175 de ani de la prima cronică de box aparută in România. Cum se pocneau „anglii” in 1840 “peste nas şi foale”

175 de ani de la prima cronică de box aparută in România

Cum se pocneau „anglii” in 1840 “peste nas şi foale”

Prima cronică de box acceptată ca atare îi aparţine călătorului român Ion Codru Draguşanu (1818-1884). Născut în satul Drăguş de lângă Făgăraş, Drăguşanu pleacă la 17 ani în Ţara Românească unde îşi completează educaţia şi îşi descoperă apetitul pentru studiul limbilor străine. Între 1835 şi 1844, tânărul ardelean bântuie prin Europa. În toată această perioadă plină de călătorii, Codru Draguşanu trimite acasă, unui prieten, 35 de epistole cu impresii, povestiri şi consideraţii personale cu privire la locurile vizitate şi la oamenii întâlniţi. Ulterior, în 1863, ICD reintră în posesia tuturor acestor scrisori pe care le adună într-o carte intitulată “Peregrinul transilvan” sau “Epistole scrise den ţări străine unui amic în patrie”. Printre epistolele trimise acasă se regăseşte şi cea din septembrie 1840, când, aflându-se la Londra, Codru Draguşanu ia contact cu boxul. Cum nu mai asistase niciodată la o astfel de luptă, rămâne şocat de cele văzute şi redă momentul în câteva rânduri: 

Ion Codru Dragusanu

Den Londin, septembrie 1840 (...)

(...)„A doua zi cercetarăm alt locale, numit <Box Hall>, unde o specie de gladiatori angli se luptă cu pumnul faţă în faţă, sârguindu-se a se lovi peste nas şi foale. Văzui unul sângerând den nas şi den gură ca o vită şi alţi doi leşinaţi la pământ, apoi îmi fu greaţă de aşa spectacol şi părăsii locul. Anglilor le place astfel de luptă barbară şi bat den mîni, ba încă se rămăşesc pentru luptătorii de predilecţiune”.

Cartea lui Codru Draguşanu a devenit cunoscută pe deplin de abia în secolul XX, prilej cu care cronicarii de sport au descoperit acest pasaj. Unul dintre primii care semnalează rândurile de mai sus este reputatul scriitor şi jurnalist Victor Banciulescu, care notează în a sa Mică Enciclopedie a Boxului că prin această carte savuroasă Codru Draguşanu a intrat în istoria literaturii române iar prin acest pasaj a pătruns în istoria boxului românesc pentru că, relatarea sa de la Londra din septembrie 1840 este practic prima cronică de specialitate scrisă vreodata de un român. 

Box sec XIX

Victor Banciulescu remarcă şi el şocul resimţit de Codru Drăguşanu la vederea unor “angli” care se loveau “în nas şi în foale” şi care sângerau “ca nişte vite” dar aminteşte că în acea vreme boxul nu era altceva decât o luptă cu pumnii goi care se disputa aproape fără reguli şi fără limită de timp, până când unul dintre luptători devenea incapabil să mai boxeze. În România, primele reuniuni de box au apărut în primii ani ai secolului XX iar Federaţia Română de Box a fost înfiinţată în 1921. 

Box sec XIX

Ronald Gavril sau drumul către înalta societate

                            

       Ronald Gavril este un român, de loc din Bacău, care boxează la categoria semimijlocie. Dacă va ajunge sau nu să rupă gura târgului nu ştim deocamdată. N-are nici un sens să-l umflam doar din dorinţa de senzaţional sau să anticipăm doar de dragul de a ne da cu părerea în condiţiile în care el trăieşte la peste 10.000 de kilometri distanţă de România. S-ar pierde oricum în acest ocean de senzaţional care ne înconjoară zilnic din toate părţile. Ce ştim este că are 28 de ani, a fost medaliat cu bronz la mondialele de cadeţi din 2003 şi la europenele de junori din 2005 iar la începutul lui 2011 l-a învins prin ko la campionatele nationale pe Bogdan Juratoni, considerat şi în momentul de faţă cel mai de perspectivă pugilist amator al României. În 2011, printr-o conjunctură favorabilă, a ajuns în Statele Unite unde, pas cu pas, îşi construieşte o carieră în boxul profesionist american. „Au mai încercat şi alţii şi s-au întors cu coada între picioare”, veţi spune. Da, dar Gavril are un atu iar acest atu se numeşte Mayweather Promotions sau altfel spus, românul creşte în curtea celui mai renumit boxer al planetei.

Faţă în faţă cu Floyd Mayweather

Mayweather si Gavril

 Întâlnirea dintre Ronald Gavril şi Floyd Mayweather s-a produs undeva în februarie 2013. „Eram pe post de partener de antrenament în sala lui Floyd pentru un boxer de semigrea care avea 14 victorii şi nici o înfrângere. Eu aveam doar 3 meciuri la profesionişti, n-aveam bani, n-aveam nimic, însa îmi vedeam de treabă sârguincios. În ziua aia nu ştiu ce a fost cu mine dar am fost dinamită nu altceva. Mi-am făcut ko adversarul în runda a doua deşi era cu o categorie peste mine. Văzându-mă cum mă comport, cineva din sală i-a dat de ştire lui Mayweather care, fiind disponibil atunci, a venit să mă vadă. Mai întâi au intrat în sală doi bodyguarzi cât şifonierul. Mi-a sta un pic inima crezând c-au venit să mă pedepsească pentru că-mi făcusem ko adversarul dar imediat a apărut şi Floyd care mi-a spus că vrea să mă vadă la sparring. Am mai băgat câteva runde sub ochii lui iar la sfârşit mi-a zis că dacă vreau pot intra în echipa lui. Eram atât de emoţionat că nici n-am putut să zic da, sunt de acord ci doar am dat din cap. Peste câteva luni, în mai 2013, boxam în undercard la MGM Grand Arena din Vegas, în gala în care Mayweather l-a învins pe Robert Guerrero”.

Visul unei nopţi de iarnă

Un lucru este limpede, Floyd Mayweather l-a luat pe Ronald Gavril în promoţia sa nu pentru că i-ar fi plăcut ochii lui ci pentru că a vazut în el un boxer de perspectivă. La Mayweather Promotions mulţi bat la uşă dar nu la fel mulţi realizează ceva. Pentru Mayweather totul este o afacere, inclusiv boxerii pe care îi manageriază împreună cu rudele sale. Însemni ceva, ok, nu însemni mare lucru sau nu eşti serios, la revedere. Deocamdată Ronald pare a fi pe drumul cel bun. Are aproape doi ani de când face parte din promoţia lui Mayweather care îi plăteşte antrenorul, îi pune la dispoziţie sala şi îi oferă meciuri . A adunat 11 victorii din tot atâtea întâlniri boxând câte 4,6 sau 8 runde. Anul acesta va trece la meciuri de 10 runde şi poate la finele anului chiar de 12. „Am în plan pe 2015 patru sau chiar cinci meciuri, toate în SUA. Cu puţină şansă la sfârşitul anului sau undeva în 2016 voi boxa pentru o centură mondială”, spune optimist băcăuanul şi imediat plusează :”Îmi imaginez cum ar fi să boxez cu Froch, Arthur Abraham sau Anthony Dirrell”. Şi visul îl poartă mai departe :”Dacă ajung campion mondial îmi pun centura în joc la Bucureşti, poate pe Arena Naţională. Şi vă garantez că Floyd Mayweather o să fie în tribună”. În ceea ce-l priveşte pe Ronald, maşinăria de marketing numită Mayweather Promotions a început deja să funcţioneze şi în beneficiul său. „Lumea începe deja să mă cunoască. Am fost şi sunt în continuare invitat la diverse posturi tv şi de radio din Vegas, se mai scrie despre mine şi prin ziarele de aici iar comunitatea română deja m-a adoptat. În august anul trecut am boxat la Vegas cu o galerie formidabilă în spate. La nici un meci n-a fost aşa hărmălaie ca la meciul meu. Au venit românii cu steaguri, cu trompete, cu tobe, a fost o atmosferă incredibilă. Pe 16 decembrie am fost invitat de Floyd la ceremonia anuală a WBC unde se atribuie diverse premii. Sincer, am fost cam emoţionat, era acolo toată crema boxului mondial”.

Modelul Vaştag

Din perioada boxului amator, Ronald Gavril i-a păstrat în suflet un loc special lui Francisc Vaştag care i-a fost antrenor o vreme la lotul naţional. „Domnul Vaştag e un om modest, cu un caracter deosebit. M-am înţeles extraordinar cu el şi de la el am furat multe lucruri. Upercutul de stânga la corp, seriile prelungite la corp, seriozitatea în pregatire, toate astea de la dânsul le-am învăţat iar ca boxer, ştim cu toţii, a fost un adevărat fenomen”.

Ronald „The Thrill” Gavril

La fel ca majoritatea boxerilor profesionişti, Ronald Gavril a căpătat la rândul sau un nume de ring, un nume care însă s-a născut greu, în recepţia unui hotel din Bucureşti. „În februarie 2012 am boxat la Bucureşti în al doilea meu meci la profesionişti. Înainte de gală, în recepţia hotelului, James Toney, campion mondial la trei categorii diferite, care mă antrena la vremea respectivă, se dădea de ceasul morţii să-mi găsească un nume de ring. Se plimba prin hotel şi tot încerca să găsească o rimă, ceva potrivit. Se comporta ca un ring announcer....Rooooooonaaaaald.....striga de zor în căutarea inspiraţiei speriind clienţii hotelului, până a scos-o : Rooooonaaaaaald The Thrill Gavriiiiil ! Şi aşa mi-a rămas”. The Thrill înseamnă Fiorul, Cel care te înfioară, care te face să tremuri. În prezent Ronald este antrenat de Eddie Mustafa Muhammad, 62 de ani, fost campion mondial WBA la semigrea. Cel mai probabil, primul meci in 2015 al lui Ronald The Thrill Gavril va fi la Vegas undeva la sfarsitul lunii februarie. 

Austriacul Josef Uridil, singurul străin care a antrenat nationala de fotbal a României

 În 1934 România a avut un antrenor străin pentru două săptămâni

              Vara aceasta s-au împlinit 80 de ani de când a fost uns la cârma unei naţionale de fotbal a Romaniei un antrenor străin. Primul şi până astăzi singurul străin care a antrenat naţionala României. Numele său era Josef “Pepi” Uridil (1895-1962). Fost internaţional austriac şi atacant de succes al Rapidului din Viena cu care câştigase 5 campionate şi 2 cupe între 1914 şi 1925, Uridil s-a lăsat de fotbal în 1930 după un sezon petrecut la Bari. Antrenează câteva cluburi din Bratislava după care, în primăvara 1934, ajunge la Ripensia Timişoara, campioana en-titre a României. Pe 3 mai sorţii stabilesc ca România să dea piept la CM 1934 cu Cehoslovacia iar pe 14 mai Uridil este numit “manager şi îngrijitor al teamului”. Uridil n-a avut la dispoziţie nici măcar două saptămâni pentru pregătirea meciului cu Cehoslovacia care s-a consumat la Trieste pe 27 mai dar foarte probabil, în alegerea sa a contat faptul că din cei 15 jucători care au făcut deplasarea la CM din Italia, 6 erau de la Ripensia. Numirea lui Uridil şi epopeea României la Cupa Mondială 1934 sunt relatate cu lux de amănunte în “Istoria Fotbalului Românesc” volum coordonat de regretatul documentarist al FR Fotbal, Dan Cristea. 

Al doilea din dreapta sus, Uridil

Spicuind din presa vremii, Dan Cristea  nota ca românii au ajuns la Trieste pe 19 mai iar programul de pregătire stabilit de austriac cuprindea aspecte de genul :”luni – un antrenament de educaţie fizică. După micul dejun s-a făcut o ora de canotaj în port cu bărcile Clubului Nautic iar după prânz şi odihnă au fost programaţi 10 km de footing; marţi - antrenament pe stadio Littorio unde-I matchul;” etc. Cu toate că n-a jucat nici un amical înainte de meciul de la CM 1934, România a facut o figură deosebit de apreciată în faţa Cehoslovaciei, o forţă în Europa la acea vreme, care venea după o victorie, 2-1 contra Angliei la Praga pe 16 mai în faţa a 52.000 de spectatori. Ediţia 1934 a Cupei Mondiale, la care au participat 16 echipe, s-a disputat în sistem eliminatoriu. Pe 27 mai, România, antrenată de Josef Uridil, a condus cu 1-0 prin golul lui Dobay din minutul 10 dar a cedat, 1-2, cehoslovacii marcând în minutele 50 si 67 prin Puc şi Nejedly. Arbitrul belgian John Langenus avea să declare după meci : “Impresia mea este că în prima repriză ar fi trebuit ca România să câştige cu 3 goaluri iar în a doua Cehoslovacia cu două”. 

Primul din stanga, in alb, Uridil

Practic, România a pierdut, aşa cum a făcut-o de multe ori în istoria sa, pe mâna ei deşi a fost superioară Cehoslovaciei, echipă care avea să dispute finala CM 1934, 1-2 contra Italiei după prelungiri. Odată cu fluierul final al meciului România-Cehoslovacia s-a încheiat şi mandatul lui Josef Uridil pe banca tricolorilor. Practic austriacul a antrenat România din 14 mai până pe 27 mai. La următorul meci al naţionalei disputat în toamna 1934, antrenor a fost Alexandru Săvulescu. Pentru cele două săptămâni petrecute pe banca tricolorilor, austriacul Josef Uridil a devenit primul şi până astăzi singurul străin care a antrenat o echipă naţională a României. 

Al doilea din dreapta, in costum negru, Josef Uridil

Calistrat Cutov, omul-spectacol al boxului romanesc

              Calistrat Cutov, omul-spectacol al boxului romanesc


                         Calistrat Cutov nu este un om  tocmai usor de abordat. Cand ii spun ca vreau sa-i public povestea devine suspicios :”Sa scrii despre mine ?! Pai in ziua de azi crezi ca mai au loc in ziare d-astia ca mine? Cui ii mai pasa de noi? Zici ca-ti publica vreun ziar povestea?! Fugi d-aci ca nu te cred”. Cu toata suspiciunea afisata totusi vine la intalnire. Bine legat, cu un aer tineresc, cu o sapca trasa peste urechi, marea vedeta a ringului din anii ’70 nu-si arata deloc varsta. Punctual la secunda, maraie usor pentru intarzierea mea de 3 minute. “Hai sa vorbim la o bere”, comanda scurt si ma duce intr-o carciumioara de langa Parcul Circului. In pofida promisiunii de a sta departe de zeama de hamei n-am de ales si ma sacrific ca sa aflu povestea acestui fenomen al boxului romanesc. Martori ca sacrificiul n-a fost zadarnic sunt randurile de mai jos, sticlele goale de langa masa si fata de la bar care pentru prima oara in viata a respirat acelasi aer cu un om care a cucerit o medalie olimpica pentru Romania.

Calistrat Cutov in anii '60

Boxer din patriotism local

Calistrat Cutov este un lipovean nascut pe 8 octombrie 1948 langa Braila, in Smardanul Nou. Cutov a iesit cumva din tiparul obisnuit al lipovenilor, care daca se apuca de sport atunci, in cele mai multe dintre cazuri, fac kaiak, canoe sau alte sporturi inrudite.  Singura legatura a lui Calistrat cu apa a fost faptul ca s-a nascut pe malul Dunarii. El s-a apucat de box si a facut-o in prima faza numai din patriotism local. De pe la 12 ani mergea impreuna cu fratii sai mai mari, Stefan si Pavel, la felurite gale de box organizate in Braila si de fiecare data revenea acasa necajit: ”La sfarsitul anilor ’50 meciurile de box se tineau in aer liber undeva in centrul orasului. Mai mereu se organizau gale Bucuresti-Braila, Galati-Braila, samd iar brailenii mei pierdeau mai de fiecare data. Pe mine, copil fiind, treaba asta ma umplea de necaz. Cum adica, sa vina aia la mine in oras si sa-i bata pe ai mei?! Las’ ca v-arat eu voua mi-am zis si m-am dus la box imaginandu-mi ca nu peste multa vreme voi schimba soarta disputelor astora”.

Neghinita de la Box Club Navrom

Cand a patruns pentru prima oara in sala de box a clubului Navrom, Calistrat Cutov avea 12 ani si cantarea 35 de kg. “Eram atat de slab ca nu puteam sa fac nici macar o tractiune sau o flotare, ziceai ca sunt Neghinita. Eram, in schimb, mic si al dracu’, aveam inima si foarte multa ambitie. Am stat pe capul lor acolo in sala pana m-au bagat in seama. Primul meu antrenor a fost Gheorghe Legrade iar primul succes l-am obtinut in 1965, cand am castigat la Arad finala campionatului national de juniori la 45 de kg cu Gheorghe Bobinaru antrenor. A fost bucurie mare, mai ales ca de 2 ani ma tot chinuiam sa boxez intr-o competitie oficiala dar nu puteam pentru ca eram prea slab si nu reuseam sa fac categoria. In general lumea e obisnuita ca boxerii sa fie nevoiti sa slabeasca pentru a intra in categorie dar eu nu reuseam sa ma ingras suficient iar sub 45 de kg nu mai exista alta categorie ! De aici incolo am inceput sa iau si eu in greutate in mod normal iar in 1967 am castigat un nou titlu de juniori”. Acest nou titlu il aduce in vizorul clubului Dinamo, care, ca si Steaua, era mereu la panda in cautare de sportivi talentati si cum in iunie 1968 Cutov era la varsta incorporarii e legitimat urgent in Stefan cel Mare. Catana intr-o unitate a Militiei Populare, Cutov continua sa boxeze si in 1968 cucereste primul titlu la seniori, la categoria 57 kg.

Un titlu olimpic pentru o punga de cadouri

1968. Calistrat, Mihaela Penes, Lia Manoliu

Odata ajuns campion al Romaniei, Calistrat Cutov e chemat la lotul national. In cele din urma, Mihai Tranca, secretarul general al FR Box decide ca din echipa care urma sa participe in octombrie 1968 la JO de la Mexico City sa faca parte si tanarul Cutov, 20 de ani la acea vreme. “Mi-au spus clar ca ma trimit la Mexico City ca sa capat experienta, nimanui nu-i trecea prin minte ca am sa iau vreo medalie”, rememoreaza Cutov. Avea sa fie prima mare experienta din viata de sportiv a pustiului din Smardanul Nou. A plecat in Mexic alaturi de Ion Monea, Ion Alexe, Victor Zilberman sau Janos Covaci si a concurat la categoria 60 kg. Zilberman si Covaci s-au oprit in sferturi la 67, respective 71 kg, Ion Alexe a cedat in aceeasi faza in fata lui George Foreman, care avea sa devina o legenda a boxului profesionist nord-american iar Ion Monea s-a calificat in finala categoriei semigrele unde ar fi trebuit sa  dea piept cu rusul Daniel Poznyak insa, avand nasul fracturat din semifinala, n-a mai putut boxa si a trebuit sa se multumeasca doar cu medalia de argint. Cel mai tanar membru al lotului Romaniei, Calistrat Cutov a ajuns in semifinalele categoriei 57- 60 kg unde a dat piept cu americanul Ronnie Harris. Aici s-a consumat una dintre cele mai incredibile si nestiute povesti din istoria sportului romanesc. La aproape 46 de ani de la acel moment Calistrat Cutov povesteste ce s-a petrecut la Mexico City : “La 20 de ani, eram cel mai mic din lotul nostru de box. Eram stresat de programul incarcat si in acelasi timp disperat sa ies din satul olimpic. Pana in ziua meciului cu Harris nu iesisem nici macar o singura data din sat. Daca-l bateam ramaneam in continuare prizonier in satul olimpic, disputam finala si imediat a doua zi dupa finala plecam la Bucuresti. Daca pierdeam, aveam o zi libera pana la plecare. Si am pierdut ! N-am pierdut intentionat, ci am pierdut pentru ca nu-mi statea mintea la meci. Ma simteam dator fata de frati, parinti, antrenori, prieteni si vroiam sa le duc tuturor cate un cadou. Nu ma mai gandeam la Harris, ci la rusinea de a merge acasa cu mana goala. Americanul m-a batut (5-0), insa eu n-am boxat nici la un sfert din posibilitatile mele. Pur si simplu nu-mi statea mintea la meci. Pe de alta parte, sa nu uitam ca aveam 20 de ani, ori la varsta asta te crezi capabil de orice. Imi faceam curaj gandindu-ma ca voi cuceri titlul olimpic cu alta ocazie. Stii cum e la 20 de ani… refuzi sa crezi ca vei fi ranit vreodata, ca vei imbatrani sau ca vei muri. La 20 de ani te crezi nemuritor si invincibil iar eu eram convins ca la urmatoarea editie imi voi pune la gat aurul olimpic fara probleme. Practic, am dat un titlu olimpic pe o punga de cadouri, caci sunt convins ca daca boxam la adevarata mea valoare, terminam pe primul loc. Atunci nu realizam ce inseamna un titlu sau o medalie olimpica”. La prima sa participare la JO, Calistrat Cutov s-a intors acasa cu medalia de bronz, o medalie nesperata la plecarea spre Mexico City, dar incarcata de amar la gandul ca putea fi mai stralucitoare. Cutov si Monea au fost singurii pugilisti romani care au urcat pe podiumul olimpic in 1968.

Munchen 1972 & Montreal 1976

In 1972 la JO de la Munchen Calistrat Cutov concureaza la 63,5 kg. Trece de primul tur, dar spune adio competitiei in turul 2, eliminat de thailandezul Srisook Bunsoe. “In ’72 n-aveam nici o emotie ca prind podiumul insa in turul 2 am dat peste un thailandez. L-am dominat clar doua reprize si ceva. Era stangaci si mult mai lent in executii decat mine si la un moment dat, in runda a treia, a incercat un upercut si mi-a bagat degetul in ochi . Arbitrul n-a observat si in loc sa-l penalizeze pe el a considerat ca accidentarea mea a fost urmarea unei lovituri corecte. Eu mai vedeam doar cu un ochi. Teoretic puteam boxa si asa dar arbitrul m-a oprit si mi-a dat meci pierdut prin tko. Meciul asta reprezinta si in ziua de azi cel mai mare cosmar al meu. Nici acum nu pot dormi cand imi amintesc ce am patit. Am sters din memorie toate momentele neplacute dar pe asta nu pot sa-l sterg sub nici o forma. Imi voi aminti pana ‘oi muri”, povesteste cu naduf Cutov. Ultima participare olimpica a lui Calistrat Cutov s-a consumat in 1976 la Montreal unde a ajuns pana in sferturi si a cedat la puncte in fata bulgarului Vladimir Kolev.  “Nu sunt convins nici azi ca Vladimir Kolev a fost mai bun decat mine. Eu cred ca puteam sa primesc bine mersi decizia la puncte dar la vremea respectiva presedintele AIBA era un bulgar ceea ce foarte probabil a contat mult. Oricum, iti dai seama ca de abia acum, in 1976, realizam la ce sansa dadusem cu piciorul in 1968 cand puteam sa iau aurul”, se confeseaza Cutov. Calistrat Cutov in ’68, ’72 si ’76, Mircea Dobrescu in ’50, ’56 si ’60 si Ion Monea in ’60, ’64 si ’68 sunt singurii boxeri romani care au participat la 3 editii ale JO.

Fratele Simion

Simion Cutov in 1974

Simion Cutov a fost cel mai mic dintre fratii Cutov. I-a calcat pe urme fratelui sau Calistrat si a ajuns tot in curtea clubului din Stefan cel Mare. Initial pusese ochii pe el Steaua dar conducerea Ministerului de Interne l-a amenintat pe Calistrat ca va fi dat afara din club daca nu-l convinge pe Simion sa vina la Dinamo. Calistrat l-a convins si astfel, ambii frati Cutov au cunoscut consacrarea la clubul Internelor. “Frate-meu Simion era un boxer foarte periculos. Se batea dar nu aiurea. Stia sa-ti taie calea si sa fie incomod iar cand te prindea la inghesuiala nu mai aveai scapare din mainile lui”. Cariera lui Simion Cutov are doua repere importante – medalia de argint cucerita in 1974 la prima editie a mondialelor de box pentru amatori de la Havana si titlul de vicecampion olimpic dobandit in 1976 la Montreal dupa o finala pierduta contra americanului Howard Davis, desemnat ulterior de presa americana boxerul anului 1976, ambele la 60 de kg. “In finala olimpica din ’76, din pacate, n-a avut nici o sansa. Americanul era bun de tot. Dupa finala de abia l-am linistit pe Simion… plangea de suparare”. In 1976, Victor Zilberman, medaliat cu bronz la semigrea a ramas in Canada unde traieste si astazi. Zilberman i-a propus atunci si lui Calistrat sa ramana acolo. “Daca era de acord si Simion ramaneam, dar el a zis nu. Pe de alta parte nu cred ca as fi reusit sa fac acolo aceeasi treaba ca aici. Zilberman era evreu de origine si avea alta sustinere din partea comunitatii locale in vreme ce noi n-aveam pe nimeni. M-am temut c-o sa ajung sa stau cu mana intinsa si nici in ziua de azi nu regret”. Finala mondiala din 1974 are si ea povestea ei. Simion Cutov a ajuns in finala categoriei 60 kg unde l-a intalnit pe rusul Vassily Solomin in fata caruia a pierdut inainte de limita. Potrivit martorilor oculari, care insa n-au reusit sa se puna de acord asupra rundei in care s-a petrecut intamplarea, Simion, care era in avantaj, a incasat la un moment dat o lovitura care l-a dezechilibrat. “N-avea nici pe dracu”, rememoreaza Calistrat dupa 40 de ani. “S-a clatinat un pic iar apoi se uita nedumerit catre colt intreband de ce e numarat”. Numai ca arbitrul n-a oprit numaratoarea la 8 ci la 10 si l-a declarat out pe Simion care astfel a pierdut finala. Peste 2 ani, Simion Cutov si-a luat revansa in fata lui Solomin la JO de la Montreal cand a luat meciul in mana de la inceput si l-a invins la puncte in semifinale, decizie 5-0.

Finala fratilor Cutov

Simion si Calistrat Cutov

In 1975 Calistrat si Simion Cutov au ajuns in finala categoriei 63,5 kg a Centurii de Aur. Nu era insa  pentru prima oara in istoria boxului romanesc cand doi frati trebuiau sa lupte unul contra celuilalt. In perioada 1948-1950, fratii Nicolae si Tanase Batranu au boxat de mai multe ori unul impotriva celuilalt. “Se bateau de ieseau scantei, nici nu ziceai ca sunt frati”, isi aminteste Constantin Dumitrescu, bronzul olimpic al Romaniei la Melbourne 1956. In cazul fratilor Cutov lucrurile au stat diferit. “Nu ne permitea regulamentul sa ne confruntam. Era stipulat clar ca fratii n-au voie sa se bata intre ei dar chiar daca ar fi fost permis tot n-am fi acceptat. Nu mi s-a parut niciodata normal sa ma bat cu fratele meu, de aceea n-am facut nici macar vreun sparring impreuna. Atunci, in ’75, medalia de aur mi-au dat-o mie pentru ca boxasem un meci in plus fata de Simion iar el a primit argintul”. Simion Cutov, nascut in 1952, a murit in 1993 la doar 41 de ani. A fost de doua ori campion national, de 5 ori castigator al Centurii de Aur, vicecampion olimpic si mondial, dublu campion European si campion balcanic. Majoritatea performantelor sale au fost obtinute la categoria 60 kg iar spre finalul carierei a boxat si la 63,5, categorie unde a reprezentat Romania la JO din 1980. Constantin Dumitrescu i-a antrenat multi ani pe Calistrat si Simion Cutov :”Fratii Cutov aveau o relatie speciala. Nu i-am vazut niciodata sa se certe in public sau sa se contrazica. Daca aveau ceva de discutat se retrageau si vorbeau intre ei cu voce scazuta. Simion il asculta intotdeauna pe Calistrat iar acesta avea mereu grija sa se comporte in asa fel fata de fratele mai mic incat sa nu-i stirbeasca imaginea. Mie, ca antrenor, mi-a placut foarte mult felul in care se purtau unul cu celalalt.

Calistrat Cutov in 2014

Rivalitatea cu Paul Dobrescu

Cel mai de seama rival al lui Calistrat Cutov a fost Paul Dobrescu, nepotul vicecampionului olimpic la musca din 1956, Mircea Dobrescu. Meciurile dintre ei erau asteptate cu sufletul la gura de suporteri. “Paul Dobrescu imi spargea capul mereu. In toata cariera mea la juniori si la seniori am 15 infrangeri iar 3 dintre ele mi le-a servit Paul. Era ca un buldozer. Se acomodase cu stilul meu, era rezistent si venea permanent peste mine. El e adversarul cu care am boxat de cele mai multe ori”. Unul dintre meciurile lor célèbre s-a consumat in 1975 in finala campionatului national. Intr-un interviu acordat Tvr in 1999, Paul Dobrescu spunea ca in conditiile in care un salariu mediu in 1975 era in jur de 1500-2000 de lei, bisnitarii vindeau biletele la gala lor cu 1000 de lei bucata. Calistrat Cutov a fost campion al Romaniei de 9 ori si a cucerit Centura de Aur de 5 ori in vreme ce Paul Dobrescu are un titlu national si doua trofee Centura de Aur.

Stanga Paul Dobrescu, dreapta Titi D-trescu

Boxerul cu 9 degete

In 1962 cariera lui Calistrat Cutov, pe atunci in faza incipienta, a fost pe punctul de a se incheia inca inainte de a incepe. “Aveam 14 ani, eram la scoala profesionala din Braila si lucram intr-un atelier de rebobinat motoare.  Mutam un motor in atelier cand talpa agregatului mi-a cazut peste inelarul mainii stangi. M-a durut dar, stii cum e cand esti copil, nu dai atentie unor astfel de lucruri. Am mers la joaca iar peste 2 zile m-am trezit cu o infectie puternica. M-au internat de urgenta in spital si dupa cateva ore medicii erau decisi sa-mi taie mana din cauza infectiei, doar ca nu se hotarasera de unde, de la cot sau de la incheietura. Marele meu noroc a fost ca in acelasi timp cu mine era internat in acelasi spital tatal meu. Batranul a stat pe capul lor ore-n sir pana i-a convins sa nu-mi taie mana ci sa intervina doar asupra degetului infectat. Operatia s-a incheiat cu bine insa au fost nevoiti sa-mi taie un tendon asa ca inelarul stang mi-a ramas de atunci cumva chircit, parca inclinat intr-un unghi de 90 de grade. Si daca am ajuns apoi sa am o cariera in box asta se datoreaza numai tatei caci daca nu era el imi taiau mana. Cu degetul asta am boxat fara probleme toata cariera dar de multe ori s-au iscat discutii pe tema lui. Unii doctori, mai incuiati, au fost pe punctual de a-mi interzice sa urc in ring sustinand ca nu sunt apt pentru box. La JO din 1972, de exemplu, medicul galei m-a lasat sa boxez cu chiu, cu vai. Din fericire, n-am fost oprit niciodata sa boxez din cauza degetului dar emotii aveam la fiecare control medical”. 

Calistrat Cutov, boxerul-spectacol

In anii sai de glorie, Calistrat Cutov umplea salile de box din Romania. Tehnica sa remarcabila, spectacolul pe care il facea in ring, atrageau publicul ca un magnet. “Daca boxam la Braila, biletele se vindeau cu doua saptamani inainte de gala. Sala Polivalenta din Bucuresti era neincapatoare de fiecare data cand urcam in ring. Odata am boxat la Circul Globus iar oamenii au rupt usile, au spart geamurile si s-au calcat in picioare ca sa patrunda in sala. Imi aduc aminte ca animalele urlau inspaimantate de zgomotul facut de puhoiul de oameni. Daca imi pare rau de ceva, atunci imi pare rau ca n-am prins vremurile de azi. Sunt convins ca as fi umplut salile”. Pentru lumea boxului, Calistrat Cutov a fost intotdeauna “Cutache”. Pentru Cutache dezertau din sedinte membrii Comitetului Central al PCR si tot pentru el erau nelipsiti de la galele de box Dan Spataru, Puiu Calinescu, Nae Lazarescu, Nicu Constantin sau Alexandru Arsinel. “N-aveam invitatii sa dau la cate cereri aveam. Lui Nicu Constantin prietenii, ca sa-l necajeasca, ii luau ochelarii de la ochi si cum era miop nu mai vedea nimic. Nicu se burzuluia la ei :<dati-mi ochelarii ca pierd meciul lui Cutache !>”. “Calistrat Cutov a fost unul dintre cele mai mari talente ale boxului romanesc. Daca frate-su, Simion, era un batailleur, Calistrat facea spectacol in adevaratul sens al cuvantului si de aceea avea o priza formidabila la public. Era deosebit de inventiv in ring, nici un meci al sau nu semana cu altul. Niciodata nu stiai cum o sa abordeze meciul sau ce lovituri o sa dea si d-aia placea foarte tare pentru ca era imprevizibil in tot ce facea, de fiecare data oferea ceva nou”, isi aminteste antrenorul Constantin Dumitrescu. “Odata boxam la Polivalenta din Bucuresti iar Dan Spataru care statea aproape de ring striga de zor la mine spre finalul primei reprize <termina-l Cutache, fa-l ko>. Maestre, i-am zis in pauza, pot sa-l fac ko dar n-are rost. Am venit aici in primul rand ca sa fac spectacol nu sa inchei meciul in catava secunde”.
Alec Nastac, medaliat cu bronz JO 1976 : “Calistrat Cutov a fost un talent urias. Intre altele, avea o lovitura nemaipomenita cu care surprindea intotdeauna. Era boxer de garda normala si cand facea pasul inapoi lansa un upercut de dreapta cu care de multe ori isi lasa masca adversarul. Alaturi de fratele sau Simion a marcat boxul romanesc din anii ‘70”.

Calistrat Cutov in cifre

Medaliat cu bronz la JO din 1968. Campion European in 1969, vicecampion in 1971 si medaliat cu bronz in 1973. Participant la 3 editii ale Jocurilor Olimpice. 9 titluri nationale la juniori si seniori. De 5 ori castigator al Centurii de Aur. Si-a incheiat cariera de boxer in 1979 cu peste 260 de meciuri castigate la juniori si seniori si doar 15 infrangeri.