Doamna Basarabia din Covasna

Povestea doamnei Basarabia Florentina Russu, din Sita Buzăului, pare desprinsă dintr-o carte de istorie, marca Al Mitru sau Dumitru Almaș. E o poveste alcătuită din temelie pe niște cuvinte precum patriotism, glie, dragoste de țară, care în ziua de astăzi nu mai au relevanță pentru destui români. Și totuși, aceste vorbe aveau acum mai bine de 70 de ani deplină acoperire în fapte.  

Fugari din calea rușilor

În vara 1944, Evdochia Popa făcea ceea ce mulți alți români basarabeni au făcut în anii ’40 : fugea din calea rușilor. Evdochia a lăsat baltă toate acareturile pe care le avea în satul său de lângă Cetatea Albă, și s-a refugiat în Covasna, la Sita Buzăului, acolo unde soțul său, Grigore, primise anterior o repartiție ca învățător. Când a ajuns la Sita, era deja însărcinată iar pe 18 septembrie 1944 a născut o fetiță. Evdochia i-a ales singură numele pentru că soțul ei era pe front. Și i-a spus Basarabia Florentina. “Basarabia este primul meu prenume dat de mama din dragostea ei nețărmurită pentru pământul natal pe care fusese nevoită să-l părăsească. M-a botezat în pădure iar naș de botez mi-a fost preotul din Sita”, povestește doamna Basarabia Russu. Nașterea Basarabiei i-a salvat viața lui Grigore, soțul Evdochiei. În septembrie 1944, Grigore Popa, care se afla cu regimentul său în Munții Tatra, a primit o scurtă permisie ca să-și vadă copilul nou-născut, pe Basarabia. Când s-a întors la unitate a aflat că toți camarazii săi pieriseră. Pe el îl salvase permisia.

Basarabia Russu

Doamna Bia

Întotdeauna, cunoscuții i s-au adresat cu apelativul <Bia>. “Așa mi se spune de când eram copil. Eu am conștientizat târziu ce-i cu numele meu pentru că părinții mă strigau numai Bia iar în acte foloseau celălalt prenume, Florentina. La școală, la catalog, profesorii mă strigau Popa Florentina, niciodată Popa Basarabia! Îmi amintesc că la un moment dat participam la o adunare pe teme de învățământ iar un secretar de partid, studiind datele mele personale, mi-a spus <aveți un nume cu rezonanță politică, tovarășa!>”, rememorează Basarabia Russu. “Culmea este că deși toată lumea mă strigă Bia, nimeni nu m-a întrebat de unde vine acest nume, daca e un diminutiv sau pur și simplu așa mă cheamă. În orice caz, numele de Basarabia l-am folosit târziu. Chiar și după 1989 aveam parcă o reținere în a spune că mă cheamă Basarabia. E o încărcătură emoțională să ai un așa nume. Îl rostești cu sfințenie și cu teamă. Eu nu am ascuns niciodată că sunt basarabeancă. 
 

Evdochia si Grigore Popa

Mama m-a botezat Basarabia din dragoste pentru pământul pe care se născuse așa că nu mă puteam dezice de originile mele. Mama a fost atât de atașată de Basarabia ei natală încât atunci când s-a refugiat la Sita a cărat cu ea o pungă cu pământ adunat din satul ei. Nimeni nu știe ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi rămas în Basarabia sub ocupație rusească, însă mama mi-a spus că pur și simplu n-a vrut să trăiască sub ruși. Ea era româncă!”, spune doamna Bia, care, începand din 1964 a dus mai departe profesia parinților ei, aceea de dascăl. Timp de peste 50 de ani, doamna Basarabia, Russu după căsătorie, a școlit nenumărate generații de copii și o mai face și în ziua de astăzi printre picături. Ileana Ciobanu, fiica Basarabiei Russu, spune că prenumele Basarabia era prohibit de regimul comunist. ”Prenumele de Basarabia nu apare în nici unul dintre actele eliberate de autoritățile române pe numele mamei. Chiar și în cea mai banală adeverință școlară era trecută fie Florentina B, fie numai Florentina! În schimb, fratele meu Ionuț spunea mândru, ori de câte ori avea ocazia, că pe mama lui o cheamă Basarabia!”

Basarabia Russu, schita de Stavru Tarasov

“Spuneți mă că v-am dat tot!”

“După 1989, pe mama n-a răbdat-o inima să nu-și revadă locurile de baștină. Deși era sărită de 70 de ani, s-a urcat în tren și s-a dus ață în satul ei care acum e în Ucraina. Și-a regăsit câțiva prieteni din copilărie, cunoscuți, iar la un moment dat a trimis o scrisoare către autoritățile locale în care, pe scurt, le-a zis cam așa:<Mă rușilor, v-am lăsat toată averea când am plecat de aici. Nu vreau nimic de la voi, vreau numai să recunoașteți că v-am dat tot, mă!> Era o femeie foarte puternică și hotărâtă pe care n-a doborât-o nimeni și nimic”, rememorează Basarabia Russu. N-a doborât-o nici măcar arestarea soțului său la începutul anilor ’50. “Sărbătoream Paștele cu toată familia când ne-am trezit cu Securitatea la ușă. L-au ridicat pe tata și l-au dus la Brașov unde a stat închis mai bine de o lună. N-am aflat niciodată de ce l-au reținut. Nici noi, nici el. Ne-am gândit că ne-o fi reclamat cineva în ziua aia fie pentru că sărbătoream Paștele, fie pentru că fusesem în pădure la un picnic și s-or fi gândit că ne-am dus acolo pentru că aveam legături cu partizanii din zonă”, povestește Basarabia Russu care de curând a dibuit prin casă un cadou special pentru nepoatele sale. “Am dat peste un costum național, fotă și ie, cumpărat de mama prima dată când a trecut Prutul, prin 1940. De acum am să-mi îmbrac nepoatele în el la fiecare sărbătoare națională”, spune amuzată Basarabia Florentina Russu.