Boxerul Lucian Popescu, omul care a reusit prima mare isprava a sportului romanesc

 

                        

“....Am infruntat pe ringurile continentului zeci si zeci de adversari. Unii mai tari, altii mai putin tari. Am dat si am primit sute si sute de lovituri. Am luptat cu adversari corecti sau incorecti. Am infruntat arbitri partinitori si multimi orgolioase care nu admiteau ca favoritul lor sa fie infrant. Toate acestea s-au dus pe apa involburata a amintirii...N-am uitat insa si nu voi uita niciodata, cata mandrie adunam in inima atunci cand daruiam tarii mele, in trei randuri, titlul european. Imi dau seama ca truda mea n-a fost zadarnica si ca am avut si eu rostul meu pe acest binecuvantat pamant romanesc...”

Aceste ganduri tulburatoare, impartasite in 1973 scriitorului George Mihalache, ii apartin lui Lucian Popescu, care, alaturi de Aurel Toma, a fost cel mai de seama boxer roman din perioada interbelica. Practic Popescu, prin performantele sale, a fost primul pugilist care a asezat boxul romanesc pe harta lumii.

Pustiul din Obor

Nascut pe 12 ianuarie 1912 in cartierul bucurestean Obor, Lucian Popescu si-a inceput cariera de boxer inca din liceu. Sustinut neconditionat de tatal sau, un prosper negustor oborean, care i-a fost si manager o perioada indelungata, Popescu a inceput sa boxeze ca amator la 14 ani si jumatate si a debutat la profesionisti in decembrie 1927, inainte de a implini 16 ani. Dupa dupa doar 1 an de box si 6 meciuri fara infrangere, Lucian isi adjudeca titlul national al categoriei musca, primul succes al carierei. Lucian Popescu a uimit de la bun inceput prin ambitie, prin hotarare si prin miscarile de felina care ii permiteau sa evite cu usurinta loviturile adversarilor. In prima parte a carierei sale a fost cizelat de Dumitru Teica, un oltean revenit in tara dupa multi ani petrecuti in SUA, pionier si teoretician al boxului romanesc. Intr-o sala mica si intunecoasa de pe strada Batistei din Bucuresti, Teica, un fanatic al boxului, ii arata lui Lucian ca “boxul nu este o ciomageala ci o adevarata arta”. Teica i-a explicat cu rabdare invatacelului sau care il asculta uimit, ca in box, ca sa fii bun, “trebuie sa anticipezi o clipa mai devreme intentiile adversarului, sa gandesti si sa-ti calculezi fiecare miscare”. Si l-a mai invatat ceva Teica. L-a invatat cum sa-si foloseasca bratul stang, bratul de fata, care in timp a devenit arma sa cea mai de temut, o arma care functiona ca un piston, mecanic, “stravilind atacurile, zapacindu-l pe adversar si aducandu-l in pragul disperarii”.

“Pentru prima oara, Romania, aceasta tara micuta, cucereste un titlu european”.

Disciplinat si muncitor, Lucian isi continua in anii urmatori ascensiunea in boxul romanesc. Isi autoimpune o viata de spartan. Se antreneaza pe branci, nu fumeaza, bea numai lapte si se culca odata cu gainile. Din decembrie 1927 pana in vara 1930 dispută 17 meciuri. Treptat, devine unul dintre favoritii publicului. Eschivele, garda ermetica, jocul de picioare si jabul devastator il transforma intr-un pugilist aproape imposibil de atins. Din relatarile celor care l-au vazut in ring reiese ca stilul sau de a boxa era asemanator cu cel al lui Floyd Mayweather jr, ceea ce ii permitea sa lupte fara probleme chiar si impotriva unor adversari mai grei cu cateva kilograme, lucru deloc neobisnuit in acea vreme. In primavara 1930, noul sau antrenor, Umberto Lancia, il consideră copt pentru primul mare examen, un meci de titlu european la categoria musca. Pentru 300.000 de lei, bani buni in acea perioada, francezul Kid Oliva, detinatorul titlului, s-a lasat convins sa boxeze la Bucuresti. Meciul e stabilit pentru 7 iunie 1930 pe stadionul Romcomit, actualul stadion de rugby Arcul de Triumf. Oliva vine in capitala cu cateva zile inainte de meci si se plimba zilnic pe Calea Victoriei asaltat permanent de bucurestenii care vedeau pentru prima oara in viata lor un campion european de box in carne si oase. Francezul privea meciul ca pe o formalitate, neconcepand ca ar putea sa-si lase centura pe malurile Dambovitei. Inca elev la Liceul Comercial, Lucian s-a prezentat la meci imbracat in uniforma de liceean, avand inclusiv matricola pe brat. In ring insa, adolescentul cel subtirel si delicat s-a transformat intr-un boxer desavarsit. Directa sa de stanga, cizelata pana la perfectiune, l-a terorizat pe campionul francez. Kid Oliva si-a lasat la Bucuresti centura de campion european abandonand in repriza a 10-a dupa ce a fost trimis de 8 ori la podea. Ziarul francez L’Auto, bunicul cotidianului L’Equipe de astazi nota :”Este pentru prima oara cand aceasta tara micuta, Romania, cucereste un titlu european. Lucian Popescu s-a afirmat prin victoria neta asupra lui Kid Oliva ca un boxer de clasa continentala. Acest roman de numai 18 ani si-a adjudecat victoria in runda a zecea prin aruncarea buretelui, secunzii lui Oliva apreciind foarte just ca omul lor nu mai avea nici o sansa”. “Niciodata in viata noastra sportiva nu ne-a fost rezervata satisfactia inregistrarii unei victorii de envergura celeia obtinuta de catre Lucian Popescu”, nota Gazeta Sporturilor pe 10 iunie 1930. Pe 7 iunie 1930, asadar, numele lui Lucian Popescu devenea sinonim cu prima mare isprava a boxului romanesc. El este cel care a asezat in premiera Romania pe harta boxului de inalt nivel si a adus in tara pentru prima oara in istorie o centura de campion.

Lucian, cel mai bun cocos european

Doua luni mai tarziu, primul campion european de box al Romaniei isi apara cu succes centura in fata francezului Rene Challange, titlu pe care il cedeaza in mai 1931 la Manchester, infrangere la puncte, in fata lui Jackie Brown care anul urmator avea sa devina campion mondial al categoriei. Unul din motivele pentru care Lucian a cedat titlul a fost legat de lupta cu kilogramele. Ii era din ce in ce mai greu sa atinga greutatea admisa pentru categoria musca si drept urmare face pasul la cocos.

 Dupa patru victorii consecutive obtinute la noua categorie, Popescu primeste vestea ca spaniolul Carlos Flix, campionul european al cocosilor e dispus sa-si puna centura in joc la Bucuresti. La fel ca si Kid Oliva in 1930, Flix e convins ca deplasarea la Bucuresti nu va fi decat o plimbare de placere si declară ca-l va rapune pe roman pana in runda a 5-a. In vederea noii incercari, Lucian asuda din greu alaturi de Aurel Toma, un pusti din Babadag, aparut de curand in Bucuresti, pe care il prefera ca partener pentru curajul si tenacitatea sa. Pe 19 septembrie 1931 Arenele Romane gem de lume. La coltul romanului stau Marcu Spakow si Constantin Nour. Nimeni nu indrazneste sa anticipeze daca Lucian va reusi sa cucereasca al doilea titlu european. Tensiunea e atat de mare incat ai impresia ca o poti taia cu cutitul. Primele 6 runde sunt echilibrate, insa incepand cu repriza a 7-a Lucian incepe sa faca legea. Directele, croseele si upercuturile sale lovesc in plin. In repriza a 8-a Flix primeste o lovitura care ii deschide arcada iar in cea de a 12-a se duce la podea dupa un upercut la plex dar revine in picioare cand numaratoarea ajunge la 8. Flix e constient ca e pe cale sa-si lase centura la Bucuresti si forteaza un ko in rundele 14 si 15 dar Lucian il primeste cu formidabila sa directa de stanga si ii stavileste elanul. Dupa 15 runde fulminante mii de oameni asteapta in tacere decizia. “Tacerea e atat de deplina incat nu se aude decat fosnetul frunzelor din pomii de langa Arene...Cei doi adversari sunt in mijlocul ringului. Carlos Flix fixeaza podeaua cu privirea...Arbitrul Robert Veisberg ridica mana lui Lucian Popescu ! Un strigat urias de triumf face sa se cutremure tribunele de marmura alba ale arenei. Lucian Popescu cucereste al doilea titlu european, izbutind sa egaleze performanta marelui Georges Carpentier...”

Amaraciunea infrangerii

In martie 1932, campionul Romaniei si al Europei cedeaza centura la Milano in fata italianului Domenico Bernasconi. Dupa 4 runde si jumatate in care si-a torturat adversarul, Popescu lasa o clipa garda jos si italianul il trimite la podea cu stanga. “Adevarul e ca vina acestui ko imi apartine in intregime. Luat de focul luptei am neglijat blocajul. (...)...Daca nu ma loveam cu capul de podea as fi fost in stare sa reiau lupta si poate s-o castig”, avea sa istoriseasca Popescu la 40 de ani dupa meciul cu Bernasconi. Si drept dovada, boxeaza la 5 zile dupa intalnirea cu Bernasconi si castiga la puncte dupa 10 runde.

       In 1933 schimba din nou categoria, trece de la cocos la pana, si atenteaza la centura pe care catalanul Jose “Canarul” Girones si-o apăra pentru a 7-a oara. Chinuit de o raceala violenta in zilele premergatoare meciului, Popescu incearca sa transeze disputa rapid, drept pentru care in runda a treia plaseaza un croseu la ficat, o lovitura cu care intotdeauna isi doborase adversarii insa Girones era construit din alt material astfel ca s-a crispat de durere dar n-a cazut ! “...Constatand ca loviturile cele mai puternice nu sunt in stare sa-l clinteasca m-am inhibat treptat....Psihologic pierdusem partida”, povestea ulterior Popescu. Girones a fost la un pas de ko si in rundele 5 si 6 dar a supravietuit de-a dreptul fenomenal iar in repriza a 7-a l-a obligat pe roman sa abandoneze in conditiile in care mai vedea doar cu un singur ochi. Uluitor e faptul ca Popescu, in cazul cuceririi centurii categoriei pana, intentiona sa-l provoace pe campionul de la usoara, pe belgianul Van Klaveren! A fost al doilea si ultimul meci pierdut de Popescu inainte de limita in intreaga sa cariera. 

Barcelona 1933. Cu basc, Lucian. Cu ochelari si mustata, tatal sau, Ionel P.

Meciul vietii

In anii care urmeaza continua sa boxeze insa incep sa apara problemele de sanatate. Mana stanga, avariata in nenumarate confruntari, incepe sa-l tradeze din ce in ce mai des, ceea ce nu-l impiedică insa sa ramana campionul Romaniei la pană. Boxul romanesc avea o noua stea, Aurel Toma. Fostul partener de antrenament al lui Lucian Popescu devenea campion european la cocos in 1936 si debuta cu succes in boxul profesionist american. 

Lucian Popescu si Aurel Toma

 Pe Lucian, lumea boxului, publicul si presa il considerau terminat insa el nu vroia sa moara asa ca in 1938 mai stabileste o performanta. Devine campionul Romaniei la categoria usoara dupa ce fusese campion la musca, cocos si pana ! Incurajat de evolutiile bune de pe parcursul anului 1938, Lucian vrea cu tot dinadinsul sa mai lupte pentru un titlu european iar sansa i se iveste in 1939 cand noul campion al categoriei pana, belgianul Phil Dolhem, vine la Bucuresti cu centura pe umar. Pana in iunie 1939 cand a boxat contra lui Dolhem, Popescu adunase deja 58 de meciuri in mai putin de 12 ani. Prin comparatie, Bernard Hopkins, cel mai varstnic boxer in activitate in momentul de fata, a strans in 25 de ani de cariera 60 de meciuri. 

Pentru Lucian Popescu, intalnirea cu Phil Dolhem a fost meciul vietii :”Voiam sa dovedesc tuturor celor care erau gata sa joace tontoroiul pe mormantul <fostului campion> ca nu mi-am spus ultimul cuvant in boxul romanesc si ca dupa noua ani de zile ma simt inca in stare sa reeditez performanta de a aduce tarii mele un nou titlu continental” i se destainuia Popescu scriitorului George Mihalache in 1973. Mare suporter al lui Popescu, scriitorul Ionel Teodoreanu declara in ajunul meciului pentru Gazeta Sporturilor :”Doresc sa invinga sportul. Si apoi, doresc victoria lui Lucica!” iar actorul George Vraca puncta si el :”In box vointa invinge! Ii doresc deci lui Lucian o vointa de fier...” Si vointa a invins intr-adevar, spre stupefactia tuturor celor care il vedeau pe Lucian Popescu un boxer terminat. Dolhem incheie runda a treia cu un ochi umflat iar in a 4-a se duce de doua ori la podea ! Eschivele formidabile ale romanului il fac pe belgian sa nimereasca foarte rar tinta. Lucian controleaza lupta aproape in totalitate si dupa 15 runde e proclamat invingator la puncte si campion european pentru a treia oara, de aceasta data la categoria pana ! Cine ar fi crezut ! Sportiv, Dolhem avea sa spuna dupa meci:”Am fost invins incontestabil. Popescu e un boxer de mare clasa cu o directa de stanga foarte precisa si eficace. Eschiveaza orice fel de lovitura larga si e greu de prins descoperit”.

Omagiul lui Ionel Teodoreanu

“Am pus in joc toata ambitia mea. Am vrut sa dau satisfactie tuturor celor care mai aveau incredere in mine”, spunea Popescu, care, cateva zile mai tarziu, pe 10 iunie 1939 avea sa fie subiectul unui articol miscator scris de Ionel Teodoreanu in Gazeta Sporturilor, din care spicuim : “Au crezut toti sau mai toti ca steaua lui Lucian a apus...Si l-au gonit din amintire. Caci fostii idoli trec de-a dreptul in uitare...Dar iata ca Lucian a invins din nou...Dintai l-a invins pe belgianul Phil Dolhem in lupta dreapta. Superba victorie! A luptat 15 reprize – in box e o durata istovitoare ca si maratonul – mereu treaz, mereu ager, cu ochii sclipitori de vitalitate, cu respiratia intacta, cu picioarele sprinten jucause – de calusari – cu muschii necontenit ritmati, cu pumnii vii si autoritari ca o ploaie de vara – victoria lui fiind evidenta inainte de a fi consacrata si vestita, ca un proaspat curcubeu al ploii lui...Dar si mai mandra decat victoria asupra lui Dolhem – caci n-a invins decat un om pe altul – e victoria lui Lucian asupra “corului antic”. Multimea, acest cor antic al destinelor, nu mai credea in Lucian! Tacerea ei mocnea glas de prohod. Si repriza cu repriza a inceput sa intrezareasca, sa vada, sa spere, sa creada, si, invinsa, sa aclame pe invingator! Randurile mele aplauda aceasta victorie asupra omului si asupra oamenilor”...

Final de cariera

In mai 1941, campionul roman isi pune in joc centura cucerita de la Dolhem si accepta sa boxeze la Viena contra austriacului Ernst Weiss. Meciul practic nu are istoric. Popescu il distruge pe Weiss runda dupa runda, il trimite la podea in cateva randuri insa la final austriacul e declarat invingator la puncte ! 12.000 de austrieci huiduie la unison decizia iar publicatia Volkischer Beobachter avea sa scrie :“Compatriotul nostru Ernst Weiss a devenit campion european, dar desi ar fi trebuit sa ne bucuram impreuna cu el, n-o putem face! Titlul i-a fost atribuit dupa un meci in care a fost invins!”

Nebunia lui Lucian Popescu nu se opreste insa la momentul Weiss. Peste fix un an, in mai 1942, merge la Reggio Emilia ca sa dea piept cu Gino Bondavalli, italianul care il macelarise ulterior pe Ernst Weiss si ii confiscase centura europeana a categoriei pana. Lucian isi juca ultima carte a carierei. Ca sa tina 15 reprize, mainile sale distruse trec prin tot soiul de terapii. Pe 31 mai 1942, in fata a 10.000 de spectatori, Lucian urca in ring pentru ultimul mare meci al carierei sale. Dupa numai doua runde mana stanga il tradeaza din nou. Se alege cu o luxatie si e nevoit sa-l pacaleasca pe Bondavalli caruia ii da senzatia ca de fapt poate boxa cu ambele brate. Pacaleala tine pana in runda a 11-a cand italianul sesizeaza slabiciunea romanului si forteaza ko-ul. Popescu rezista pana la final si-l lasa cu gura cascata pe Bondavalli care află la final ca adversarul sau a incheiat meciul cu mana rupta. A fost ultimul meci de inalt nivel pentru Lucian Popescu. A mai boxat de trei ori in 1945, an in care a pus punct unei cariere extraordinare in care a dobandit trei titluri europene la trei categorii diferite – musca, cocos si pana, perfromanta unica in boxul romanesc. 

 

Nea Lucica

Dupa razboi, marele boxer Lucian Popescu a antrenat la clubul Progresul. Devenise, parca pe negandite, “nea Lucica”, dupa cum il strigau boxerii. I-au trecut prin maini pentru perioade mai scurte sau mai lungi, Ion Chiriac, Ion Popa, Gheorghe Fiat, Constantin Cionoiu, Gheorghe Negrea, Aurel Dumitrescu si multi altii. In iunie1969 are satisfactia de a-l vedea pe elevul sau, Aurel Dumitrescu, iesind campion european de amatori la categoria cocos. Paradoxal, Dumitrescu devenea campion european, la amatori, e drept, la exact 30 de ani distanta de ultimul titlu pe care maestrul sau il cucerea contra lui Phil Dolhem. Aurel Dumitrescu, cel mai autorizat sa vorbeasca despre antrenorul Lucian Popescu, n-a avut insa eleganta de a accepta un dialog. Radus Lungu, nepot al lui Lucian Popescu, spune ca unchiul sau a fost marginalizat in perioada in care a antrenat iar acest lucru a fost cauzat in primul rand de faptul ca a refuzat sa devina membru de partid. A fost casatorit de doua ori iar cu cea de a doua sotie, Joita, a avut o fata, Luciana Popescu, unicul sau mostenitor. Lucian Popescu, “nea Lucica”, a fost inmormantat pe 11 decembrie 1982 in cimitirul Pantelimon 2 din Bucuresti.

Lucian Popescu, in dreapta, antrenor. 1969.

Prietenul artistilor

Maria Tanase si Lucian Popescu

Lucian Popescu a fost printre cei mai simpatizati sportivi de catre boema bucuresteana interbelica. Ionel Teodoreanu era nelipsit de la meciurile sale si i-a dedicat mai multe articole. Maria Tanase il acceptase in cercul sau de prieteni iar actorul George Vraca si cantaretul Jean Moscopol erau nelipsiti de la meciurile lui, la fel ca si marele Constantin Tanase. Inaintea meciului cu Kid Oliva din iunie 1930, Popescu s-a intalnit intamplator cu C-tin Tanase pe Calea Grivitei :”Unde umbli, teleleu, noaptea ca huhurezii?”, il chestioneaza Tanase care tocmai incheiase un spectacol si se indrepta spre o carciumioara. Intentioneaza sa-l invite si pe Lucian dar se razgandeste subit :”Adica nu....Mergi si fa nănică. Am auzit ca te bati cu Oliva. Vezi sa-I mananci c-Oliva ! Sa-l faci praf, sa simta ce poate un romanas de-al nostru. Fara frica mai Lucica !”

Personajul Lucian Popescu si-a gasit loc pana si in opera istoricului, criticului literar si publicistului George Calinescu (1899-1965), care in capitolul “O gala de box” din romanul sau “Cartea nuntii”, relateaza meciul disputat de Popescu in mai 1932 contra germanului Georg Pfitzner. Ulterior, George Calinescu avea sa mai publice consideratii despre box in diverse ziare. Popescu a boxat si sub ochii marelui chansonetist francez Maurice Chavalier. In februarie 1932, romanul se afla la Paris unde la un moment dat a participat la un sparing alaturi de campionul mondial al categoriei cocos, Al Panama Brown, o celebritate in acea vreme. La demonstratie a asistat si Maurice Chevalier, prieten cu Brown, care a fost uimit de calitatile romanului. 

Lucian si Al Panama Brown. Cu cravata, Maurice Chevalier

Tatal lui Lucian, Ionel Popescu a si propus de altfel organizarea unui meci de titlu intre fiul sau si Al Panama insa nu s-au gasit banii necesari. De fiecare data cand vizita Parisul, Lucian Popescu era oaspetele Elvirei Popescu (1894-1993), actrita romanca de teatru si film care a facut o cariera fabuloasa in Franta unde a si murit la varsta de 99 de ani.

Baiatul de ciocolata

In 1973, la Editura Stadion, scriitorul George Mihalache a publicat cartea “Baiatul de ciocolata”, dedicata lui Lucian Popescu, din care am preluat cateva dintre citatele inserate in acest text. Intr-un stil alert, foarte asemanator cu cel al lui Ioan Chirila, George Mihalache prezinta formidabila cariera a acestui mare pugilist roman. Titlul cartii reprezinta o licenta a autorului si a fost dat, foarte probabil, plecand de la tenul mai inchis al lui Popescu si de la supranumele cubanezului Eligio Sardinas Montalvo (1910-1988) care a boxat intre 1927 si 1938 si a fost campion mondial la semiusoara. In perioada interbelica lui Popescu I s-a spus simplu…Lucica. Nici o publicatie din acea vreme nu mentioneaza numele de ring “Baiatul de ciocolata”. Montalvo – Kid Chocolate, a fost dealtfel si subiectul unui interviu realizat in anii ’60 de regretatul cronicar de box Paul Ochialbi. 


PS. Articol publicat exclusiv in editia tiparita a Gazetei Sporturilor pe 6 si 7 aprilie 2014.