi Dumitrescu spune ca era cel mai dur dintre ei. Negrea s-a intors acasa cu medalia de argint dupa o finala cedata in fata americanului James Boyd : ”Negrea era un fighter cum spuneau australienii. Era greu de pus jos, puternic si talentat. In finala a dat peste unul Boyd care apoi a facut cariera si la profesionisti. Dupa meciul asta, cand a venit acasa, spunea..... nu ma-ntrebati nimic, ca io am boxat cu dracu….o tinea asa….lasati-ma-n pace sa-mi reviu ca io am boxat cu dracu. Intr-adevar Boyd l-a pus de vreo 2 ori pe jos….el a terminat meciul onorabil….dar a pierdut fara indoiala”.

Antrenor in anii '80. 

Closca cu puii de aur

Titi Dumitrescu s-a lasat de box in 1959 si de a doua zi a devenit antrenor. Pana in 1985 cand s-a retras definitiv a scolit nenumarate generatii de pugilisti romani. Cu zambetul pe buze Titi Dumitrescu ma mai pune odata la podea :”stiam c-o sa ma-ntrebi si despre asta asa ca mi-am socotit medaliile pe care le-am agonisit ca antrenor” si se apuca sa citeasca tacticos dintr-un caiet: „ Sunt 4 olimpice, 3 mondiale si 16 europene”. I-au trecut prin mana, printre altii, fratii Calistrat si Simion Cutov, Ion Alexe, Valentin Szilaghy, Teodor Dinu, Constantin Titoiu, Ion Gyorfy, Vasile Cicu sau Ilie Dragomir. Cu aceeasi modestie care l-a caracterizat toata viata, in 1985 s-a retras discret si din antrenorat.

 „Eram de prea multa vreme in ring, obosisem, si află de la mine ca intotdeauna e bine sa stii cand sa renunti. Imi dadusem din nou seama, la fel ca in 1959, ca nu puteam face mai mult decat facusem pana in momentul acela. N-avea rost sa mai incurc lumea degeaba mai ales ca treaba asta se face cu inima si cu sufletul”.

Titi Dumitrescu, in stanga, antrenor in anii '80. 

Exercitiu de imaginaţie în 1937. Închipuiţi-vă automobilul în anul 2000!

                  În 1937, Gazeta Sporturilor prelua un exerciţiu de imaginaţie propus de hebdomadarul francez Marianne. Mai multe personalităţi, producatori de automobile, piloti, erau îndemnate să-şi închipuie cum va arăta automobilul în 2000. Provocarea lansata de reporter i-a starnit pe toti cei intervievati, punandu-le la lucru imaginatia. Privind retrospectiv, putem spune ca unii dintre ei s-au dovedit a fi chiar vizionari in vreme ce altii au ramas in sfera sf.

 

“Care va fi automobilul anului 2000? Cum îl închipuiţi? Acestea au fost întrebările pe care le-am pus diferitelor personalităţi”. Asa debuta in 1937 ineditul interviu.

Lucien Rosengart: inginer francez, constructor de automobile, mort în 1976.

«63 de ani reprezintă pentru noi o epocă aproape insondabilă. Vezi dumneata, zece ani în timpurile noastre reprezintă un secol de odinioară... Gandeşte-te că acum 10 ani nu cunoşteam nici fonograful. Să încercăm totuşi să întrezărim etapele pe cari va trebui să le parcurgă automobilul. În primul rând n’am impresia că aerodinamismul se va desvolta mai mult, căci dacă va trebui să utilizăm şosele şi dacă se ia în consideraţie faptul că forţa aerodinamică nu joacă în adevăr un rol decăt începand dela 100 km pe oră, nu mă îndoesc că se va ajunge foarte greu, pe şosea obisnuită, să se atingă vitezele pentru cari aerodinamismul ar reprezenta un real folos. (....). Cât în ceeace priveşte combustibilul pe care îl vor întrebuinţa, cred că în foarte scurt timp vom părăsi benzina pentru a o înlocui cu lemnul padurii şi vehiculele cu gazogeni vor cunoaşte o epocă de reală prosperitate. În 20 de ani se vor capta încărcături de electricitate cu ajutorul undelor şi în anul 2000, ei bine, în anul 2000 văd dispariţia automobilismului. Cel puţin utilitatea automobilului va fi mult mai redusă din ziua în care helicopterul va fi perfecţionat. În rezumat, îmi închipui foarte bine un fel de avion-automobil cu roţi escamotabile şi flotante, capabile să evolueze pe pământ, în aer şi în apă.”

Georges de Lavallette, inginer, câştigător în 1932 al Raliului Monte Carlo.

“Domnul Georges de Lavelette, al carui succes strălucitor în rallyeul din Monte Carlo este în mintea tuturor, şi care parcurge în fiecare an mai bine de 100.000 de km, lucrează în atelierul său la prepararea prototipilor anului 1938.

- Automobilul în anul 2000 ? În primul rând se poate spune că vor mai exista automobile, adică avionul nu va înlocui totul, afară de cazul că nu se va găsi de acum înainte mijlocul de-a suprima inconvenientul pe care îl reprezintă pentru aviaţie ceaţa sau lipsa de vizibilitate. Ca schimbare importantă, văd în anul 2000 automobile cu cauciucuri inuzabile circulând pe şosele neuzabile şi aprovizionându-se cu combustibil, în schimbul unui abonament anual, dela staţiunile-serviciu automate şi înşirate dealungul şoselei. (...)

- Oare acest combustibil va fi solid (o pastilă), lichid (rezervor de umplut) sau gazos (în cilindru) ?

- Greu de răspuns... Înclin a crede în cea din urmă soluţie, în baza marelui număr de sub-produse lansate de marile uzine cu toate că adesea nu sunt decât combustibile recuperabile. (....). Ceeace e sigur, este că se va discuta şi peste 63 de ani avantagiile automobilului deschis şi a maşinei închise. Totuşi vor exista solutiile mixte de decapotaj, acţionate în mod automat, la comanda unui higrometru sau datorită unei celule foto-electrice influenţată de razele solare. Deoarece drumurile vor fi neuzabile vom întrebuinţa, poate, un procedeu de franaj care va consta în aplicaţia unor saboţi în contact direct cu pământul; este o soluţie care a fost încercată la căile ferate, unde s’a experimentat sistemul prin frecarea şinelor. În adevăr, odată ce orice frână porneşte dela principiul utilizării aderenţei drumului este ilogic să întrebuinţăm un mare număru de organe din corpul automobilului şi care în mod normal ar trebui să existe doar pentru translaţie.

Schimbarea vitezei şi ambreiajul vor depinde de combustibil; trebuie un produs atât de elastic ca şi aburul, ceea ce va permite revenirea la soluţiile maşinei cu aburi, la marea ei forţă de demaraj (...) ceea ce va elimina nevoia ambreiajului şi a schimbătorului de viteze. Către aceste probleme trebue să se îndrepte schimbătorul de viteză automat care să nu producă o complicaţie în sistemul de-a conduce ci să ne îndrepte la găsirea unui robinet capabil să dozeze forţa motrice aplicată asupra roţilor, pentru a putea merge mai repede sau mai încet, pentru a demara sau pentru a opri”.

         Domnul Lavallette (...) ne-a mai spus că, după părerea sa, în anul 2000 nu va mai exista alt aparat de bord afară de....ceas. Nu va mai exista nici măcar un indicator de viteză căci relativ la acest subiect vor fi cu toţii blazaţi. Dealtfel, acest tehnician ne asigură că un decret-lege va fixa viteza obligatorie la 120 km pe oră (...).

Reclama la Chevrolet in anii '30.

Robert Benoist, campion mondial de automobilism, campion al Franţei, Italiei, Spaniei si Marii Britanii in anii 20-30. Agent secret în cel de al doilea război mondial al serviciului britanic SOE, Direcţia de Operaţii Speciale. Executat de germani la Buchenwald, în septembrie 1944.

- Nu cred, ne-a spus dansul, în marile schimbări ale automobilului. Maşina trebuie să rămână adaptabilă nevoilor şi mijloacelor omului. (...) Totuşi cred că în anul 2000 nu ne vom mai servi de benzină. (...) Aş înclina să cred că vom folosi pastilele, forme concrete ale benzinei sintetice. In tot cazul, ar fi o gravă eroare de a crede că omul anului 2000, care va fi constituit ca dumneata şi ca mine, ar putea să facă în mod normal pe şosea peste 300 km pe oră. Mecanica progresează dar fiinţele cărora ea le este încredinţată rămân aproape aceleaşi.

Rene Dreyfus, multiplu campion de automobilism, mort 1993.

- După părerea mea, profilul automobilului va deveni din ce în ce mai aerodinamic şi vitezele realizate vor fi din ce în ce mai mari. (...) Sunt convins că urmaşii vor face 200 km pe oră tot aşa cum facem noi 100 si că copiii urmaşilor nostri vor face 300 km după cum taţii lor făceau 200.

M. Fenestre, directorul uzinelor Simca: „Automobilele vor deveni cât se poate de joase si graţie lărgirii progresive a drumurilor vor putea să atingă mari viteze. Si vom putea parveni fără îndoială să livrăm clienţilor automobile sburătoare, cari vor aprtine în acelaşi timp şi avionului şi automobilului.”

Luigi Chinetti, pilot şi antreprenor italian, mort în 1994. „Incepând cu 1950 nu ne vom mai servi de benzină. Si în ceeace priveşte drumurile îmi închipui câteva linii drepte, foarte lungi, cari vor fi distribuitoare de electricitate. Adica vor fi parcurse deun cablu electric distribuitor al unei energii captabilă fără troleu. La fiecare sută de km va fi instalată o centrală electrică.”

„Oare automobilul anului 2000 va mai fi ceeace numim astăzi un automobil?”, se întreabă la final realizatorul interviurilor. „Putea-vom numi astfel aparatul care, capabil să meargă pe pământ, va fi în acelaşi timp apt să ne transporte în cer? Ceea ce e aproape sigur este că mai târziu sau mai de vreme automobilul va profita de progresul aviaţiei”. 

Domnul KO, Alec Năstac !

                   Alec Năstac este boxerul cu cea mai scurtă şi mai fulminantă carieră din boxul amator românesc. S-a apucat de box tarziu, in 1967, la 19 ani si s-a retras in 1978 la doar 29 de ani. Una peste alta n-a boxat nici 10 ani, dar a avut performante remarcabile. A fost medaliat european, mondial si olimpic la categoria mijlocie, categorie pe care in Romania a dominat-o fara drept de apel in anii ’70. A sustinut peste 300 de meciuri la amatori dintre care peste 200 le-a castigat prin ko. A stat la masa cu Fidel Castro, a fost premiat de Nicolae Ceausescu, a boxat cu Manea Mănescu si a jucat in filmele lui Sergiu Nicolaescu. Infrangerile sale au fost atat de putine, sub 10 in toata cariera, incat ii este mai usor sa-si aminteasca numele celor care l-au invins decat pe ale invinsilor sai. Astazi, cel poreclit “Lemnul” pentru forta loviturilor sale, isi creste nepotul, Vladut, in cartierul bucurestean Colentina, uitat de lume la fel ca multi alti eroi ai sportului romanesc.

“Batranul” de 19 ani

                In 1967 cand a facut prima oara cunostinta cu boxul, Alec Năstac era elev la o scoala profesionala din Galati unde ajunsese la indemnul mamei :”du-te maică acolo ca o sa ai casa si masa si te alegi si cu o meserie”. Alec era cel mai mic dintre cei trei copii ai familiei Năstac din satul galatean Cavadineşti. A incercat mai intai luptele dar a renuntat repede. La box a ajuns îndemnat de prietenul sau Mihalis Teodoridis, un grec din Galati, care l-a luat de mana si l-a dus la Clubul Dunărea. Antrenamentele se tineau in podul unei cladiri de langa gara din Galati. Prima intrebare a antrenorului Grigore Jelesneac a fost legata de varsta :”Cati ani ai ? Aproape 19....Aaaaa...e tarziu tată. Daca te apucai cand erai mai tânăr mai mergea da’ acu’ e tarziu, esti batran”. In ciuda “batranetei”, Alec a continuat sa vina la sala pana intr-o zi cand unul dintre boxerii cu vechime l-a invitat sa faca un sparring. “Nici nu stiam să leg manusile, le puneam pentru prima oară în maini”, isi aminteste Nastac. Dupa cateva minute de box, antrenorul, surprins de felul in care se mişca şi lovea Nastac, îi opreste pe cei doi si-l trage într-un colţ pe “batrânul” Alec. “Unde ai mai boxat inainte ?! Păi nicăieri....e prima oara cand pun manusile! Nu se poate ! N-ai mai facut niciodata ?! Nu ! Bine, da-i drumul la pregatire ca sigur o sa iasa ceva din tine”, a incheiat antrenorul uimit. Alec Năstac era un talent nativ iesit din comun. Era facut pentru box. Dupa doar cateva zile in care i-a privit pe boxerii mai experimentati a reusit cu mare usurinta sa le copieze miscarile si sa se prezinte ca un boxer cu ani de ring in spate. Peste cateva saptamani i-a fost opus in primul sau meci un sportiv mai vechi din cadrul clubului. Spre surpriza tuturor Alec a castigat prin ko. Era inceputul unei cariere de exceptie.

Fuga la Brasov, primul titlu si devastatoarea directă de dreapta

Ca junior a boxat un singur an, 1967. Prima gală in afara Galatiului a fost la Brasov, etapă a Campionatului National de Juniori. Lotul Dunarii a plecat insa sub Tampa fara Alec, care cum-necum a pierdut trenul. Disperat, vazand cu ochii cum cariera de abia inceputa era pe punctul de a se destrama, a plecat spre Brasov cu urmatorul tren. Intreband in stanga si-n dreapta a nimerit la sala Tractorul care gazduia gala, cu cateva zeci de minute inainte de competitie. Si-a facut iute incalzirea, a urcat in ring si si-a tabacit adversarul castigand fara drept de apel. Peste cateva saptamani a ajuns in finala Campionatului National de Juniori. La doar 4 luni de cand pasea in premiera intr-o sala de box ! “In finala am intalnit un sportiv mult mai inalt decat mine....Eu n-am avut inaltime dar am compensat prin mobilitate, forta si tehnică. Ei...si nu stiam ce sa-i fac. Cum dădeam stanga el facea pasul inapoi si dadea capul pe spate. Ce-i fac, ce-i fac, mă gândeam ? Si mi-am zis asa...Mă fac că-i dau cu stanga, fac eschiva in dreapta mea si il pocnesc cu directa de dreapta. Nu mai facusem niciodata schema asta...Era prima oara cand o incercam, dar asa de bine mi-a iesit ca l-am facut ko de n-a mai miscat ! Acest procedeu, inventat atunci, mi-a adus cele mai mari performante, a devenit arma mea numarul 1”.

Devenit campion de juniori, Alec isi continuă uimitoarea ascensiune. E convocat la lotul national de antrenorii Teddy Niculescu si Titi Dumitrescu si boxeaza pentru prima oara sub tricolor in toamna 1967 intr-o intalnire inter-tari Ungaria-Romania. Ungurii nici n-au avut vreme sa se intrebe cine e personajul cu alura de star de cinema din tabara romanilor. Au cazut ca popicele, unul dupa altul, sub pumnii puştiului din Cavadineşti. Alec Nastac crestea in lumea boxului precum Făt-Frumos in cea a povestilor. Iar cresterea sa nu avea cum sa ramana neobservată. Cei doi balauri, Dinamo si Steaua, erau cu ochii pe el.

Dinamo ratează, Steaua marchează

                  In 1968 pentru Alec Nastac bătea la usa militaria, care, pe vremea aceea era obligatorie. Sportivii de valoare erau monitorizati de cele doua cluburi militare, Dinamo, clubul Internelor si Steaua, cel al Armatei.  Nici un sportiv valoros nu avea scapare si erau foarte putini cei care nu isi doreau sa incorporeze in Ghencea sau Stefan cel Mare. Diferenta dintre armata ca sportiv si cea obisnuita era ca de la pamant la cer. Aveai de ales intre a fi prinț sau cersetor. Hrana buna, libertatea de pregatire si de participare la competitii, permisii si invoiri fara numar, plus posibilitatea de a imbraca uniforma cu un salariu bun dupa incheierea perioadei de catanie, toate astea erau niste avantaje pe care numai cele doua cluburi le ofereau. In 1968 pe Alec l-a atacat mai intai Dinamo. A discutat cu militienii, ba chiar a si dormit cateva nopti in Stefan cel Mare insa n-a semnat nici un document. Din motive birocratice probabil, Dinamo a tergiversat inregimentarea lui Alec. De nehotararea inamicului au profitat rivalii din Ghencea care au atacat prin antrenorul Marcu Spakow, fratele greului interbelic Motzi Spakow. Marcu l-a săltat pe Năstac din cantonamentul nationalei de la Snagov si l-a dus direct la sediul clubului Steaua. Tuns, ras, frezat, fotografiat si îmbracat în uniformă Alec Năstac a semnat incorporarea la Steaua unde avea sa ramana pana in 1999 cand a iesit la pensie cu gradul de colonel.

           In 1968, catana fiind, a ajuns in finala campionatului national de seniori unde l-a infruntat pe Gheorghe Chivăr, legitimat tot la Steaua, medaliat european si multiplu campion national. Chivăr a primit decizia la puncte dupa un meci foarte strâns. “Nu mi-a picat prea bine decizia, dar m-am linistit gandindu-ma ca de abia imi incepusem cariera”, rememoreaza Năstac. Cu 6 luni inainte de incheierea stagiului militar, de teamă sa nu-l piarda, Steaua il angajează deja ca sergent major cu toate avantajele ce decurgeau de aici. In ’69, sergentul major Alec Nastac ajunge din nou in gala finala a categoriei mijlocie, 75 kg. Adversar in primul tur....invingatorul sau din anul anterior, Gheorghe Chivăr. “Chivăr era stangaci si cum eu legam bine de tot directa de dreapta, treaba asta mi-a venit manusa. Dupa un minut Chivar era ko. Apoi, ca sa nu se supere Chivar, pana in finala inclusiv i-am batut pe toti ceilalti tot prin ko.” A fost primul titlu national la seniori pentru Nastac. Pana la retragere avea sa cucereasca 7 in total, boxand insa numai in anii in care a fost valid. A castigat primele 3 editii ale competitiei Centura de Aur, 1971-1973, dupa care n-a mai participat.

Anii '70, Nastac in dreapta.

1971. Un turist urca pe podiumul european

                       In mai 1971, floarea boxului romanesc se pregatea de europeanul ce urma sa inceapa luna urmatoare la Madrid. Pentru Alec Nastac era prima competitie de mare anvergura. Cu o saptamana inainte de concurs simte dureri in pulpa stangă. Diagnosticul vine rapid si implacabil...tromboflebita. “In regim de efort sustinut tromboflebita poate duce chiar la deces, mi-au explicat doctorii”, isi aminteste astazi Năstac. Pentru ca fusese deja inscris in competitie si i se cumparase bilet de avion e luat la Madrid pe post de....turist. Acolo, tanarul Nastac nu are stare, in ciuda faptului ca ar fi trebuit sa stea nemiscat in pat si sa bea lichide cu nemiluita. In ziua cantarului trece peste sfaturile tuturor si hotaraste sa faca si el categoria. Se ivea insa alta belea ! Stand la pat atatea zile ajunsese la 77,5 kg, cu 2,5 kg in plus fata de categoria sa. “In dimineata cantarului, pe la 7:00, ne-am dus la sauna din incinta stadionului Santiago Bernabeu unde se tineau europenele. Faceam box cu umbra in sauna in reprize de cate 3 minute iar antrenorul Ion Chiriac ma cronometra printr-o ferastruica. Dupa aproape 2 ore de sauna am lepadat surplusul de kg si am facut cantarul cu cateva minute inainte de ora de inchidere. Ulterior am semnat o hartie in care declaram ca sunt constient de faptul ca sufar de tromboflebita si că aleg să boxez pe propria raspundere”. Norocul lui Nastac a fost ca a intrat in competitie de abia in a treia zi de concurs si a avut mai mult timp de refacere. Pana in finala si-a executat sumar toti cei 4 adversari iesiti in cale, ko in prima sau a doua repriza, printre victime aflandu-se inclusiv vicecampionul mondial en titre, finlandezul Reima Virtanen, viitor medaliat cu argint la JO 1972. In finală, “turistul” Alec Nastac a dat peste lituanianul Juozas Juocevicius, reprezentantul Uniunii Sovietice. Dupa 3 reprize arbitrii l-au facut campion european pe sovietic, decizie 3-2. Decizia a starnit o adevarata rascoala....spectatorii scandalizati au inceput sa arunce spre ring cu scaune, sticle, pachete de tigari, brichete, samd. “Am castigat meciul clar. Când esti acolo in ring stii fara dubii daca ai pierdut sau ai castigat. Simti ! Cu sovieticii insă, mereu am păţit asa”, istoriseste cu amaraciune Nastac la peste 40 de ani de la acel meci.

Esecul de la Munchen si surpriza Alexe

              Pentru Jocurile Olimpice de la Munchen 1972, Alec Nastac s-a antrenat zi si noapte. “Eram convins ca ma bat la aur. Imi stiam toti adversarii si eram in mare formă “, isi aminteste Alec. Primul semn de intrebare cu privire la forma sa a aparut insa in săptămâna premergatoare inceperii turneului cand toti boxerii romani au facut un sparring cu lotul olimpic al Argentinei. Am fost insă amestecati ! “Eu am facut sparring cu unul de la 67 de kg care m-a batut. Ar fi trebuit sa fie un semnal de alarma dar nu mi-am dat seama. Imi aduc aminte ca nu-mi iesea nimic !”. Si nimic nu i-a iesit ! A pierdut in primul tur in fata cubanezului Alejandro Montoya prin ko in prima repriza. “Ne-am contrat, am cazut, la 8 eram demult cu pumnii sus, dar arbitrul m-a trimis la colt. Pesemne a vazut ca mi se plimbau ochii. Mai tarziu, dand timpul inapoi mi-am dat seama ca probabil am fost supraantrenat. Dorinta mea de a ma bate la medalie a fost imensa dar pregatirea a fost dozata gresit astfel incat la JO, desi ma antrenasem din greu, eram obosit !” Singura medalie a boxului romanesc la JO 1972, un argint, a fost adusa de greul Ion Alexe pe care la un moment dat sefii delegatiei Romaniei au vrut sa-l excludă din lot. “La sparingul ala cu argentinienii lui Alexe i-a picat adversar un semigreu, Miguel Angel Cuello (mai tarziu campion mondial WBC). Bai...ce bataie i-a dat asta lu Alexe la sparring...!!! Soră cu moartea ! In sala erau toti generalii, sefii delegatiei, care cand l-au vazut pe Alexe ce păţeşte le-au cerut antrenorilor sa-l trimită acasă ca face tara de rusine. Cu chiu cu vai l-au pastrat in lot. Si cine ne-a scos din rahat ? Alexe ! A ajuns in finala olimpica ! “ O finala pe care din pacate Ion Alexe n-a mai disputat-o. Avand bratul fracturat in semifinala a fost bagat in ghips iar aurul olimpic i-a revenit fara lupta cubanezului Teofilo Stevenson.

1973. Argintul de la Belgrad si “prietenul” Wolf

               In 1973, fara rival in tara la categoria mijlocie, Alec Nastac impusca inca un titlu national dupa care merge la europenele de la Belgrad. Dupa doua decizii de 5-0 si un ko, in finala Alec Nastac dă peste sovieticul Viaceslav Lemeshev, campionul olimpic en-titre. Arbitru de ring a fost germanul Wolf, o veche cunostinţă a lui Năstac. “In prima repriza rusul mă pune jos. Ma ridic repede si-l iau la tocat marunt. In a doua il trimit eu pe el la somn cu directa de dreapta. Arbitrul in loc sa-l numere se repede catre mine !! Ala zacea pe jos intr-un colt iar arbitrul imi aranja mie maieul si ma stergea pe fata de sudoare ! Dupa secunde bune a catadicsit sa-l numere, dar era mult prea tarziu, isi revenise bine. Desi am fost pe el pana la final i-au dat decizia lui cu 3-2. Ca si la Madrid in ’71, rusii se dovedeau a fi iarasi intangibili iar Nastac descoperea in arbitrul Wolf un “prieten” de nadejde. “La Belgrad, Wolf m-a furat cu nerusinare si atunci mi-am dat seama ca de fapt se răzbuna pe mine. In 1968, participam la o competitie de tineret. Cum eram la inceput, nu stăpâneam foarte bine tehnica iar la un meci în care mă arbitra acest Wolf, l-am lovit fără să vreau. S-a băgat între mine şi adversar şi i-am dat una fără intenţie. După finala de la Belgrad aveam sa-mi dau seama că omul ala mă vâna ca să se răzbune.” Singura consolare a lui Nastac a fost reactia publicului. Spectatorii de la Belgrad au reactionat la fel ca cei de la Madrid, taxand vehement furtul la care asistasera.

Havana 1974, la masa cu Fidel Castro

                    In august 1974, capitala Cubei, Havana, a gazduit prima editie a mondialelor de box pentru amatori.  Fidel Castro, pe atunci prim-ministru al Cubei, a fost nelipsit de la gale. Pe pamant cubanez sportivii romani si-au dat seama ca intotdeauna e loc de mai rau.  Marcat si in ziua de azi de cele vazute in urma cu 36 de ani, Alec Nastac povesteste cu mirare in glas : “in Havana am dat peste o saracie pe care nu ti-o poti imagina daca n-o vezi cu ochii tai. Parea un oras aflat aproape in totalitate in paragina....case cu peretii coscoviti, fara ferestre, masini fara portiere....Nu erau gunoaie caci n-aveau din ce sa faca gunoi ! Nu existau magazine ! Totul se dadea pe cartela, pana si inghetata la cornet. Noi aveam, sa zicem, 100 de dolari diurna bani declarati la intrarea in tara. Pentru cei 100 de $ am primit un soi de tabel. Faceam cumparaturi numai de pe la shopuri. Valoarea fiecarui obiect cumparat era trecuta pe tabelul ala pana se epuiza suma. Daca il pierdeai sau daca epuizai suma trecuta initial pe tabel puteai sa ai dumneata si un milion de $ in geanta ca n-aveai ce face cu ei.” Drumul lui Nastac pana in finala mondialelor de box de la Havana a fost presarat cu 3 victime : jamaicanul Brown – ko r2, kenyanul Dula si iugoslavul Vujkovic, ambii invinsi la puncte. In meciul cu Peter Dula a suferit insa o accidentare care mai tarziu avea sa-l determine sa-si incheie cariera. “Am primit repetate lovituri in arcade. Pe langa loviturile de pumn, Dula m-a lovit repetat cu capul si mi-a deschis arcada stanga. Am castigat la puncte dupa ce l-am pus in fund o data”. Dupa meci a venit cosmarul. Pe vremea aceea in boxul romanesc nu exista nici un cutman. De “avariile” suferite de boxer se ocupau antrenorul si medicul lotului. “Imi puneau pe arcada o solutie care ma ustura ingrozitor, alternativ cu gheata. Gheata insa s-a terminat repede caci din cauza caldurii toti cei din delegatie beau bere cu gheata.” In finala a dat peste alt puglisit sovietic, Rufat Riskiyev, “Tigrul din Taskent”. “La finala aratam ca Frankenstein. Imi era teama sa ma privesc in oglinda. Am dat in Rufat cat am putut. L-am pus la podea, arbitrul canadian Tummon l-a numarat, dar tot pe el l-au dat invingator. Tummon a incercat permanent sa ma scoata din ritm. Fragmenta lupta din te miri ce. Am pierdut cu aceeasi clasica decizie : 3-2 !”. Inainte de finala, Alec se intersectase cu Fidel Castro.”Stiam unde sta si cand m-am dus catre ring m-am oprit in fata lui, l-am salutat din cap si am plecat mai departe”. Dupa meci, impresionat de felul in care se batuse romanul si de decizia care ii rapise aurul mondial, Fidel Castro l-a invitat pe Alec Nastac in propria-i loja.”Ma indreptam catre vestiar cand m-a oprit un individ si cu gesturi largi m-a invitat catre loja lui Castro. Cand am ajuns acolo, Fidel, imbracat militar, ma imbratiseaza si imi spune <Tu esti adevaratul campion mondial. A fost o decizie gresita !> Am urmarit impreuna ultimele doua finale dupa care ne-am revazut seara la banchet. Petrecerea de final s-a tinut intr-un restaurant de dimensiuni uriase, Tropicana. Luxul de acolo contrasta incredibil cu saracia de pe strazi. La un moment dat am fost chemat la masa lui Fidel Castro. M-a invitat sa stau jos, am baut cateva beri impreuna, am dansat niste dansuri d-astea gen samba, iar la final mi-a strans mana si mi-a urat noroc. Am fost singurul sportiv strain cu care Fidel Castro s-a intretinut la banchet”.

Centura de Aur. 

Montreal ultimul bal

                  Accidentarea netrata corect de la Havana avea sa se dovedeasca a fi una deosebit de grava. Medicii l-au diagnosticat cu periostita agravanta. In cele din urma Alec a ajuns la cutit si n-a boxat deloc in decursul lui 1975. Deja il batea gandul sa se retraga. Pana la urma l-a impins catre ring dorinta de revansa pentru esecul din ’72. Inainte de plecarea catre Montreal, gazda JO 1976, toti sportivii romani au fost stransi la un loc la ordinul partidului. “Mi-aduc aminte ca Ilie Verdet ne intreba ce-o sa facem la Montreal, de parca eram ghicitoare. Si vine si randul Nadiei care era o mana de om pe vremea aia. Ei...tu Comaneci Nadia ce vei face la Jocurile Olimpice ? Pai...o sa incerc sa iau o medalie, vine raspunsul cu voce stinsa. Si apoi ? Apoi....ma intorc la mama...si izbucneste in plans”, istoriseste amuzat Nastac despre cea al carei nume avea sa se confunde apoi cu cel al Jocurilor Olimpice de la Montreal. Pe pamant canadian Alec Nastac a trecut de primul tur fara a da piept cu cineva, gratie sortilor. In optimi a intalnit un australian....Philip McElwaine pe care l-a invins la puncte. Pretul victoriei a fost insa unul mare. Arcada stanga, puternic sensibilizata dupa momentul Havana, era din nou deschisa. “Imi amintesc ca dupa meciul cu australianul stateam in cada la hotel la recuperare. Deodata ma trezesc ca dau buzna in baie vreo 7 insi....toata conducerea delegatiei. Cand m-au vazut au ramas blocati. Eram tumefiat ingrozitor. <Boxezi maine cu ochii astia umflati ?!>, m-au intrebat. Pai cine vrei sa boxeze, mama ? Si am boxat. A doua zi la Comisia Medicala desi ma dureau ranile de-mi venea sa ma urc pe pereti, n-am zis nici pîs. Medicii au clatinat din cap dar m-au lasat sa urc in ring. Acolo ce sa vezi....cine crezi ca era arbitru ? Amicul Wolf ! Cand l-am vazut m-a luat cu calduri. Putea opri meciul inca inainte de a incepe. Ce sa vezi insa…a venit la coltul meu si mi-a spus printre dinti :<te-am napastuit atatia ani dar acum vreau sa te ajut ca sa ma spal de pacate. Indiferent de ce se intampla termini meciul>” Tumefiat ingrozitor, acuzand dureri mari, Nastac si-a vazut de treaba si a iesit biruitor. L-a invins la puncte pe brazilianul Fernando Martins. Calificarea in semifinale insemna automat si dobandirea medaliei olimpice de bronz. Din pacate, ghinionul si-a gasit din nou de joaca pe ulita lui Alec Nastac. Dupa meciul cu Martins arata atat de zdrobit incat nici cel mai intelegator medic nu i-ar fi dat acceptul pentru a mai boxa. Nu i-a mai ramas decat sa vada restul turneului la televizor. Si l-a vazut pe americanul Michael Spinks, cel pe care trebuia sa-l intalneasca in semifinale, devenind campion olimpic in dauna rusului Rufat Riskiyev. In toamna lui 1976 a fost invitat sa boxeze in Brazilia contra lui Fernando Martins intr-un meci revansa. Brazilienii suportau toate cheltuielile din dorinta de a-l vedea la lucru pe cel care ii impresionase la Montreal insa partidul s-a opus si meciul a ramas la stadiul de deziderat. A mai urcat de cateva ori in ring in 1977 iar in 1978 a abandonat boxul. Arcada zdrobita nu-i dadea pace si il supără si in ziua de astazi. Pana la inceputul anilor 2000 a antrenat dupa care a pus definitiv manusile in cui. O valiza plina cu fotografii si decupaje din ziare ii alina dorul de box.

Nastac pe scurt

1974. Nastac, in stanga, vs Simion Cutov

In 1972 a incrucisat manusile cu Manea Manescu, viceprim-ministru la acea vreme. “Eram in cantonament la Snagov si mai mereu saream gardul si furam mere din gradina lui Manea Manescu. Intr-o zi ne trezim cu el la usa. Zice...<ia sa vad, la box sunteti la fel de buni ca la furat mere ? Si-a pus manusile si am facut cateva reprize cu el. A fost mai mult o joaca”, povesteste Nastac.  

Alec Nastac a jucat in doua dintre filmele lui Sergiu Nicolaescu. In “Noi cei din linia intai” a avut un rol de soldat iar in Ringul a fost...boxer. Chestionat in vara 2012, regizorul Sergiu Nicolaescu si-a amintit despre colaborarea cu Nastac :”era un tip foarte constiincios si extrem de atent la ce avea de facut. Parca facea actorie de cand lumea ! Si filmarile au fost dificile, cu multi oameni implicati”.

In filmul Ringul

Ion Monea vs Alec Nastac

In 1969 Alec Nastac si-a dobandit locuinta boxand contra lui Ion Monea, dublu medaliat olimpic la Roma ’60 si Mexico ’68. “Ma facusera sergent major dar nu-mi dadusera casa iar eu aveam nevoie urgenta de locuinta caci sotia mea era insarcinata. Nu-i puteam convinge decat daca faceam ceva deosebit. Si am facut ! Am urcat in categorie, de la mijlocie la semigrea, ca sa pot boxa cu Ion Monea, nume mare la vremea aceea. Am facut un meci mare pe Stadionul Republicii cu o gramada de oameni in tribune. L-am pus jos pe Monea dar pana la urma i-au dat meciul la puncte. Dupa gala, generalii roiau in jurul meu nemaicontenind cu laudele...ce sa-ti facem, ce sa-ti dregem, ai probleme ? Zic da....imi trebuie o locuinta. A doua zi primeam cheile casei”.

Alec Nastac antrenor