Cum a driblat Securitatea Duce Coe, tatăl lui Dan Coe, legendarul capitan al Rapidului

La origine, acest material ar fi trebuit să fie despre Dan Coe, căpitanul Rapidului campion în 1967. Dan era fundaș central și i se spunea “Ministrul Apărării”. A jucat 10 ani la Rapid, 2 in Belgia la Antwerp și alți 2 la Oțelul Galați. A fost decisiv în calificările pentru Cupa Mondială din Mexico ’70, la al cărei turneu final n-a fost trimis în teren nici un minut. În 1980 a plecat în Germania și s-a stabilit la Koln. A început să vorbească la Radio Europa Liberă, care avea sediul central tot în Germania, despre realitățile României comuniste. Pe 19 octombrie 1981 a fost găsit spânzurat de o ușă a apartamentului în care locuia. Oamenii au pus moartea lui Dan Coe pe seama aparițiilor la Radio Europa Liberă, caci regimul de la București era foarte sensibil la orice critică, iar brațul Securității era lung. Poliția germană a închis cazul fără să-și bată capul prea mult, iar ulterior a casat toate documentele legate de moartea lui Dan Coe.

Fugarul Dan Coe, cu tată legionar, nu are dosar la Securitate!

În această situație am ajuns la concluzia că doar dosarul său de la Securitate ar mai putea face un pic de lumină, dacă nu în legătură cu modul în care a murit, măcar cu privire la felul în care era văzut de Securitate. Era imposibil ca Dan Coe să nu aibă dosar la Securitate. Călătorise în repetate rânduri în străinătate cu Rapidul și cu naționala și jucase 2 ani în Belgia, la Antwerp, unde se transferase cu sprijinul liderului comunist Gheorghe Apostol, care era suporter al Rapidului. În 1981, înainte de a muri, avusese intervenții la Europa Liberă, și, fapt deosebit de important, tatăl său, Duce Coe, fusese legionar, ceea ce arunca anatema asupra tuturor celor din familia Coe, până la cea mai îndepărtată spiță. Punând în balanță toate aceste argumente, am solicitat la CNSAS dosarul lui Dan Coe. Am făcut-o de mai multe ori în ultimii ani. De fiecare dată am primit acelați răspuns: “În arhivele CNSAS nu se regăsește nici un dosar pe numele Dan Coe”. Din experiența mea de cercetător al arhivelor Securității, dosarul Dan Coe nu a ieșit la iveală dintr-una din următoarele cauze:

1. Încă nu a fost identificat și zace pe undeva prin vreo pivniță, alături de alte dosare care așteaptă să fie trecute în revistă. M-am confruntat cu o situație asemănătoare în cazul unui important membru al clubului Steaua, al cărui dosar mi-a parvenit după cereri repetate, iar inițial mi s-a comunicat că nu există.

2. A fost distrus, fie intenționat, fie accidental.

3. Conține informații care sunt păstrate la secret și nu se dorește declasificarea dosarului.

Interesant este și faptul că despre Dan Coe, nu apar informații nici în dosarele altor oameni din fotbal care au interacționat cu el de-a lungul timpului, coechipieri, șefi de club, ziariști etc. Practic, informațiile despre Dan Coe sunt la cota zero sau sunt absolut banale! În acest context, am cerut la CNSAS dosarul lui Duce Coe, tatăl lui Dan. Sincer, nu trăgeam nădejde să primesc nici un petec de hârtie despre Duce Coe dar, surpriză!

Tatăl lui Dan Coe, fotbalist, contabil, legionar

CNSAS mi-a pus la dispoziție două dosare pe numele Duce Coe, unul de urmărit și unul de informator. Potrivit informațiilor din aceste două dosare, Duce Coe, român macedonean, s-a născut pe 15 noiembrie 1911 în Iugoslavia, la Bitolia. A urmat liceul românesc din Salonic și a jucat fotbal în echipa liceului. Sursa Iani Ion, menționa că “Duce Coe era foarte răsfățat, toată ziua bătea mingea și ajunsese jucător de fotbal renumit la Salonic unde tatăl sau, Adam Coe, era directorul școlii și profesor de religie. La București a activat la clubul Sportul Studențesc”. După absolvirea liceului, în 1930, a venit în România pentru a-și continua studiile și în 1934 termina Academia Comercială din București. “În 1934 s-a înscris în organizația legionară și a activat ca student, alături de alți studenți macedoneni”, rezultă din rapoarte. 

                                     Duce Coe alaturi de Dan Coe. Fotocopie din Revista Sport.

Șef de cuib și director al cooperativei Filmul Legionar

Cât de activ a fost Duce Coe în Mișcarea Legionară e greu de spus. Majoritatea informațiilor vin de la informatori tocmiți de Securitate după razboi, însă rapoartele surselor sunt de foarte multe ori subiective și țin, în primul rând, de sentimentele pe care le nutreau față de cel pe care îl raportau sau de gradul de teamă inspirat de securiștii cu care se aflau în legătură. Înainte de a încerca recrutarea lui Duce Coe ca informator, oamenii Securității au colectat date despre el de la mai multe surse și au cercetat inclusiv rapoarte de supraveghere din anii ’40, descoperite în arhivele Poliției. Aceste date se regăsesc într-un referat întocmit de Securitate, datat 22 ianuarie 1964. În cateva propoziții, Duce Coe era prezentat astfel:

“Din punct de vedere politic, Duce Coe este legionar din 1934. A activat intens în Mișcarea Legionară unde, împreună cu alții, a pus bazele unei cooperative pentru propagandă legionară, cu denumirea Filmul Legionar, care, după rebeliune, și-a schimbat titulatura în Filmul Românesc. Duce Coe a fost șef de cuib și a participat la colecta <Ajutorul de iarnă> din decembrie 1940. Duce Coe a fost arestat în anul 1944, luna noiembrie, și internat în lagărul din capitală (Reg. 2 Vânători), triat de Comisia de triere a legionarilor de pe lângă Prefectura Poliției și, negăsindu-se motive pentru reținerea sa, a fost pus în libertate. În 1950 s-a angajat ca agent fiscal la Secția Financiară a Raionului 1 Mai unde a lucrat până în 1951 cand a fost arestat”. Raportul menționează că Duce Coe a fost condamnat la 6 ani de închisoare “pentru luare de mită”, însă dosarele sale de Securitate nu conțin alte informații despre această condamnare. “Dupa ce s-a eliberat din detentie, candidatul nu a mai avut un serviciu constant, lucrând ocazional pe la centrele Loto-Pronosport, ca ajutor. În prezent locuiește în București, strada Lizeanu 15”. 

Faptul ca Duce Coe ar fi fost “șef de cuib” este menționat ca atare, fără ca informatorii să vină cu alte detalii. În Mișcarea Legionară, șeful de cuib conducea o unitate locală, organizată după metode militare care, la rândul ei, se subordona unei structuri ierarhic superioare. Nici unul dintre informatori nu menționează cine erau superiorii cu care Duce Coe ar fi avut contact direct. În teorie, cuibul era format din maxim 10-12 persoane. În ciuda faptului că activitatea sa legionară este definită ca fiind una intensă, în noiembrie 1944 este reținut doar o scurtă perioadă si ulterior eliberat, negăsindu-se motive solide pentru arestare.

În 1944 a divorțat iar “din căsătorie a rezultat un copil și anume Dan Coe, fotbalist la echipa Rapid, crescut de mama sa”.

În 1945, într-un raport al Corpului Detectivilor din Direcțiunea Generală a Poliției, preluat de Securitate, sursa Brănescu informa că “în fiecare zi Duce Coe și instructorul legionar Titi Andreescu se întâlnesc în holul cinematografului Volta Buzești cu curierii Mișcării Legionare din sectoare pentru a primi și împărți diferite ordine cu privire la situația legionară din capitală”. Într-un alt fererat al poliției se menționa că “Duce Coe și Titi Andreescu au primit misiunea de a procura 1000 de pistoale automate și muniția necesară”. Din dosar nu rezultă ca informațiile acestei surse să fi avut vreo urmare. Cel mai probabil ele sunt false, căci dacă într-adevăr, Coe ar fi fost dovedit că a primit sarcina să procure atâta armament, ar fi primit ani mulți de închisoare sau ar fi fost executat.

O notă din aprilie 1945 mai menționează că Duce Coe “întreține legături cu elemente legionare. Finanțează pe legionarii închiși la Caracal și le trimite colete de la simpatizanți legionari”. După 6 martie 1945, data la care Guvernul Petru Groza a preluat puterea, lângă Caracal a fost organizat un lagăr în care au fost internați, în cea mai mare parte, legionari și funcționari din administrație, desemnați “fasciști”.

 

În 1964, Duce Coe devine agentul Duca Ion

Pe parcursul întregii sale existente, Securitatea a fost cu ochii, in special, pe membrii partidelor interbelice și pe legionari. Aceștia din urmă au fost considerați întotdeauna cei mai mari și mai periculoși dușmani ai comunismului. De aceea, legionarii, indiferent de cât de insignifiantă ar fi fost poziția lor în organizație, au fost supuși unei supravegheri permanente iar ura dintre ei și comuniști a fost deosebit de intensă. După ce s-au instalat la putere, comuniștii vedeau legionari peste tot, chiar și acolo unde nu erau. Eticheta de legionar, pusă unui om, îl trimitea la închisoare și îl transforma într-un paria. Revenind la Duce Coe, s-a dorit recrutarea sa ca informator “pentru că are foarte multe cunoștințe, în special printre legionari”. În dosar apar inclusiv detalii despre cum și-au propus să-l abordeze pe Coe ofițerii de Securitate, căpitanul Nicolae Iliescu și locotenent-major Gheorghe Huluță.

“Cu candidatul se va discuta despre împrejurările sosirii în România, despre cunoscuți, despre curentele politice cunoscute de el în țară, ce elemente au activat în aceste partide. De asemenea se va discuta despre realizările regimului nostru, despre unele elemente înapoiate, dușmănoase, despre necesitatea ca oamenii muncii să fie vigilenți pentru a le demasca. Dacă candidatul va lua o poziție favorabilă nouă îi vom cere să ne sprijine”.

Întalnirea are loc la berăria Grădinița, care se afla la doi pași de Piața Romană. Duce Coe, care, foarte probabil știa că e sub supraveghere, nu neagă relațiile cu foști legionari sau cu alte cunostințe, ba chiar dă și niște nume, pe care, însă, Securitatea le avea în evidență: Euripide Caramitru, Durazzo, Toma Bellu, Becea, Florica Papanace, Horia Igiroșeanu, Teguiani etc. La momentul discuției, o parte dintre cei mentionați erau încă închiși. În timpul discuției, Coe plusează și le spune securiștilor că, în opinia sa, “și în prezent sunt descreierați care nu sunt mulțumiți cu situația pe care o au sau doresc să fie cineva”.

“Din partea noastră, văzând că are o poziție favorabilă nouă, i s-a spus că am vrea să ne ajute, în sensul de a semnala toate manifestările elementelor cu care vine în contact. Candidatul a fost de acord (…). I s-a dat ca sarcină sa întocmească un tabel cu toate cunoștințele sale pe care să-l aducă la prima întâlnire. Față de cele de mai sus propunem înregistrarea în calitate de agent a numitului Duce Coe cu numele conspirativ de Duca Ion”.

 

Agentul Duca vinde Securității secretul lui Polichinelle

În prima fază, Duce Coe se ține de cuvânt și întocmește o listă cu 58 de nume, inclusiv foști colegi de școala și de liceu, deci din perioada în care nu venise în România. În total furnizează 10 note informative, însă nici una dintre aceste note nu se regăsește în dosar, cu excepția listei care conține cele 58 de nume. În mai 1965 un raport menționa că Duce Coe “a furnizat mai mult material privind trecutul unor elemente și prea puține materiale rezultate din contactarea elementelor. Aceasta se datorește faptului că agentul nu depune suficient interes în a culege informații. În această perioadă nu a fost stimulat cu bani. Agentul Duca Ion nu este suficient atașat de organele noastre”.

În cele din urmă, sesizând că Duce Coe le livrează numai lucruri cunoscute, Securitatea hotărăște să renunțe la colaborarea cu el și emite o “Hotărâre, privind excluderea din rețeaua informativă a agentului Duca Ion, nume real Duce Coe.

Agentul Duca Ion a fost recrutat pe 23 ianuarie 1964 pentru încadrarea informativă a unor elemente legionare macedonene (…). (…) Deși i se trasează sarcini concrete și e instruit temeinic cum să acționeze, totuși majoritatea notelor furnizate se referă la trecutul elementelor menționate și puține sunt acelea care să arate atitudinea și preocupările prezente ale elementelor legionare la care era dirijat. Agentul dispune de posibilități informative, cunoscând un număr mare de legionari macedoneni, însă datorită atitudinii sale negative față de colaborarea cu organele noastre, n-a reușit să le contacteze. (…) Agentul nu s-a prezentat la întâlniri de multe ori, motivând că e foarte ocupat cu serviciul și nu are timp. (…) Nu s-a reușit a-l determina să-și schimbe poziția față de organele noastre. Față de această situație, propunem a se aproba excluderea agentului Duca Ion din rețeaua informativă și trecerea lui în evidență operativă la Compartimentul Activi, rămânând în atenția noastră în mod deosebit”. Este exclus definitiv din rețeaua informativă la 16.08.1966. Astfel se încheie colaborarea dintre Duce Coe și Securitate, însă supravegherea sa continuă.

Turnat de un prieten din copilărie că și-a pus dinți și se îmbracă bine

Ca orice fost legionar, Duce Coe rămâne în vizorul Securității. În jurul său gravitează inclusiv informatori care l-au cunoscut în copilărie. Astfel, pe 9 ianuarie 1967, sursa Barbu raporta: “(…)Pe Duce Coe, vechiul prieten din copilărie nu-l revăzusem de aproape un an. Din punct de vedere al sănătății, arată mult mai bine. Este încadrat la o unitate sportivă în materie contabilă. Este foarte mulțumit de serviciu. Are în prezent o îmbrăcăminte mai bogată și și-a refăcut dantura. Am discutat multe lucruri din copilărie când am fost elevi. (…) La băiatul său se duce foarte rar. După cum spune dânsul, tot timpul și-l petrece la serviciu și la domiciliu”.

<Agentul a fost instruit să ne semnaleze toate discuțiile ce le va purta cu Duce Coe. Va încerca să pună în discuție și teme politice pentru a stabili cum reacționează>.

Spre deosebire de sursa Barbu, care, prin informările făcute, pare foarte cooperantă, sursa Crai semna în februarie 1964 o notă ceva mai evazivă, care conținea, în mare, lucruri știute : “(…) A făcut parte din echipa Sportul Studențesc împreună cu foștii jucători Drăgan, Șiclovan, Mihăilescu I, Popescu Ghe. și alții de care nu-mi mai amintesc. (…) Este divorțat, nu locuiește nici cu fiul, Dan Coe, jucător de fotbal la Rapid (…)”.

Ultimele însemnări din dosarul lui Duce Coe poartă date din 1968. Dosarul nu mai conține documente datate după acest an.

Despre fiul său, Dan Coe, în dosar apar doar 2-3 relatări succinte din partea unor informatori. Se desprinde ideea că Dan își vizita tatăl rar și îl mai ajuta financiar. E posibil ca Duce să fi limitat relația cu Dan la întâlniri sporadice, pentru a nu-i crea probleme. Dintr-un referat întocmit de serviciul de cadre al clubului Rapid, înaintea unei deplasări în Turcia, reiese că Dan Coe trecuse sub tăcere trecutul politic al tatălui său: “…tatăl, Duce Coe, a fost funcționar, în prezent lucrează la Pronosport. Nu reiese să fi făcut politică. Nu posedă avere”.

Cu toatea astea, coechipierii lui Dan Coe, stiau că tatăl Duce a fost legionar. Confirmă atât Nichi Dumitriu cât și Viorel Kraus, campioni cu Rapid în 1967 și colegi de echipă cu Dan.

Nichi Dumitriu: “Îl știam pe Duce și aflasem și despre trecutul său dar evitam comentariile pe tema asta. Venea la meciurile noastre, era nelipsit mai ales când jucam în Giulești”.

Viorel Kraus: “Noi, la echipă, știam că Duce Coe a fost legionar. L-am și cunoscut, de altfel. Era un tip înalt, solid, inspira duritate. Vorbea mai aspru, mai tare, mai hotărât”.

 

În anii ’80, după moartea lui Dan, survenită la Koln în 1981, Duce Coe și-a deschis un magazin de suveniruri cu profil sportiv în zona Lipscani, pe strada Băcani. Magazinul era cât o debara, se afla la parterul unei case vechi și avea intrare chiar din stradă. În România nu existau magazine de profil de unde să poți cumpăra așa ceva. Rapidul avea un mic magazin în Gara de Nord și cam atât. La Duce Coe însă, găseai fanioane, căni, fotografii, insigne cu Farul, U Craiova, FC Baia Mare, Sibiu, U Cluj, Rapid, Sportul Studențesc, Progresul, Poli Timișoara, Poli Iași etc. Numai cu Steaua și Dinamo nu avea. Duce Coe nu voia să vândă nici un suvenir cu însemnele celor două cluburi ale puterii. “Sunt comuniști! Eu nu vând suvenire cu echipele comuniștilor”, se burzuluia Duce Coe către cei care cereau obiecte cu Steaua sau cu Dinamo

Familia Coe a avut un destin tragic. Data morții lui Duce nu și-o amintește nimeni. În orice caz, a supraviețuit morții fiului său, Dan, și s-a prăpădit înainte de decembrie 1989. În 1980, Dan Coe a rămas în  Republica Federală Germania, unde a cerut azil politic. Până în ziua de astăzi, crâmpeie de informații despre moartea lui Dan Coe au venit doar de la foștii coechipieri de la Rapid. Unii au vorbit în cunoștință de cauză, alții au făcut speculații, însă un tablou complet al morții lui Dan Coe nu s-a conturat niciodată. Acest lucru se întâmplă, în premieră, astăzi. La 40 de ani de la moartea lui Dan Coe, au acceptat să vorbească oameni care au ajuns la locul decesului înaintea poliției, foști jurnaliști de la Radio Europa Liberă și foști coechipieri. Povestea nespusă a mortii lui Dan Coe, în episodul următor.

“Jupuitul” născut din mintea lui Gerota şi din mâinile Brâncuşi

 

“Jupuitul” născut din mintea lui Gerota şi din mâinile Brâncuşi

De când asupra României s-a abătut criza generată de Covid-19, nu a fost zi în care numele Gerota să nu fie pronunţat, fie de oficiali, fie de ziarişti, fie de oameni oarecare. Unii i-au spus Gerota, cu accent pe “e”, alţii Gerotă, alţii Gherota. Sunt şi destui oameni  care îl pronunţă corect dar sunt foarte puţini cei care ştiu cine a fost Dimitrie Gerota, cel care a dat numele spitalului M.A.I. de lângă Foişorul de Foc din Bucureşti. În lumea medicinei, nu doar autohtone, ci şi mondiale, numele Gerota este binecunoscut.

Dimitrie Gerota, origini şi primii paşi în medicină

Dimitrie Gerota

 Dimitrie Gerota a fost un oltean neaoş, născut în 1867 la Craiova, într-o familie numeroasă. Pe lângă Dimitrie, familia Gerota a avut încă 7 copii iar capul familiei era doctor de suflete, adică preot. Istoric al medicinei, doctorul Richard Constantinescu ne povesteşte despre originile lui Dimitrie Gerota:” Tatăl său era preot la Biserica Sfântul Ilie din Craiova, iar bunicul său, Dimitrie Constantin, a fost de asemenea preot, în satul Gioroc – sat care a oferit nu numai locul, cât și originea numelui familiei Gerota, familie ce provenea din Macedonia”. Toţi biografii săi sunt de acord cu faptul că în 1886, la 19 ani, a devenit student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, unde în vara 1892 obţinea diploma de “doctor în medicină”.  Conform unui articol publicat de medicul, ziaristul şi scriitorul Mihail Mihailide,  în 2011 în “Viaţa medicală”, la un an după încheierea studiilor Dimitrie Gerota a obţinut o “bursă de studii Simonidi Răducanu pentru perfecţionare în Franţa şi Germania. Pitarul Simonidi (1798–1878), filantrop, ctitor al unor lăcaşe de cult, a înfiinţat o fundaţie ce înlesnea tinerilor buni la carte, dar lipsiţi de mijloace financiare, să efectueze studii în străinătate. De bursa Răducanu Simonidi au beneficiat numeroşi astfel de studenţi ce au devenit nume demne de un ipotetic Panteon al României, între care şi viitorul sculptor C. Brâncuşi”, notează medicul Mihailide.  La Paris şi Berlin, tânărul bursier Gerota studiază “boalele căilor urinare”, anatomia, fiziologia şi chirurgia. În 1897 se întoarce în ţară şi devine profesor de anatomie la Facultatea de Arte Frumoase – Belle Arte, asistent la Institutul  de Ginecologie  şi chirurg la Eforia Spitalelor. Pare că fiecare clipă a existenţei sale e legată de medicină.

Primul radiolog al României pleacă pe front în Al doilea Război Balcanic

În 1898 e numit şef al laboratorului de radiologie al spitalului Colţea, care de abia ce fusese înfiinţat şi publică lucrarea „Razele lui Roentgen sau razele X”. “A fost primul medic român sever afectat de raze X, ca urmare a expunerii profesionale, suferind o radiodermită a mâinilor, ulterior fiind diagnosticat cu un epiteliom – o formă de cancer – care a necesitat o amputație a mâinii.  Colegul său, medicul ieșean Emil Radu, a murit în urma unor suferințe cumplite cauzate de multiplele leziuni profesionale – urmare a expunerii profesionale la radiații.  Astfel, doctorul Gerota intră în istoria medicinei drept primul medic radiolog al României”, dezvăluie doctorul Richard Constantinescu.  În vara 1907, înfiinţează, lângă Foişorul de Foc, “Sanatoriul Gerota”, actualul spital al M.A.I. care îi poarta numele. În actul de înfiinţare făcut public de prof. doctor Dan Setlacec, Dimitrie Gerota nota:” În această clădire, destinată a fi spitalul meu particular pentru boli chirurgicale şi faceri, voi îngriji atât bolnavi care vor putea plăti, cât şi dintre aceia care nu vor putea plăti“.  În 1913, la 46 de ani, este mobilizat şi însoţeşte trupele române pe frontul din Bulgaria în cel de al doilea război balcanic.  Foarte probabil, prezenţa în rândul trupelor i-a îmbogăţit şi mai mult experienţa profesională, ţinând cont inclusiv de cazurile de holeră consemnate. Înainte de a pleca pe front, oferă gratuit Ministerului de Război, 25 de paturi în sanatoriul său pentru îngrijirea răniţilor, ceea ce îl face pe doctorul Mihailide să se întrebe retoric : “Nu poţi să nu te întrebi (…) din ce aluat vor fi fost făcuţi aceşti străbunici şi bunici ai noştri, gata oricând să considere interesul ţării lor mai presus de cel personal”.  Revenit în patrie, medicul căpitan în rezervă Dimitrie Gerota notează în broşura Impresiuni şi aprecieri din timpul acţiunei militare în Bulgaria – 22 iunie – 20 august 1913 : „Şefi de guverne, miniştri şi deputaţi, treziţi-vă şi coborâţi în mijlocul masei poporului pe care-l înşelaţi cu discursurile voastre mincinoase; vedeţi ignoranţa şi neştiinţa lui de carte, vedeţi abuzurile şi apucăturile subalternilor şi ale protejaţilor voştri politici şi mulţumiţi lui Dumnezeu că răbdarea românului e mare!“.

În 1916, doctorul Gerota e ales membru corespondent al Academiei Române, prilej cu care profesorul Victor Babeş, îi caracterizează activitatea astfel: „Doctorul Gerota este înainte de toate un admirabil tehnician. Metodele şi procedeele sale sunt cunoscute în toată lumea medicală. Lucrările sale sunt de o valoare extraordinară şi figurează cu cinste în manualele reputate de anatomie“.

Închis de Carol al doilea

Personaj militant pe tóate planurile, Dimitrie Gerota se dovedeşte a fi inclusiv un critic fervent al regelui Carol al doilea. Îl critică pe monarh în diverse publicaţii şi are parte de răzbunarea acestuia. Pentru ofensă adusă regelui este închis la Malmaison de unde este eliberat în scurtă vreme ca urmare a unor manifestaţii studenţeşti de protest. Cu tóate că a fost un atent observator al vieţii publice şi un critic al conducătorilor, nu a făcut parte din nici un partid politic.  A înfiinţat şcoli, spitale şi laboratoare, a fost un educator sanitar, încercând permanent să ridice nivelul ţărănimii şi muncitorimii.  A murit la 3 martie 1939 şi este înmormantat la Cimitirul Bellu.

Gerota, “Jupuitul” şi Brâncuşi

 Jupuitul este o “figură” deosebit de familiară pentru orice student medicinist. Nu există student român la medicină în ultimii 100 de ani care să nu fi făcut cunoştinţă cu Jupuitul! Cu tot cu postament, cântăreşte peste 200 de kilograme. La origine i s-a spus Ecorşeul, din francezul écorché. Un ecorşeu este o figură desenată, pictată sau sculptată care arată muşchii corpului fără piele, o figură de studiu pentru anatomişti.  Ecorşeul românilor a fost făcut de Constantin Brancuşi din gips, între 1900 şi 1902. Brancuşi, student pe atunci în Bucureşti, la Belle Arte, a conceput ecorşeul fiind îndrumat pas cu pas de doctorul Gerota care i-a arătat cum să construiască fiecare muşchi. Pe lângă indicaţiile venite de la Dimitrie Gerota, Brâncuşi a avut ca model statuia lui Hermes Capitolinul aflată şi astăzi la Muzeul Capitolin din Roma. Practic, « Jupuitul » lui Brâncuşi este un studiu de anatomie de care s-au folosit generaţii de studenţi medicinişti.  În 1903, după ce a fost finalizată, lucrarea a fost expusă la Atheneul Român. Brâncuşi a mai făcut încă cel puţin 3 copii. Practic, iniţial au fost cel putin 4 « Jupuiţi » gemeni. Astăzi, un Ecorşeu al lui Brâncuşi se găseşte în Muzeul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti iar altul se află în Muzeul Universităţii de Medicină şi Farmacie Gr. T. Popa din Iaşi. Doctorul Richard Constantinescu vorbeşte despre relaţia dintre Gerota şi Brâncuşi:” Brâncuși, la fel ca Gerota, provine din același spațiu doljean. Tatăl doctorului Gerota l-a remarcat și ajutat pe tânărul Constantin Brâncuși. Dr. Dimitrie Gerota l-a îndrumat pe Brâncuși în a-și însuși noțiunile de bază în anatomie si l-a sprijinit material în perioada sa de început de la Paris. Ecorșeul a fost realizat de Brâncuși, după multe studii și disecții, făcute sub îndrumarea atentă a profesorului Gerota, considerat autorul moral și finanțatorul lucrării (mai mult de patru exemplare au fost turnate în gips, în jurul anului 1902). 

Sanatoriul de ieri, spitalul de azi

Sanatoriul pus pe picioare de Dimitrie Gerota în 1907 i-a purtat numele până în 1948. Comuniştii, proaspăt instalaţi la putere, au decis să-i schimbe numele. Nu am identificat o motivaţie a acestei schimbări. Poate a fost considerat burghez ori naţionalist sau poate că nu avea origine sănătoasă, în orice caz doctorul Gerota nu a fost considerat demn de regimul roşu să denumească sanatoriul pe care el îl înfiinţase.  Sanatoriul lui Dimitrie Gerota a devenit spitalului Ministerului Afacerilor Interne. De abia în octombrie 1998 s-a aprobat revenirea la numele fondatorului iar astăzi ne referim la Spitalul Prof. Dr. Dimitrie Gerota.

« Profesorul Gerota se înscrie în nobila galerie a marilor personalităţi, pe care tinerii, din păcate, încep să le uite. Medicii tineri au impresia că această profesie a început cu ei. Nu este advărat. Medicina românească are o tradiţie de elite, o tradiţie recunoscută în medicina universitară, internaţională”, scria profesorul Constantin Chira in monografía dedicata lui Dimitrie Gerota.

Octavian Pescaru

Bucura Dumbravă, povestea vârfului cu nume de fată din munţii Bucegi

 

 Bucura Dumbravă, povestea vârfului cu nume de fată din munţii Bucegi

        De obicei, numele de locuri de prin munţii noştri vin din basme sau din legende. Nu e şi cazul Bucurei Dumbravă care a dat numele celui de al doilea vârf ca înălţime din Bucegi. Vârful Bucura are 2503 metri iar vecinul sau, Vârful Omu, aflat la o aruncătură de băţ depărtare, măsoară 2514 metri dacă punem la socoteală şi bolovanul sub care se adăposteşte cabana. Aşadar, Bucura Dumbravă a existat cu adevarăt. Deşi la origine nu era romancă, a iubit România cu plaiurile şi munţii ei, mai mult decât o iubesc unii români în ziua de azi. A cântat-o şi a scris despre ea, i-a bătut cărările şi i-a descoperit comorile. Pentru  dragostea pe care a arătat-o muntelui, prietenii au botezat acest vârf din Bucegi cu numele ei.

Františky Jozefíny Szekuliszovej devine Fanny Seculici

Bucura Dumbravă s-a născut pe 28 decembrie 1868 ca Františky Jozefíny Szekuliszovej, fiica lui  Július Bernhard Szekulis şi a Louisei, ne spune Luiza Munteanu, profesoară la Universitatea Spiru Haret, într-o lucrare bine documentată despre originile eroinei noastre. Locul naşterii, oraşul Pressburg din Imperiul Austro-Ungar, adică Bratislava de astăzi. Numele, data şi locul naşterii îi sunt confirmate Luizei Munteanu prin certificatul de naştere primit de la Arhivele Statului din Slovacia. La 5 ani, familia Szekulis părăseşte Pressburg şi se stabileşte la Bucureşti, unde Bucura Dumbravă de mai târziu avea să adopte numele de Fanny Seculici.

  În “Jurnalul fericirii”, Nicolae Steinhardt o pomeneşte în două rânduri şi scrie că “fratele ei fusese căpitanul vasului austriac pe care a venit în secret Vodă Carol la ‘66”. În 1866, când a venit în România pentru a fi încoronat rege, Carol a parcurs o parte din traseu cu trenul, de la Baziaş până la Turnu Severin s-a deplasat cu vaporul iar de la Severin la Bucureşti cu trăsura. Tot Steinhardt nota despre ea: “Bucura Dumbravă era pseudonimul lui Fanny Seculici, doamnă de onoare a reginei Elisabeta”. Mircea Hortopan, director de patrimoniu al muzeului Peleş confirmă faptul că Fanny a fost o apropiată a reginei Elisabeta:”Într-adevăr, Fanny Seculici făcea parte din anturajul reginei, care o îndrăgea foarte mult, alături de alţi tineri pe care regina îi cultiva şi îi sprijinea, precum Cella Delavrancea sau George Enescu. Chiar de curând, cu prilejul unei licitaţii am remarcat o fotografie în care Fanny Seculici apare alături de regina Elisabeta, însă nu i-a fost domnişoară de onoare. Doamnele de onoare erau femei în vârstă iar numele lor sunt cunoscute”. Unele surse afirmă ca între tatăl lui Fanny Seculici şi regele Carol I exista o legatură de prietenie cimentată înainte de venirea acestuia pe tronul ţării, ceea ce explică apariţia lui Fanny în anturajul reginei.

Fanny Seculici devine Bucura Dumbravă

Fire curioasă şi răzbătătoare, Fanny învaţă rapid limba română. Poate astfel să priceapă, istoria, folclorul, obiceiurile şi tradiţiile ţării sale de adopţie. Fire avangardistă, are preocupări deloc specifice femeii la sfârşit de secol XIX, început de secol XX. Scrie proză şi poezie, atât în germană cât şi în română, învaţă franceza şi engleza, pătrunde în tainele masoneriei, citeşte filozofie şi începe să descopere potecile munţilor. Se numără printre foarte puţinele femei-scriitor care existau la vremea aceea în lume. Preocupările sale, întrucâtva neobişnuite pentru societatea de atunci, precum şi prezenta la diverse evenimente organizate de regina Elisabeta, o aduc în atenţia unor personalităţi. Scriitorii Emanoil Bucuţa, Gala Galaction şi Nestor Urechia, geograful Mihai Haret, nepot al lui Spiru Haret, sculptorul Jalea, o admiră şi încep să o cultive. Mihai Haret constata la ea “o intensă şi sinceră dragoste de ţară şi de poporul românesc” şi o numea ”o fiinţă superioară cu un suflet ales”. Contactul cu folclorul şi cultura română o determină să scrie romanele Pandurul şi Haiducul, despre Tudor Vladimirescu şi Iancu Jianu. Cele două romane sunt scrise mai întâi în germană şi distribuite în spaţiul germanofon iar apoi sunt traduse în limba română. Scenariul filmului Iancu Jianu zapciu – Iancu Jianu haiduc, regizat de Dinu Cocea în 1981, cu Adrian Pintea în rolul principal, are ca bază cartea Haiducul. Criticul Ilarie Chendi se arăta uimit de modul strălucit în care Seculici scoate la iveală în aceste romane trăsăturile ţăranului român, cu “anticul şi neabătutul său drum în viaţă”. 

 În 1905, împreuna cu politicianul Vintilă Brătianu, înfiinţează societatea Chindia, al cărei scop era prezervarea portului naţional şi al cântecelor populare, precum şi popularizarea lor. Petrecând multă vreme la Peleş, ia parte la drumeţii şi se îndrăgosteşte de munte. Literatura de călătorie o influenţează la rândul său. Citeşte cu asiduitate din Odobescu, Vlahuţă, Hogaş sau Nicolae Iorga şi devine membră a societăţii Junimea. Adoptă pseudonimul Bucura Dumbravă iar pentru “merite literare” avea să primească medalia Bene Merenti clasa I, instituită de regele Carol I în 1876 şi acordată pentru merite în cultură.

Prima femeie la Vârful Omu

Nici în ziua de astăzi o drumeţie până la Vârful Omu nu e chiar floare la ureche. Acum 120 de ani însă, lucrurile erau şi mai complicate. Poteci erau puţine sau deloc. Marcaje, nici atât. În funcţie de locul din care plecai pe traseu puteai fi nevoit să străbaţi codrul des. Salvamont nu exista, cabanele de abia începuseră să apară, în special prin grija SKV - Siebenbürgischer Karpathenverein (Societatea Carpatină Ardeleană a Turiştilor), prognoze meteo ioc, drept pentru care o drumeţie până la 2500 de metri altitudine însemna o întreprindere aventuroasă dacă nu chiar periculoasă. Mai ales pentru o femeie! Bucura Dumbravă urcă la Omu undeva după 1900, alături de prietenii sai, Mihai Haret şi Nestor Urechia pe care îl poreclise “Marele urs”. La vremea aceea, la Vârful Omu exista un adăpost ridicat de SKV. De abia în 1927, după moartea Bucurei Dumbravă, Mihai Haret a deschis acolo prima cabană în adevăratul sens al cuvântului. Un alt drumeţ alături de care Fanny Seculici a bătut cărările Bucegilor a fost Take Ionescu, fost prim-ministru al României. Mare iubitor de drumeţii montane, Take Ionescu a finanţat din fonduri proprii drumul care pleacă din punctul cunoscut sub denumirea de Pichetul Roşu şi merge până la cabana Mălăeşti. Take Ionescu se odihneşte la poalele Bucegilor, în mănăstirea Sinaia. 

 Biblia drumeţilor

În 1920, Bucura scrie prima sa carte direct în limba română. Se numeşte “Cartea munţilor”şi este concepută, în mod evident, sub imperiul drumeţiilor făcute în munţi. Academicianul Dumitru Panaitescu Perpessicius numeşte “Cartea munţilor”“un adevărat vedemecum al drumeţiilor”, adică un fel de Biblie a călătorilor prin munţi, în care scrie despre contemplarea munţilor, dă sfaturi care azi s-ar încadra la protecţia mediului şi îi învaţă pe cititori ce să facă şi ce nu atunci când pleacă pe munte. Parcă mereu fără astâmpăr, tot în 1920 pune bazele asociaţiei Hanul Drumeţilor, un proiect montan pe care îl avea în minte încă din 1918. În 1926, la iniţiativa lui Mihai Haret, “Hanul drumeţilor”avea să se transforme în Turing Clubul României – T.C.R.  Termenul “drumeţ” de atunci este echivalentul termenului “turist” de astăzi. În 1930, T.C.R avea 15 cabane şi 3500 membri iar scopul  declarat de la înfiinţare era ”să facă cât mai multi adepţi pentru ca prin contribuţia lor bănească să se poată realiza unul dintre ţelurile asociaţiei, acela de a construi cabane de adăpost în munţi şi marcaje de drumuri, să convingă tineretul să iasă la aer, să facă excursii pentru a-şi primeni plămânii, să părăsească cafenelele şi cârciumile îmbâcsite de aer viciat şi de fum de tutun”.  

Pe vremea aceea, având în vedere sălbăticia locurilor, drumeţiile se făceau inclusiv cu călăuze care veneau cu cai pentru transportul bagajelor. O călăuză vestită era Gheorghe Ion Marin Văsîi, zis Cîrnu, din satul Secăria de pe Valea Doftanei solicitat adesea de drumeţi, caracterizat de Bucura drept ”un om cinstit, devotat, inteligent, care respectă, iubeşte şi înţelege muntele”. De altfel, Bucura se conducea după principiile enunţate de cărturarul şi omul de stat Iordache Golescu (1768-1848), fratele lui Dinicu Golescu, pe care îl citise :”Umbletul pe jos, cel mai frumos, cel mai sănătos, cel mai cu folos, că toate le vezi, toate le cercetezi, toate le priveşti mai de aproape, ceea ce îţi aduce dulce plăcere şi cea mai bună sănătate”.

Călătoria în India şi moartea

După primul război mondial, Bucura Dumbravă e acaparată de filozofia indiană care pur şi simplu o cucereşte. Începe să creadă cu tărie în reîncarnare şi înfiinţează cercul de teosofie Frăţia. Teozofia este o doctrină care declară înţelepciunea divină drept obiect al cunoaşterii umane. Adepţii teosofiei cred că întreaga cunoaştere a lui Dumnezeu este revelată din natură iar omul se transformă şi se poate uni cu divinitatea. Soarbe scrierile lui Jiddu Krishnamurti (1895-1986), un tânăr filozof indian văzut de adepţi drept un fel de Mesia iar în 1925 pleacă în India, ca să ia parte la Congresul Societăţii Teozofice, organizat în suburbia Adyar a oraşului Madras, şi să-l cunoască personal pe Krishnamurti. În ianuarie 1926, pe drumul de întoarcere în ţară se îmbolnăveşte, iar medicul vasului cu care călătorea decide debarcarea ei în Egipt, la Port Said. Este internată la British Hospital, unde se stinge pe 26 ianuarie 1926. Informaţiile despre moartea sa, care ajung în ţară, sunt contradictorii. Toată lumea e de acord că decesul i-a fost provocat de o boală infecţioasă însă unii afirmă că a fost ciumă bubonică, alţii vorbesc despre malarie. 

În 1925, fuseseră înregistrate câteva zeci de cazuri de ciumă la Madras iar malaria, la rândul ei, îi afecta frecvent mai ales pe europenii neobişnuiti cu specificul Indiei. Gala Galaction nota după moartea Bucurei: „Fără să se ştie dacă era vorba de o boală contagioasă sau de ultima dorinţă a Bucurei Dumbravă rămăşiţele sale pământeşti au fost incinerate şi cenuşa, urma să se întoarcă în ţară într-o urnă egipteană”.

Vârful Bucura Dumbravă

După moartea sa, prietenii rămaşi în urmă s-au gândit că la cât a iubit munţii României, Bucura Dumbravă nu poate fi despărţită de ei nici în nefiinţă. Iniţial, vârful care azi îi poartă numele se chema Vârful Ocolit. Când au botezat vârful cu numele său nu ştim exact, însă “Mihai Haret este cel care introduce pentru prima dată denumirea de Vârful Bucura Dumbravă pe o hartă a Bucegilor întocmită de Radu Ţiţeica”, spune Mircea Săndulescu de la România Pitorească. Ziaristul Mihai Ogrinji, om care a reeditat inclusiv “Cartea munţilor”, avansează un nume: ”Scriitorul Emanoil Bucuţa, el a avut ideea ca vârful să capete numele de Bucura Dumbravă. În orice caz, apelativul apare în documente şi pe hărţi începând cu anii ‘30”. Ani mai târziu, la o reeditare a Cărţii munţilor, Emanoil Bucuţa scria în prefaţă : “Pentru toţi câţi iau acuma drumul munţilor (...) un nume trebuie să fie amintit. E numele cuiva care a bătut înaintea noastră aceleaşi poteci şi care, cu o mică silinţă a închipuirii, poate fi deosebit într’o făptură de abur, cum ne premerge şi astăzi fără să se întoarcă la noi, cu faţa la înălţimi. Iubise prea mult munţii noştri ca să poată să se simtă în altă parte mai bine, după ce a trebuit să plece năprasnic de pe pământ. E vorba de scriitoarea Bucura Dumbravă. Cartea ei se cheamă Cartea Munţilor. Ea ne-a rămas astfel în chip de călăuză ideală şi cei cari nu şi-o pot reîmprospăta din amintire sau din zvon, au aceste pagini pline de izvoare, de stâne şi de stele. (...) “Cartea munţilor”nu trebuie uitată. Mulţi oameni şi multe locuri trăiesc în ea. E ca o zare de ideal, foarte înaltă şi foarte albă, pusă vieţii noastre. Să ne plecăm din nou peste paginile ei de argint şi de safir”. Cu toate că în timpul vieţii a fost acceptată şi apreciată ca scriitoare, după 1945 numele Bucurei Dumbravă nu s-a regăsit în galeria scriitorilor români, nici măcar în literatura de călătorie, deşi este o întemeietoare a tursimului montan din România. Conexiunile ei cu monarhia, preocupările legate de masonerie şi teozofie, au aşezat-o din start în afara lumii noi pe care o proiecta noua orânduire.

Octavian Pescaru