Un microbist, scriitorul Ionel Teodoreanu

           Când s-o-mpărţit... talentu’, în casa familiei Teodoreanu a ajuns cu prisosinţă pentru doi fraţi rămaşi puncte de reper în mintea oricăui român: Alexandru O. Teodoreanu - celebrul Păstorel care vorbeşte despre bucate şi vinuri ca nimeni altul - şi Ionel Teodoreanu – sciitorul care ne-a purtat pe „Uliţa Copilăriei” până „La Medeleni”. Şi chiar dacă l-aţi citit şi răscitit pe Ionel Teodoreanu, pun pariu că nu ştiaţi de pasiunea lui pentru sport. In decembrie 1937 Gazeta Sporturilor publica, in ciclul „literaţii şi sportul”, „un mare interview” cu Ionel Teodoreanu, despre care aflăm că bătea stadioanele ori de câte ori avea ocazia, era un patinator pasionat şi un atent şi priceput observator al întrecerilor atletice. Savuraţi în rândurile de mai jos “mărinimoasele sentimente pe cari marele romancier le manifesta faţă de sport”.

D. Ionel Teodoreanu vorbeste “Gazetei Sporturilor”

Facem cunoştinţă cu “Costică-Pupă-Lumanare”, marele campion de sărituri; “Mitică-Prastie”, marele sprinter; şi Tăvăluc, neîntrecutul boxeur cu pumnul definitiv.

-          Este ştiut, domnule Teodoreanu, că sunteţi un pasionat sportiv. Care sunt sentimentele dumneavoastră faţă de această manifestare si ce apreciati la ea ?

-          Ca toti copiii din tara aceasta, am inceput să practic sporturile fără să stiu că fac sport. In copilăria mea sportul se chema joacă si toti copiii se jucau pe maidan si toloacă, fără subventii, fără echipament sportiv si fără regulament. Sportul era pentru noi un mod spontan de a exprima, dincolo de disciplina scolară si de căminul părintesc, surplusul de energie care la scoală insemna notă proastă la conduită, iar acasă activitate incomodă pentru linistea părintilor.

           Vara si iarna am practicat pe atunci toate jocurile pe care derbedeii si golanii maidanelor le transmiteau din generatie in generatie, odată cu poreclele cele mai burlesti ale celor care se ilustraseră odinioară. Costică-Pupă-Lumânare stiu că fusese mare săritor in inaltime. Dece Pupă-Lumânare ? Poate că această poreclă e o metaforă subtilă, definind concomitent si indeletnicirile bisericesti ale misteriosului Costică, precum si saltul in inaltime, drept ca lumanarea aprinsă, realizat de acest Costică, ortodox prin indeletnicire si sportiv prin vocatie.

             Mitică-Praştie nu fusese după cum s’ar putea crede campion al praştiei, ci campion al fugii, adică sprinter : pe atunci diagnosticul sportiv nu era importat din Anglia, ci era produsul imaginaţiei golanilor din mahalale, care după cum se vede, il concurau pe Omer fară să ştie. Nu pot să-l trec cu vederea nici pe Matache-Piston, zis Tăvăluc, care după varstă şi mustaţă ar fi trebuit să fie în clasa a 8-a, poate chiar student si care, în realitate era vedeta repetentilor gimnaziului cu patru clase Alexandru cel Bun. Tăvăluc nu lovea cu palma ci cu pumnul. Un pumn definitiv ca un punct la sfarsitul unei cărti. 

              Despre toti acestia auzisem. Am căutat să fiu la inăltimea acestor porecle legendare, invătand de mic să fug iute, (dar nu din fata dusmanului), să lovesc cu pumnul, nu cu palma inchisă, deajuns de prompt si de neprevăzut ca lovitura să nu-mi fie telefonată; să joc oină, să sar gardurile, să mă dau pe ghiată in călcaie, să innot, etc. Pe atunci, sport in sensul actual al acestei notiuni nu făceau decat copiii de oameni bogati. Cred că inainte de razboiu sportul in tara romanească era o practică boerească, inaccesibila multimilor. Gândeste-te : călăria, tenisul, floreta, adică sporturile cele mai reputate pe atunci, nu erau practicate decât de o minoritate privilegiată. Sportivizarea de astăzi coincide cu răspândirea democratiei si mi se pare că e un dar al ei. 

                               

      “Footballul – acest şah violent”

-          Care este sportul dv preferat ?

-          In genere, oamenii preferă ce le este mai accesibil si ceiace pot face mai bine. După acest criteriu, sportul meu preferat ar fi patinajul. Ca spectator insă, sportul meu preferat este foot-ball-ul, acest sah violent la care puterea fizică si creerul, participă, contopite intr’o egală măsură.

In jocul de football găsesc si emotiile violente pe care mi le-a dat lectura epopeelor si agrementul subtil pe care mi-l dă lupta verbală dintre doi oratori iscusiti. De pildă : la nu stiu care match international desfăsurat la Bucuresti la O.N.E.F. am asistat la un episod pe care emotia mea il asează alături de baladele eroice.

Iarba era verde, ziua strălucitoare de soare, multimea vibra toată, facută parcă din lemnul nobil al vioarelor Stradivarius. România era invinsă. Strigătele intermitente”Haide România” aveau ceva atât de solemn si de patetic, incât le ascultam cu acea infiorare a şirii spinării pe care ti-o dau armatele ce se duc la războiu. La un moment dat, Bodola ia mingea de la inaintaşii adverşi, chiar din apropierea porţii româneşti, salvând cum se spune un goal gata făcut. Multimea respiră usurată. Bodola nu pasează. Porneste singur cu mingea. Trece de un adversar. Deja, involuntar şi inconştient, actiunea lui se proecta pe poveşti. Făt-Frumos care trece învingător pe lângă balaurul cu 7 capete care îl opreşte la fântâna dela capătul împărăţiei. Mulţimea simte că se intamplă ceva extraordinar. Oamenii îşi pierd individualitatea si toti laolaltă, toti devin simpli fulgi in două aripi imense care se ridică a zbor. Bodola trece si de al treilea adversar. Iarba e şi mai verde, umezită parcă de frunza verde a tuturor baladelor populare si soarele străluceşte ca scutul lui Achile. Bodola inaintează. Nu mai este Bodola, ci eroul unei multimi din care, ca dintr’o vioară, învie o baladă strămoşească. Bodola se apropie de poartă. Împins de un vânt uriaş de sufletul şi de clamoarea mulţimii care vrea sa învingş eroic prin fapta individuală a celui care o sintetizează. Bodola trage. Un shot frumos ca lovitura unei spade de argint. Dar atât de frumos portarul echipei adverse prinde. Multimea, în picioare, urlă, aplaudă, vociferează, arde. Spectacolul era atât de frumos încat mi-am adus aminte de vorbele lui Emil Faguet, mi se pare, care scriind despre premiera piesei Cirano de Brgerac spune aproape textual :”nu stiam ce să aplaud. Pe actori sau publicul care ii aclama”.  Asa si eu; nu ştiam ce să admir : splendoarea acţiunii individuale a lui Bodola sau Arcul de Triumf pe care i-l făcea mulţimea spectatoare.

                                              Goal pentru România

Ionel Teodoreanu

Iata dece preţuesc foot-ballul. Şi dacă mai vrei o amintire tot atât de emoţionantă iat-o : cu câţiva ani în urmă la Iaşi pe platoul de la Copou. Juca Victoria cu o echipă oarecare. Dar se mai intampla ceva concomitent. Se transmitea dela Triest jocul România-Cehoslovacia, pentru campionatul mondial. Urechea mea era in Italia. Ochii pe platoul ieşan. Glasul speakerului spunea:...<vorbesc depe un acoperiş...Nu stiu dacă ma auziti bine...Urla vântul in jurul meu...> Si auzeam corul vânturilor italiene cântând năpraznic în jurul unui biet glas omenesc. Vă asigur că era emotionant, ca şi geamătul lui Oedip în faţa destinului împlinit. La un moment dat glasul speakerului căpăta acel accent de trâmbiţă care vesteşte victoria :...<înaintaşii României se apropie de poarta Cehoslovaciei>..Multimea de pe platoul ieşan năvăleşte la gura radio-difuzorului. Oamenii se strâng unii în alţii devenind un bloc compact, numai suflet şi numai vibraţie, ca un plop vizionar cu rădăcinile în pământul Moldovei si cu frunzele din vârf în vânturile Italiei, ducând iarăşi frunza verde a baladelor isprăvei romănilor de la Triest. ...<Goal pentru România> anunţă speakerul. Urlăm cu toţii, în Italia, uitând unde suntem şi cine suntem. Lângă mine un golănaş desculţ şi în zdrenţe îmi ia pălăria din cap ţi mi-o trânteşte de pământ cu o mână, iar cu cealaltă mână mă bate peste umăr strigându-mi : - Am învins ai noştrii măi frate ! Ii răspund : - Da măi frate ! Eram egali : prin entuziasm.

Îţi afirm cu toată seriozitatea că rareori literatura mi-a dat emotii atăt de intense. Atât de intense şi atăt de pure. Astfel de emoţii nu-l apropie pe om de copită, ci, dimpotrivă, îi restituie o clipă aripile pe care şi le-a pierdut.

-          Cum priviţi viitorul sportului în România ?

-          Cu optimism, dar şi cu răbdare. Sportul la noi dovedeşte, că şi civilizaţia noastră, că suntem insuficient copţi. Sportul nu presupune numai talent individual ci, ca şi romanul, ca şi simfonia, un mare dar de organizare : semn al maturitătii. Din acest punct de vedere suntem deficitari. Ceiace se numeşte în sport clasă, nu avem încă. Avem calităţi dar nu ştim încă să le întreţinem, desvoltăm şi disciplinăm, în sensul structurei lor intime. Nu ne-am găsit încă stilul, dibuim.

-          Dar romanul românesc îşi are Balzacul lui ?

-          Nu. Nici sporturile românesti nu şi-au gasit încă forma definitivă, care să le consacre autoritar în occident. Interesăm pe străini care ştiu să vadă în noi calităţile dar nu-i putem încă nici concura nici învinge.

                                                                           Iaşi. Decembrie 1937. Gh. Berghiner