“Celelalte round-uri răscoliră sala fără să soluţioneze
lupta. Iritat de rezistenţa neaşteptată ce i se opunea şi care îl făcea să gâfâie
de o uşoară agitaţie a inimii, Spandau se năpusti furios asupra germanului,
aplicându-i cu repeziciune toate loviturile profesionale , crochete de dreapta şi
de stânga, directe, swing-uri şi uppercut-uri, urmărindu-l până la frânghii şi
făcându-l să-şi acopere faţa cu mănuşile sau să se apuce cu mâinile de
adversar, dar cu toate acestea, gâfâind, înroşindu-se, agitându-se, plesnit,
ghiontit, lipit, trântit, nu voia să cadă jos knock-outat”.
Rândurile de mai sus aduc fără doar şi poate a cronică de
box, cred că sunteţi de acord cu mine. E adevărat că din unele expresii şi
formulări reiese că textul a fost scris undeva în perioada interbelică, dar
citindu-l tot la o cronică de box te duci cu gândul. Ei bine, ceea ce tocmai aţi
citit nu e chiar o clasică cronică de box. Este mai mult o relatare, cu accente
descriptive ieşite din comun, a unei gale de box care s-a consumat în mai 1932
la Arenele Romane din Bucureşti iar autorul acestei relatări este scriitorul şi
criticul literar George Călinescu, părintele Istoriei Literaturii Române ! O spumoasă descriere a acestui eveniment
sportiv se regăseşte în “Cartea nunţii”, primul roman scris de George
Călinescu, publicat în 1933. Şi în ziua de astăzi, oamenii din lumea boxului
românesc comentează cu mândrie :”ehe….despre noi a scris Călinescu !”
De la Eminescu la
Doculescu, Popescu, Axioti şi Spakow
Gala cu pricina s-a consumat în realitate, nu este un produs
al imaginaţiei scriitorului. Mai mult decât atât, Călinescu a asistat la
eveniment împreună cu soţia sa, Alice, cu care se căsătorise în 1929. Evenimentul
a adus în ring, printre alţii, câţiva dintre boxeurii de referinţă ai României
interbelice : Motzi Spakow – campion naţional al greilor, Ştefan Axioti, Mielu
Doculescu sau Lucian Popescu, nume uriaş al boxului interbelic, campion
european al profesioniştilor la trei categorii diferite – muscă, pană şi cocoş.
La momentul în care familia Călinescu lua loc în Arenele Romane, Popescu dobândise
deja două dintre cele trei titluri europene. Lăsând la o parte savoarea formulărilor
şi a expresiilor la modă în acea perioadă, Călinescu impresionează prin modul în
care reuşeşte să descrie atmosfera de acolo, astfel încât îţi dă senzaţia că nu
eşti un simplu cititor ci că ai făcut un salt înapoi în timp şi eşti prezent alături
de publicul din anul de graţie 1932. “Erau în grupuri şi oameni mai în vârstă,
cu fizionomii masive de instalatori, măcelari sau agenţi secreţi, care discutau
cu aprindere, pariind moralmente pentru un as sau pentru altul. Erau chiar şi
fete cu o înfăţişare ciudat de ambiguă. Ochiul impertinent, buzele groase erau
de vânzătoare, bascul, părul tuns, erau de sportive, dar în genere nu le puteai
gândi decât printre fotbaliştii unei societăţi de tejghetari, ca moderniste ale
mahalalei sau ca încurajatoare la startul unei curse de biciclişti. (…) În mijlocul amfiteatrului se afla o
estradă pătrată de scanduri, înconjurată de un zăplaz făcut din trei frânghii
iar deasupra, prinse de două cabluri încrucişate, patru becuri electrice se clătinau
la cea mai mică mişcare a podiumului, mişcând umbrele frânghiilor. În jurul
ringului se vedeau scaune şi public mai select. Erau domni care, fiindcă sunt
raşi şi îmbrăcaţi bine, par intelectuali, precum şi câteva femei în rochii de
crepe-satin solemn. (…) Un spicher înalt cu pulover alb şi freza foarte linsă
se apropie de marginea ringului şi începu să strige răguşit printr-o pâlnie de
tinichea datele luptei”.
Capitolul din Cartea Nunţii în care se regăseşte relatarea
amănunţită a galei din 21 mai 1932 se intitulează simplu, “O gală de box”.
Logic, văzând fervoarea cu care George Călinescu prezintă evenimentul cu
pricina, stai şi te întrebi ce l-a determinat să scrie aşa ceva. Cum a ajuns un
renumit critic literar, care tocmai încheiase în 1932 monumentala biografie
“Viaţa lui Mihai Eminescu”, să comenteze despre Popescu, Doculescu, Spakow sau
Axioti, eroi ei sportului cu mănuşi, nicidecum ai literaturii române ?!
Un “Sportiv” al literaturii române
Ei bine, în acest caz lumina vine de la Câmpina, acolo unde
trăieşte profesorul Ion Bălu
(n. 1933), istoric, critic literar şi biograf al lui George Călinescu. La 82 de
ani, dând dovadă de o memorie prodigioasă şi de o extraordinară capacitate de a
reda diverse aspecte limpede şi pe înţelesul tuturor, profesorul Bălu ne scoate din beznă :
“Nu rezultă de nicăieri că ar fi existat vreun element de
intenţionalitate în a se documenta pentru Cartea Nunţii atunci când s-a dus la
acea gală de box. Călinescu obişnuia să pună pe hârtie cam tot ceea ce trăia
aşa că, foarte probabil, ar fi scris undeva că a mers să vadă box ca să se inspire
pentru Cartea Nunţii. Nici macar nu se poate spune exact dacă în mai 1932 când
a avut loc acest eveniment sportiv îi venise ideea de a scrie cartea. Să nu
uitam că George Călinescu scria cu o rapiditate incredibilă aşa că nu e exclus
ca ideea de a scrie Cartea Nunţii să-i fi venit după vizionarea galei, pe la
sfârşitul lui ’32, începutul lui ’33. Probabil a scris cartea într-un timp
scurt, iar în 1933 a publicat-o.
Călinescu şi-a dorit foarte mult să debuteze ca prozator, să demonstreze că un
bun critic literar poate fi şi un apreciat scriitor iar Cartea Nunţii a fost
primul pas în aceasta demonstraţie. În 1932, Călinescu tocmai terminase de scris şi publicase o operă de mare
importanţă, Viaţa lui Mihai Eminescu, iar Cartea Nunţii a venit imediat după.
În mod cert însă, el a mers la acea gală de box pentru a-şi satisface
obligaţiile profesionale. George Călinescu acceptase să se ocupe de rubrica de
sport a Adevărului Literar şi Artistic. Pe vremea aceea, mai toate
publicaţiile, indiferent de specificul lor, aveau câte o rubrică de sport iar
la Adevărul Literar şi Artistic el ţinea această rubrică. N-a ţinut-o mult dar
cât s-a ocupat de ea şi-a văzut de treabă. Îşi semna articolele cu pseudonimul Sportiv, nu pentru că dorea să se
ascundă de cineva sau pentru că i-ar fi fost ruşine că el, critic literar, se
ocupă de lucruri mărunte, aşa cum era considerat sportul pe atunci, ci pentru
că avea foarte multe materiale apărute sub semnatura lui în revistă şi asta e
regula generală în presă în astfel de situaţii. Ulterior, tot ceea ce a
publicat în Adevărul Literar şi Artistic despre gala de box din mai 1932 a fost
translatat în capitolul <O gală de box> din Cartea Nunţii”. Mai exact,
Călinescu şi-a publicat relatările despre evenimentul sportiv la care asistase,
în ziarul cu care colabora iar apoi le-a inserat, modificând pe alocuri numele
boxerilor, în Cartea Nunţii.
“Stimez în boxeur atletul
suplu ajutat de inteligenţă…”
“Ca individ, Călinescu nu a practicat niciodată vreun sport”,
poveşteste profesorul Bălu. “Prin anii ’30 era încântat de plimbările cu
automobilul pe care i le oferea directorul Informaţiei Literare iar în 1964
şi-a cumpărat un Fiat pe care el nu l-a condus niciodată, ci doar şoferul
lui”. Chiar dacă nu a făcut sport,
George Călinescu n-a ezitat să promoveze sportul pe care l-a văzut adesea ca pe
ceva real, aflat de multe ori în strânsă legătură cu viaţa de zi cu zi, ca pe o
componentă a societăţii. În 1927, cu şase ani înainte de a-şi publica primul
roman, Călinescu scria în Viaţa Literară :”Este de recomandat romancierului
român o întoarcere din convenţional în real prin îmbrăcarea smocking-ului şi a costumului de baie, prin senzaţia
motorului terestru şi aerian, prin frecventarea ringului”. Criticul şi
istoricul literar Emil Manu (1922-2005), citat de reputatul scriitor Victor
Bănciulescu în cartea “Sport şi cultură”, spunea că George Călinescu a scris
cronici sportive “în scop experimental şi demonstrativ”, fapt întărit cumva
chiar de Călinescu într-o replică dată pe 5 iunie 1932 Gazetei Sporturilor care
afirmase că cronicile călinesciene sunt mai mult literare decât sportive : “(…)
Este ceea ce dealtfel regretăm în sport şi anume predominarea elementului de
success personal şi de reclamă faţă de esenţa a ceea ce ar trebui să fie
sportul, adică manifestare anonimă şi colectivă a instinctului de eugenie
fizică. Dealtfel, oricare ar fi opinia dreaptă în această direcţie, noi
întelegem să folosim sportul în măsura în care documentează literatura şi să
împăcăm educaţia fizică cu cea literară şi dacă cineva de la Gazeta Sporturilor
crede că este în masură să traducă adânca sa competenţă în fraze netede şi
nebarbare, cronicarul nostru sportiv îl invită în toată sinceritatea să-şi dea
colaborarea”. Citat de acelaşi Victor Bănciulescu, George Călinescu nota că
“totdeauna literatura şi viaţa au fost exclusiv sportive, sportul reprezentând
vigoarea vitală a umanităţii”. Plecând de la aceste opinii, Călinescu
creioneaza poate cele mai pitoreşti cadre din istoria boxului românesc, sport
care, avand în vedere rândurile următoare publicate în Adevărul Literar şi
Artistic din 21 mai 1932, ca o avancronică a galei la care avea să asiste
personal, pare să-l fi cucerit într-o anumită masură :”Deşi boxul e un sport
care printr-o împrejurare accidentală lui, aduce adesea un aer de bestialitate,
el cultivă sensul unei inteligenţe muşchiulare şi armonii de mişcare ce
stimulează vitalitatea. (…) Stimez în boxeur atletul suplu ajutat de inteligenţă.
(…) Aşadar, aşteptăm dar cu nerăbdare matchurile internaţionale de sâmbătă 21
mai de la Arenele Romane, unde membrele elegante, conduse de o isteţime
interioară, ale lui Gheorghe Axioti, se vor izbi în zece reprize de trei minute
de fălcile şi cărnurile de abanos luciu ale tânărului negru-american Jack
Beasley, rudă cu lotusul şi palmierul. Celelalte matchuri (…) vor da ocazia
sportivului fin şi romancierului modern de a observa ritmica trupurilor de
diferite rase în replica strânsă şi agilă a pumnilor, tot atât de pasionantă
dar mai puţin crudă decât luptele antice de gladiatori”.
Iată pasaje din relatările lui George Călinescu despre
meciurile de box de la Arenele Romane din 21 mai 1932. Fragmentele de mai jos
sunt preluate din Cartea Nunţii.
 |
| Arenele Romane in anii '30 |
Lucian Popescu îl învinge
prin ko în repriza a doua din 10 pe germanul Georg Pfitzner.
“Spicherul urla în pâlnie numele combatanţilor, Georg Fising
şi Lucian Popescu şi după ceremoniala strângere de mână se aşezară faţă în faţă
cu pumnii întinşi, un şmecher oacheş de Dealul Spirei cu o zâmbire şireată în
coada ochilor, ceva între spaima clasei şi cavalerul de industrie, şi un tânăr
neamţ decolorat la faţă, cu nasul întors în sus, cu ceva domol şi naiv de
Gretchen cu cozi împletite. (…) Lucian, încurajat de strigătele de îndemn ce
veneau din public, începu să toarne asupra capului celuilalt o grindină de
pumni ce scăpă oricărei domninaţiuni tehnice. (…) Când Lucian vru să-l descleşteze
de pe sine, germanul se clătină pe picioare şi se prăbuşi însângerat pe podea”.
Americanul Jack
Beasley îl învinge la puncte pe Gheorghe Axioti. În “Cartea Nunţii”, Călinescu
îl “botează” pe Axioti, Zuliotis iar pe adversar, Beverley.
“Pe ring săriseră doi noi combatanţi, G. Zuliotis şi un
mulatru cu părul ca piperul, Jack Beverley.(…) Zvelt, statuar, cu pântecele
supt şi umerii laţi, Zuliotis nu apărea ca o forţă brutală şi masivă din cauza
distincţiei şi sclipirii studioase din privire. În faţa negrului dinainte,
trupul său părea principial osândit. Subţire, drept şi fibros, ca un palmier,
cu pielea unsuroasă şi netedă de abanos, Jack zâmbea arătându-şi dantura albă
de felină (…) După o îndelungată şi sterilă luptă, gongul bătu şi mulatrul fu
proclamat învingător la puncte…”.
Motzi Spakow, botezat
Spandau de Călinescu, îl învinge la puncte pe germanul Hartkopp după 10 runde.
“Spandau atacă de la început repede şi cu putere, hotărât să
termine cât mai curând, dar germanul, cu aceeaşi gravitate profesională a
tuturor germanilor, bătu în retragere, ascunzându-se după pumni şi apărându-se
meticulos şi savant. O încercare de lovitură în maxilar dădu greş, adversarul
eschivându-se dar în acelaşi timp mâna stângă îl plesni în stomac. Incinta urla
şi fluiera încurajând. (…) În cele din urmă, ultimul gong bătu, punând capăt
unei lupte inegale şi monotone între un atlet a cărui eleganţa constă în faptul
de a culca la pământ dintr-o lovitură şi un individ care refuză totuşi să se întindă
pe scândurile ringului”.
Mielu Doculescu câştigă la puncte contra germanului Fritz Reppel.
“La început, combatanţii se multumiră să danseze unul în
fata altuia, trotând mărunt şi
apărându-şi faţa cu pumnii. (…) Mielu, cu mâna stângă întinsă deasupra capului,
încerca să fandeze catre adversar, apropiindu-se şi retrăgându-se cu mişcări iuţi
şi incercând să plaseze o lovitură. (…) Comedia bătutei pe loc continuă şi în
celelalte round-uri, spre indignarea spectatorilor. Când românul aplică un
uppercut în bărbia germanului, îmbujorându-i faţa, publicul urlă de satisfacţie
şi se auziră strigăte :
Dă-i nainte, dă-i la mir !”
-
NB Material publicat in numarul din septembrie 2016 al revistei Historia.
NB Material publicat in numarul din septembrie 2016 al revistei Historia.
