Eduard Irimia
este cel mai cunoscut promotor sportiv din Romania. De 17 ani organizeaza gale
de box si kickboxing, inventeaza sportivi, sparge audientele tv si umple salile
de sport. In 2003 a creat circuitul de arte marţiale Local Kombat, ulterior Superkombat, despre care
in ziua de astăzi au auzit până şi bunicuţele, care printre crosete si andrele
mai scapa cate un ochi la televizor ca să-l vadă pe Moroşanu. A ales să devină promotor abandonând, după 3 ani de studiu,
Facultatea de Medicină din Bucuresti. In loc sa poarte halatul alb si sa
vorbeasca despre nas, gât, urechi, a preferat costumul business si dialogurile
despre boxeri, bani, management, televiziune. S-a nascut pe 10 iulie 1974 la
Ploiesti si are o fetiţă, Michel, care îl „kombate” ori
de câte ori stă prea mult timp departe de ea.
Ce e domnule un
promotor ?
Păi, dacă
desfaci cuvântul aşa ca semnificaţie vezi că vine de la a promova. Eu am fost
primul cu care a fost asociată noţiunea de promotor în Romania în materie de
sport cel puţin. Prin 98-99 când am apărut eu cu boxul nu era nimeni care să
folosească titulatura asta. Imi aduc aminte de o fază haioasă pe tema
asta...ştii că era emisiunea aia Promotor, despre maşini, la ProTv. Ei, cineva
m-a întrebat odată dacă sunt promotorul Eduard Irimia de la emisiunea
Promotor...Ca atributii, promotorul este un organizator care pune în scena un
eveniment şi în acelaşi timp promovează produsele din acel eveniment.
Cum ai ajuns
promotor ?
Am inceput cu
boxul, care la mine în familie reprezintă o tradiţie. Tata a fost boxer la fel
ca şi ceilalţi 5 fraţi ai lui. Cred ca suntem o familie unicat. Ei, şi prin
97-98 eram student la medicină. După Revoluţie aparuseră tot felul de gale
profesioniste de box, dar organizate aşa cum se organizau pe atunci, în
vremurile alea de pionierat. Aveau un puternic iz balcanic. Mai venea Minune,
cânta o manea, umplea sala în care se spărgeau seminţe la greu şi se mânca vată
de zahăr şi abia apoi începea boxul. Văzând ce se întamplă mi-am zis că trebuie
neapărat să-ncerc să fac o gală ca lumea, aşa că în vara 1998 am fost în
vacanţă în Anglia, am văzut cum se fac lucrurile acolo în materie de evenimente
de genul asta, m-am întors în ţară şi i-am convins pe organizatorii circului
Zavata de la Saturn, care aveau toată logistica pentru un show, să facem o gală
de box. Am adus nişte englezi care au boxat, gala a fost transmisă pe Constanţa
de Tv Neptun şi ăsta a fost primul meu succes ca promotor. Oamenii s-au
bucurat, le-a plăcut, au venit la gală că tot erau pe litoral la distracţie şi
au văzut şi box şi circ !
Primul nume de
soi pe care l-ai adus in Romania ?
Tony „Bad Boy”
Badea in 2000 ! Era locul 3 in WBC la vremea aia şi campion al Commonwealth-ului
la categoria mijlocie. Omu’ locuia în Canada. L-am adus frumos la Ploieşti, că
trebuia să încep din oraşul meu de baştină,
i-am dat adversar un american de origine mexicană, sala s-a umplut,
ProTv a transmis evenimentul şi toate au fost bune şi frumoase. Ăsta a fost
primul eveniment de amploare pe care l-am organizat. I-am zis „Noaptea
Campionilor” !
Când nu faci
gale cu ce te ocupi ?
Când nu fac
gale pregatesc următoarea gală ! Am un sistem personal de decompresie…cum fac ăştia care
se scufundă. Am intrat la adâncime, sub presiune, şi dup-aia trebuie să ies la
suprafaţă trecând pe la depresurizare. Asta o fac printr-o vacanţă, care chiar
dacă ar trebui sa însemne o perioadă de relaxare, de fapt nu prea e, căci
primul lucru pe care-l fac când ajung în locul respectiv e să iau pixul şi
hârtia şi să-i innebunesc pe cei din jur cu tot soiul de idei. Mi-a venit o idee, ce
părere ai de asta, uite ce vreau să fac....Practic nu pot să trăiesc fară să
m-apuc de următoarea gală.
Faci sport ?
Fac. Caut să mă
menţin în zona 100 de kilograme. Mă joc pe la sală cu băieţii ca să mai slăbesc
un pic şi oricum îmi face plăcere să mă antrenez cot la cot cu ei. Am în cap o
frază a lui Hemingway care spunea ceva de genul “cine mănâncă din pâinea
boxerului n-are voie să moară până nu face şi el box”. Bine, eu nu mănânc din
pâinea boxerului, dar ideea e că dacă tot promovezi un sport dur, trebuie să
ştii şi să vezi pe pielea ta prin ce trec sportivii. Trebuie să-ţi dai seama de
sacrificii, de suferinţa lor. Eu m-am jucat la sală şi m-am accidentat urât la tibie cu
un sportiv de 70 de kilograme. Îţi dai seama că imediat m-am gândit ce s-ar fi
întâmplat dacă mă ciocneam cu un sportiv mai greu dacă am avut probleme dintr-o
lovitură primită de la unul care e aproape jumatate cât mine. În orice caz, îi
vizitez pe sportivi constant...mă duc pe la Sora pe la sală, trec des pe
la Iaşi, pe la Scorpions ca să-i văd pe Moroşanu şi pe Ciobanu...
Familia ?
Am o fetită, care a crescut odată cu
Local Kombat-ul. Ma iubeşte foarte mult şi de fiecare dată când plec pe undeva
ma întreabă unde plec, ce gală organizez. Ştie o mulţime de lucruri despre ceea
ce fac eu.
Fă-mă sa râd !
Spune-mi o intamplare haioasă de la o gală.
Iti spun două.
Fii atent ! In 2007 la K-1 România, gală care s-a ţinut la Bucureşti în Sala
Polivalentă, l-am invitat pe celebrul Ray Sefo, nume greu de tot din K-1,
neozeelandez, cu mulţi fani în Romania. S-a strâns lumea ciopor pe el, de
ziceai c-am venit cu ursu’, însă omu’ nu s-a arătat deranjat deloc. A vorbit cu
toţi, a dat autografe, s-a lăsat pupat, era tot numai un zâmbet, ce mai, a fost
tare de tot. Ei, şi la un moment dat, o sportivă care suferise un accident
nasol, m-a rugat s-o pun în legătură cu Sefo ca să-i ceară sfaturi despre
recuperare. Zis şi făcut. Le-am aranjat întâlnirea, s-au cunoscut, şi Sefo a
primit un plic cu câteva pagini în care fata îşi prezenta situaţia. La o zi
după ce a plecat Sefo, femeia vine la mine cu lacrimi în ochi :”domnu’ Irimia,
am făcut-o de oaie. Uitaţi ce am făcut....pe desktop aveam mai multe fişiere,
între care si fişierul intitulat <povestea vieţii mele> care trebuia să
ajungă la domnul Sefo, numai că zăpăcită de emoţie, în loc să printez ce
trebuia, am printat Povestea ......hmmm. Ce poveste aţi printat doamnă ?
Povestea aia.....ştiţi dumneavoastră.....a organului genital masculin....a lui
Ion Creangă”. Biata de ea printase Povestea Pulii a lui Creangă tradusă în
engleză pentru cineva. „Nici măcar n-am aruncat un ochi ca să văd ce a ieşit
din imprimantă, aşa că domnu’ Sefo a primit Povestea.....hmmm. Ce mă fac ?!”
Îţi dai seama că m-a umflat râsul ! Când ne-am văzut mai apoi, Sefo
zice...”domnule, să ştii că n-am priceput mai nimic din ce am primit de la
doamna aceea”. I-am explicat că femeia a facut o greseală şi că-şi cere scuze.
Uite aşa l-a cunoscut Ray Sefo pe Ion Creangă.
Altă dandana
s-a petrecut la Arad. La gale lucrez nu numai cu oameni angajaţi ci şi cu rude,
cu tata, cu unchii mei, cu fratele. La Local Kombat Arad, tata avea ca sarcină
să se ocupe de materialele publicitare, între care şi plăcuţele alea pe care
sunt trecute rundele si numele unui sponsor şi pe care le prezintă fetele în
ring. Tata a făcut ce a făcut şi le-a uitat acasă. Îţi dai seama că m-am cam
enervat, iar el, ca să salveze situaţia ce crezi c-a făcut ? A luat nişte cutii
de pizza, le-a decupat capacele alea pătrate şi a scris pe ele cu un marker,
foarte caligrafic, numerele reprizelor. M-a amuzat foarte tare iniţiativa asta
văzând cum încearcă el să salveze situaţia. Oricum, să ştii că în general
momentele astea penibile din carieră devin comice în timp.
Nu ţi-a trecut
prin cap să aduni într-o carte toate păţaniile astea ?
Ai să râzi, dar chiar
asta o sa se întample. Chiar m-a contactat cineva de la o editură cu propunerea
de a scoate pe piaţă o carte despre fenomenul Local Kombat. Nu ştiu deocamdată
ce titlu o să aibă, dar o să apară şi bag mâna-n foc că o să fie
interesantă. Gândeşte-te doar că Radu Pietreanu şi Mugur Mihăescu de la Vacanţa
Mare s-au inspirat în multe dintre scheciurile lor din intâmplări petrecute la
galele organizate de mine.
Cătălin
Moroşanu e fala Moldovei si a Romaniei la ora asta. Cum l-ai dibuit ?
A venit la o
gală de selecţie la Mamaia în 2007 când l-am adus şi pe Myke Tyson. Moroşanu a
fost atât de simpatic că pe mine m-a cucerit din prima. Nu prin stilul de
luptă, că la vremea aia n-avea tehnică, n-avea nimic ci doar o determinare atât
de mare că era în stare să muşte şi din corzile ringului. Vroia să se bată şi
în pauză, aşa că antrenorii îl ţineau cu forţa pe scaun, era ca un câine în
lesă. Era venit din rugby, nu-şi controla foarte bine atunci loviturile, dar a
progresat uimitor de repede. In 2007 am riscat un pic şi i l-am dat ca adversar
pe Stefan Leko iar
Moroşanu nu ne-a dezamăgit. A pierdut la puncte dar a luptat în aşa fel încât a
stârnit admiraţia tuturor şi l-a făcut pe Leko să spună că „dacă şi în K-1 ar
exista luptători atat de curajoşi şi de inimoşi precum Moroşanu, lucrurile ar
sta mult mai bine”. Odată cu meciul asta, Cătălin le-a dat o palmă şi altor
sportivi care n-aveau curajul să accepte meciuri cu adversari atât de tari şi a
dat semnalul că s-a născut o generaţie care poate lupta contra oricui. Moroşanu a progresat foarte mult, pentru că este disciplinat şi îşi ascultă cu sfinţenie
antrenorul, pe Mihai Constantin, dar în acelaşi timp este şi un showman
desăvârşit, ceea ce place foarte mult, mai ales la japonezi care sunt
înnebuniţi după el.
De ce femeile
în general, între care şi bunicile prietenilor mei, se uită cu nesaţ la genul asta de gale ?
Cred că e
reversul medaliei. Asa cum noi barbaţii vrem să vedem evenimente în care apar
femei, probabil că barbaţii ăştia din ring devin un simbol al puterii, al
masculinităţii, arată şi bine cei mai mulţi dintre ei, asa că femeile,
indiferent de vârstă, îi privesc cu interes.
Ce faci înainte
de o gală ? Rozi unghii, fumezi, bei cafele ?
Nimic din toate
astea, dar am si eu superstiţiile mele. De exemplu la fiecare gală îmi cumpăr
din oraşul gazdă câte un articol vestimentar. La început eram atât de
superstiţios încăt îmi cumpăram costum, cămaşă, cravată, pantofi, din fiecare
oraş, dar apoi mi-am dat seama că n-au să-mi mai încapă în şifonier. Înaintea
fiecărei gale trec pe la biserică şi mă rog pentru sănătatea sportivilor.
Odată, biserica la care m-am dus era inchisă şi am intrat în panică pentru că
nu-mi puteam face ritualul complet, însă m-a salvat un credincios care mi-a zis
„domnle’ nu contează că intri în biserică sau nu, pune mâna pe clanţa bisericii
şi roaga-te, nu contează că eşti înăuntru sau afară”. Şi asta m-a ajutat foarte
mult ca exemplu. Altfel, când ajung la sală sunt logoreic, panicat, am momente
când sufăr de pierderi de memorie de scurtă durată, de genul că dacă mă întrebi
ce-am vorbit nici nu-mi aduc aminte c-am stat de vorbă cu tine. Acolo eu nu văd
decât ringul, nimic altceva, nici măcar nu mai ştiu cine a fost la gală.
Să kombaţi bine
şi de acum încolo !
Multumesc, şi tu
la fel !
