Experimentul Locomotiva

A fost odată ca niciodată

Între 1979 şi 1996, rugbyul românesc a avut cel mai tare club la nivel de juniori. Se numea Locomotiva şi fusese inventat de Vasile Constantin, cunoscut în lumea rugbyului românesc drept « Mao ». Juniorii Locomotivei erau atât de buni încât jucau adesea împotriva unor echipe de seniori în faţa cărora de multe ori câştigau. Băieţii de la Locomotiva uimeau printr-o condiţie fizică ieşită din común şi prin abilitatea cu care mânuiau balonul. Dădeau impresia că se pot găsi pe teren şi cu ochii închişi. Cei care urmăreau ceea ce pe atunci se chema Turneul celor 5 naţiuni, afirmau că jocul Locomotivei se apropie de cel al marilor echipe europene. În total, Locomotiva a câştigat 13 titluri de campioană naţională de juniori, dintre care 11 în primii 15 ani de activitate. Primele 8 titluri au fost cucerite consecutiv, din 1976 până în 1984. În primii 5 ani ai existenţei sale, Locomotiva a jucat 90 de meciuri oficiale şi le-a câştigat pe tóate. Locomotiva a fost un experiment. În mod cert, cel mai reuşit experiment creat vreodată în România la nivelul sporturilor de echipă. 

 1976

Clubul Locomotiva s-a născut în 1976. Vasile Constantin tocmai se despărţise de echipa de rugby a ASE-ului. În cautarea unui nou angajament a găsit sprijin şi înţelegere la Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor. “La vremea aceea, ministerul avea 40 de echipe angrenate într-un campionat intern. Toate regionalele şi filialele aveau echipe de rugby. Pare ceva ireal dacă ne uităm la ce se întâmplă azi în sportul românesc”, rememorează Vasile Constantin. Având suportul MTTC, Mao organizează mai multe sesiuni de selecţie pentru copii cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani. Ca să-şi facă cunoscut proiectul lipeşte afişe prin cartiere, împarte fluturaşi pe străzi, prin magazine şi prin staţiile de autobuz. Răspunsul a fost unul neaşteptat. Într-o vreme în care nu existau telefoane mobile, tablete, facebook şi alte cuceriri ale progresului, copiii nu aveau nevoie de prea multe îndemnuri ca să facă sport. Şi au venit la selecţii câtă frunză, câtă iarbă. Cum ar zice copiii din ziua de azi, “era şmecherie” să porţi ghete cu crampoane, să îmbraci un echipament sportiv cum vedeai doar pe la televizor şi să alergi pe un teren cu iarbă. Cartierul general al clubului Locomotiva devine Liceul Industrial 11, actualul Dinicu Golescu, aflat lângă Podul Grant, la o aruncătură de băţ de stadionul Giuleşti. “Totul era concentrat într-o zonă restrânsă ca să nu alerge copiii dintr-un capăt în altul al oraşului. La liceu aveam cantină, sală şi teren de sport. Cele mai multe dintre antrenamente le făceam pe Giuleşti, care era la doi paşi, iar meciurile le jucam pe Tineretului, lângă Arcul de Triumf. Organizam des întâlniri cu părinţii pe care îi ţineam la curent cu ce făceam şi îi învăţam ce să le bage în cap copiilor. La liceu aveam clase speciale în care erau concentraţi copiii care jucau rugby. Astfel, ajungeau să se ştie bine între ei, să se înţeleagă, să se cunoască, să aibă un program comun şi în cele din urmă să dea randament pe teren. În perioada premergătoare începerii sezonului noi făceam câte 3 antrenamente pe zi, în vreme ce majoritatea echipelor din campionat făceau cam 3 antrenamente pe săptămână. La 7.00 făceam educaţie fizică şi atletism pe Giuleşti. La 7.30 mâncau iar la 8.00 erau în bănci la şcoală. Al doilea antrenament avea loc în timpul orelor de şcoală, în incinta liceului iar al treilea se ţinea după-amiaza pe Tineretului. În ciuda programului încărcat, concurenţa era foarte mare. Permanent aveam copii care îmi băteau la uşă vrând să intre în echipă. Era o atmosferă deosebită, copiii ţineau morţis să joace rugby. Probabil că în ziua de azi un astfel de program de antrenamente ar părea de neimaginat dar cât am antrenat la Locomotiva nu am avut nici un jucator accidentat la modul serios. Îi făceam să ajungă la un nivel deosebit de condiţie fizică. Numai treptele de la tribuna a doua a Giuleştiului ştiu câtă sudoare au înghiţit de la băieţii mei. La primul sezon în campionatul naţional de juniori am ieşit campioni. În primii 8 ani de existenţă am luat 8 titluri ! Locomotiva a fost un experiment care a dovedit că se poate face ceva în rugbyul românesc în particular şi în sportul românesc în general », poveşteste Mao la 44 de ani distanţă de momentul în care s-a născut Locomotiva.  

Vasile Constantin "Mao"

 Hai-Hui prin Europa

Faptul că Locomotiva era un club sportiv tutelat de Ministerul Transporturilor a contat foarte mult în dezvoltarea sa. Mao, era un tip inventiv, cu idei, care, deşi nu a fost niciodată membru de partid şi nici antrenor emerit, putea fi cât se poate de convingător atunci când era vorba despre cauza echipei sale. Nu ezita să bată la uşile conducătorilor MTTC ca să obţină câte ceva pentru echipa sa. Cu perseverenţă şi cu putere de convingere a obţinut pentru Locomotiva numeroase deplasări în străinatate, inclusiv în ţări occidentale. Azi pare floare la ureche însă atunci, ca să pleci afară, aveai nevoie de viză, treceai prin furcile caudine ale Securităţii care îşi trimitea oamenii să îţi studieze profilul şi familia ca nu cumva să trădezi raiul comunist. În ciuda acestor inconveniente, Mao a smuls pentru Locomotiva numeroase turnee peste graniţă. Fiind tutelaţi de MTTC, aveau liber pe calea ferată. Se urcau în vagonul de dormit şi se opreau în Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană sau în Polonia. “Echipa ajunsese la un asemenea nivel, încât în ţările socialiste jucam împotriva echipelor de seniori şi de cele mai multe ori câştigam. Aveam, de exemplu, o relaţie foarte bună cu Lokomotiv Leipzig unde eram primiţi în cantonament în fiecare an” spune Mao. Tot cu trenul au ajuns şi la mama rugbyului mondial, în Anglia. Să mergi în turneu în Anglia în anii ’70-’80, tu echipă din România comunistă, era ceva inimaginabil. Dacă mai şi câştigai erai privit ca un marţian. “Am fost într-un an undeva lângă Liverpool. Pentru că nu ne scăldam în bani, aranjasem cu englezii ca jucătorii mei să fie cazaţi acasă la familiile sportivilor locali. Astfel, fiecare jucător englez a primit în gazdă un român pe care l-a ţinut pe casă şi masă cât am stat acolo. Le-am mulţumit frumos dar asta nu ne-a împiedicat să-i batem bine. Turneele astea afară, mai ales cele din Anglia, erau de aur ! Jucătorul dobândea nişte cunoştinţe la care altfel nu avea acces, se familiariza cu nişte lucruri, înţelegea cum merge treaba la un nivel superior. Anul următor au venit şi englezii la noi. I-am cazat la şcoala PTT din Drumul Taberei, căci la noi era sărăcie mare iar părinţii copiilor mei nu aveau nici spaţiu, nici resurse financiare ca să găzduiască două săptămâni un copil în plus. Îmi amintesc că în perioada aceea, anii ’70-’80,  existau în România cel puţin 6 instituţii care ar fi putut prelua modelul Locomotiva. Din păcate nu l-a aplicat nici una” îşi aminteşte Mao. La jumătatea anilor ’80, Mao a mutat Locomotiva de la Liceul Industrial 11 la Industrial 10, în prezent Aurel Vlaicu, situat între Calea Griviţei şi B-dul 1 Mai, actual Ion Mihalache. În 1990 Mao şi-a părăsit creaţia, clubul Locomotiva, pentru conducerea FR Rugby, unde a lucrat ca antrenor federal până în 1992. Au urmat apoi 15 ani petrecuţi în Portugalia la Academica de Coimbra. Întors în ţară, a cochetat o vreme cu revenirea în FR Rugby dar nu s-a legat nimic. Vremurile erau altele, la fel şi oamenii. S-a oferit să lucreze ca voluntar pentru rugbyul românesc dar nu a fost dorit. În prezent, la 82 de ani, părintele Locomotivei îşi umple timpul tot cu activităţi sportive. Este campion naţional şi balcanic la aruncarea greutăţii, categoría +75. De ani, un de kilograme! Între timp a devenit campion naţional în aceeaşi probă la +80. Tot de ani. La începutul lui 2020 se antrenează ca să participe la Campionatul European de atletism pentru veterani tot în proba de aruncare a greutăţii, deşi cei care îl cunosc ar băga mâna în foc că nu s-ar face de ruşine nici dacă ar concura alături de cei tineri.

 Locomotiva, o echipă ca-n poveşti

Locomotiva 1979

 Epopeea Clubului Sportiv Şcolar Locomotiva s-a încheiat în 1996, la 20 de ani de la infiinţare. Clubul care timp de două decenii dominase cu autoritate competiţiile de copii şi juniori şi se dovedise a fi un izvor de jucători pentru echipa naţională s-a destrămat. Lucru bun însă, Liceul Aurel Vlaicu a păstrat tradiţia rugbystică şi are clasă de profil şi în ziua de astăzi. Din ’76 până în ’96, CSS Locomotiva a adunat 13 titluri de campioană naţională şi a fost de 5 ori vicecampioană. În cele 4 turnee susţinute în Marea Britanie a disputat 15 meciuri. A câştigat 12, două le-a terminat egal şi a pierdut numai unul! Nenumăraţi jucători ai Locomotivei au ajuns la loturile naţionale de juniori şi seniori. La naţionala mare a României, CSS Locomotiva a dat 35 de jucători. Printre ei Lungu, Fuicu, Gh Dinu, Marin Ionescu autorul eseului de pe Arms Park, 12-13 cu Ţara Galilor în 1979, George Dumitrescu, Brânză, Manta sau Socol. A câştigat la zero 3 finale de campionat naţional : 71-0 cu Unirea Iaşi, 63-0 cu Locomotiva Cluj şi 42-0 cu LIM Galaţi. A stabilit recordul de puncte înscrise într-un meci de rugby în România, 173-0 cu Rulmentul Alexandria, într-o perioadă în care eseul era de 4 puncte. Dintre jucătorii Locomotivei, 33 au devenit antrenori iar unii lucrează în lumea rugbyului şi în ziua de astăzi. Ziua de astăzi însă, nu e una fericită pentru rugbyul românesc.

Prin ruínele sportului românesc

Daca în 1976, doar în campionatul de casă al MTTC, minister care a sprijinit înfiinţarea Locomotivei, existau nu mai puţin de 40 de echipe, în ziua de azi prima divizie de rugby a României de abia mai adună la start 8 formaţii. Ca să se îndrăgostească de sport, un copil trebuie mai întâi să înveţe să alerge ori copiii de astăzi nu mai au unde să facă asta. Cu simţ de răspundere, clasa politică românească, indiferent de culoarea politică, a distrus pas cu pas nu doar rugbyul românesc ci întreg sportul. Bazele sportive, protejate pe hârtie de o lege care nu s-a aplicat niciodată, au fost făcute una cu pământul. Parcurile au fost înghiţite de tot soiul de aberaţii urbanistice sau sunt sufocate de cârciumi, cazul Herăstrăului unde mii de rugbyşti bucureşteni îşi desăvârşeau pregătirea fizică. Maidanele au dispărut cu desăvârşire. Aurul secolului XXI este metrul pătrat de teren construibil. În faţa molurilor, a blocurilor de birouri, a clădirilor de tip zgârie-nori, cad zilnic pradă spaţiile cândva destinate sportului şi mişcării iar politicienii şi primarii numesc asta « dezvoltare urbană » sau « densificare a oraşului ». Lăcomia, corupţia şi dispreţul faţă de om, prezente în administraţiile publice locale, în organizaţiile guvernamentale de mediu sau în lumea arhitecţilor care au devenit mâinile blestemate ale celor care schilodesc oraşele, au îngropat la propriu sportul românesc. S-a măcelarit tot ce era verde în oraşe, orice locşor unde se putea face mişcare a dispărut. În urmă cu vreo 7 ani, Nicolae Ungureanu, om care jucase rugby şi fusese director de dezvoltare în FR Rugby a încercat să aplice modelul Locomotiva la scară mică. A înfiinţat o clasă de rugby la liceul IMGB, care se află în sectorul 4, în sudul capitalei. “Rugbyul e un sport care formează caractere şi îţi dă o direcţie în viaţă. La terminarea liceului, copilul, chiar dacă renunţă să mai joace, capătă un certificat de instructor sportiv şi are o bază comportamentală  care îi poate fi de mare folos în viaţă”, spunea Ungureanu oricui era dispus sa-l asculte. În două luni, a stat de vorbă cu 452 de familii din sectorul 4 şi din satele din sudul Bucureştiului. Pe scurt, mesajul sau era cât se poate de simplu : “Lasaţi copiii să vină la rugby ! Rugbyul este un sport care îi pregăteşte pentru viaţă.” După ce a discutat cu cele 452 de familii, la selecţie au venit 35 copii născuţi în 1998-1999 iar în cele din urmă au rămas 25 ! “Le-am explicat că rugbyul le poate oferi o altă perspectivă, le-am spus că vor primi echipament gratuit, că vor merge în cantonamente însa n-am putut aduna mai mult de 25 de copii. Majoritatea părinţilor preferă să-şi ţină copiii acasă ca să facă diverse treburi prin gospodarie. Cu timpul, cei 25 s-au obişnuit şi au învăţat încet-încet ce înseamnă spiritul de echipă, cum să se apere şi să se susţină unul pe celălalt şi au mai învăţat să se respecte între ei. La început nici nu ştiau să bea apă ! Cărau la antrenamente sticle cu sucuri dulci şi, normal, crăpau de sete”. Din păcate pentru copiii lui Nicu Ungureanu, liceul IMGB nu avea un teren adecvat, la fel ca tot sectorul 4. Vecinii de la Universitatea Ecologică le promiseseră că le vor pune la dispozitie un teren dar s-au răzgândit asa că băieţii s-au antrenat pe unde se putea. Cel mai adesea se reuneau în Tei, pe terenul de rugby din Ştrandul Studenţesc, un stadion aflat în stăpânirea maidanezilor, presărat cu pietre şi sticle lepădate de “fotbaliştii” care zilnic bateau mingea cu sete. Ar mai fi fost şi alte soluţii dar costau bani şi pe atunci nu erau bani asa cum nu sunt nici azi. Cu toate eforturile lui Nicolae Ungureanu, proiectul s-a stins după 4 ani. Principalul handicap a fost absenţa unui teren de antrenament în apropierea liceului. Din sudul oraşului mai repede ajungeau în Bulgaria, la Ruse, decât în Tei. În tot sectorul 4 nu s-a găsit nici un teren de sport, deşi Ungureanu s-a dat peste cap să gasească unul în sector. Într-un sector cu o populaţie de 330.000 de locuitori, cam cât a Timişoarei sau a Iaşului ! Cinstit, muncitoreşte, cu complicitatea Ministerului Tineretului şi Sportului, a primăriilor şi a organizatiei de mediu, bazele sportive au fost distruse şi apoi dirijate către samsarii imobiliari. Nu doar în sectorul 4, ci în toată ţara. Şi nici un reprezentant al vreunui partid politic nu a avut nimic de zis cu privire la această stare de fapt. În 20 de ani de când a fost elaborată legea 69/2000, care între altele protejează bazele sportive, nici un politician român, indiferent de culoarea politică, nu a găsit de cuviinţă să ia atitudine în Parlamentul României. Nici unul ! Dar în trecut când sportivii români veneau încărcaţi de medalii de la JO, mondiale sau europene se călcau pe picioare ca să se pozeze cu ei la scara avionului. Să vedem cu cine se mai pozează după Tokyo 2020.

De ce Mao

Lumea rugbyului românesc, şi nu numai ea, îl ştie pe Vasile Constantin drept Mao. În 2020, se împlinesc 67 de ani de când poartă această poreclă. “În 1953 fratele meu, care e cu un an mai mare decât mine, era elev la o şcoala cu profil de construcţii. La un moment dat, frate-meu şi colegii lui s-au trezit că îi vizitează nişte şcolari din Coreea de Nord. Tocmai ce se încheiase războiul din Coreea. Nu mai vazuseră niciodată asiatici în carne şi oase şi se uitau la ei ca la extratereştri. În ziua aia fratele meu îşi pusese nişte picături de ochi din cauza unei conjunctivite şi ăia când l-au văzut la şcoală cu ochii cârpiţi au zis că seamănă cu asiaticii veniţi în vizită. Şi l-au poreclit Mao ! Nu conta că ăia erau coreeni iar Mao era chinez. Pentru ei era totuna. Câteva luni mai târziu când am venit şi eu în şcoala aia, logic că am fost privit drept fratele lui Mao. Şi mi-au zis Mao cel mic ! Şi aşa m-am procopsit cu porecla asta pentru toată viaţa. Culmea, după liceu fratelui meu nu i-a mai zis nimeni Mao, în schimb pe mine tóate generaţiile de rugbyşti mă ştiu după poreclă ».  Mao Zedong (1893-1976) a fost primul preşedinte comunist al Chinei şi unul dintre cei mai cunoscuţi şi mediatizaţi dictatori ai lumii. Mao al rugbyului românesc a fost mai întâi jucător de linia a doua şi flanker la Constructorul Bucureşti. Echipa avea terenul de antrenament în şoseaua Olteniţei şi, fireşte, în prezent nu mai există. După liceul de construcţii a urmat cursurile ICF-ului, Institutul de Cultură Fizică, actualul UNEFS, unde a făcut o specializare în rugby. În studenţie a jucat pentru Ştiinta Bucureşti unde în 1958 şi-a încheiat cariera de jucător din cauza unei rupturi de ligamente încrucişate. Ca antrenor a început la Şcolarul Bucureşti, care avea să se cheme mai târziu CSS Triumf. 1966 îl găseşte antrenor la juniorii Rapidului, unde avea să lucreze aproape 10 ani. Cu Rapidul a cucerit un titlu naţional în 1971. « Antrenamentele le făceam pe locul unde azi se află sala Giuleşti, în spatele peluzei nord. În anii ’60 sala nu exista iar noi ne antrenam pe un teren de zgură. Da, pe zgură ! Pe zgură dădeam placaje, acolo alergam, acolo ne antrenam”, spune Mao. De la Rapid trece la ASE pentru o scurtă perioadă iar în 1976 începe experimentul Locomotiva, una dintre cele mai frumoase poveşti ale sportului românesc. În 2012 s-au împlinit 35 de ani de la primul titlu naţional câştigat de Locomotiva. Copiii care alergau pe Stadionul Arcul de Triumf, casa dintotdeauna a rugbyului românesc, într-o zi de iulie, constatau cu surprindere apariţia unui mare număr de « bătrâni ». Care mai bărbos, care mai cu burtă, care mai atins de calviţie….Erau copiii Locomotivei veniţi să sărbătorească cei 35 de ani scurşi de la primul titlu. S-au adunat în jurul lui Mao pentru o poză de grup pe terenul acela pe care ani la rând şi-au rupt coatele şi genunchii.

 

Mao in 2012

Octavian Pescaru

 

 

 

  

 

Cătălin Moroşanu, politicianul luptător

  

“Dacă pe la începutul anilor 2000 mi-ar fi spus cineva că voi fi unul dintre cei mai populari luptători din România, vedetă tv şi politician i-aş fi zis că e dus cu sorcova. Nici prin cap nu-mi trecea că voi ajunge unde mă aflu în momentul de faţă, dar se pare că ăsta mi-a fost destinul”.  

                   Ce-i va rezerva destinul lui Cătălin Moroşanu de acum încolo doar Ursitoarele stiu, însa cum a curs viaţa sa pînă în 2016 ne-a povestit el însuşi, calm, liniştit, cu accentul sau moldovenesc inimitabil de care e tare mandru. Morosanu s-a apucat de sport cu adevarat la 14 ani.
                  “Am jucat rugby la Politehnica Iasi 6 ani. La juniori am fost taloneur iar la seniori aripa. Cand am trecut la seniori cantaream 80 de kg dar aveam viteza. În linia intai trebuie sa cantaresti macar 100 de kg asa ca antrenorii mi-au zis ca sunt prea slabanog ca sa continui in gramada si m-au trecut pe linia  de trei sferturi. Fugeam de-mi sfaraiau calcaiele, precum Nica al lui Stefan a Petrei prins de matusa Marioara la furat de cirese. Mi-a placut sportul asta tare mult si sa stii ca si datorita rugby-ului fac fata in ring. Culmea, ca luptator n-am avut accidentari serioase, in schimb, in 6 ani de rugby m-am ales cu 2 comotii serioase si cu o perioada petrecuta in ghips dupa o fractura de maleola. Cand am incasat prima comotie m-am trezit la duş si nu stiam ce e cu mine. Luasem un placaj tare de tot din care mi-am revenit doar sub jetul de apa. In gramezi era tabaceala mare. Astia de la Dinamo, pe care i-am intalnit de mai multe ori, aveau obiceiul sa ne intimideze lovind in gramada si de abia dup-aia incepeau sa joace rugby. N-am deloc amintiri placute cu ei”.
                  Cariera de rugbyst a lui Catalin Morosanu s-a incheiat in 2000 din motive clasice pentru societatea noastra, una in care cluburile nu le pot oferi mai nimic sportivilor de abia iesiti din adolescenta. “Luam primă de meci 15 lei. Cu ei beai 3 beri si plecai acasa. Deja vedeam ca nu prea am cum sa ma intretin. In afara de asta, parintii mei investisera mult in mine. Mama voia sa ma dea musai la "scoala de avocati" asa ca m-am pus cu burta pe carte si am intrat la Drept. Sa ne intelegem bine ! Am intrat la stat, pe locuri de la buget, nu la vreo facultate particulara !” Visul doamnei Morosanu de a-si vedea fiul avocat s-a implinit doar pe jumatate. Catalin a terminat facultatea dar in locul robei de avocat si-a pus in maini manusile de box. Si asta pentru ca destinul i l-a scos in cale pe antrenorul Mihai Constantin. “La un moment dat ma facusem cam rotunjor si am mers la sala sa mai dau jos din kilograme. Acolo am dat peste maestrul Constantin care, vazandu-ma, mi-a zis ca am potential de kickboxer. M-a imbrobodit in asa fel incat m-am apucat de antrenamente mai serioase. Ma uitam la Local Kombat, imi placeau Sora, Atodiresei, Iftimoaie, Ghita, dar eram un simplu chibiţ, nimic mai mult. Dupa 3 luni de pregatire maistrul Constantin mi-a zis ca-s talentat. M-a umflat rasul, nu-l credeam. Dupa inca 3 luni am mers la o selectie la Mamaia. Am luptat cu doi bodyguarzi ai lui Radu Mazare, am lasat o impresie buna si asa am paşit in lumea kickboxingului”. 

Morosanu este imaginea brandului Cotnari

  

Primul meci oficial al lui Morosanu ca luptator profesionist s-a consumat in noiembrie 2006 la Ramnicu Valcea, contra lui Mihaita Golescu. “Am castigat la puncte, atat imi amintesc din meciul asta. De fapt, din primele 10 meciuri disputate nu-mi aduc aminte prea multe lucruri din cauza emotiilor. In ciuda aparentelor aveam niste emotii ingrozitoare. In primii 3-4 ani de competitie invatam tehnici noi, intelegeam tactica dar se intampla sa n-o pot aplica din cauza emotiilor. Sunt momente cand am adversari foarte puternici ş-atunci uit de tehnica si scot la iveala croseul meu de stanga. <Iar dai ca de la tara>, imi striga de la colt Mihai Constantin.  Adevarul e ca croseul de stanga peste umar e arma mea favorita cu care am dat multe ko-uri. Pot sa ridic si picorul la cap chiar daca lumea nu crede ! Cu toate astea si acum am emotii, dar nu ca la inceput. Eu de asta ma exteriorizez, ca sa-mi alung tracul. Acum, la 30 de ani, emotiile nu mai sunt ca la inceput, cand urc in ring e ca si cum m-as duce la slujba, in fond asta e meseria mea”.

Complimentul lui Leko

Primul adversar de calibru intalnit de Morosanu a fost  Stefan Leko. Catalin avea doar 3 meciuri ca profesionist in vreme ce croatul, nume de referinta in circuitul K-1, urcase de 73 de ori in ring in 11 ani de cariera. Multi se asteptau la un macel cu romanul pe post de victima sigura dar lucrurile au stat un pic diferit. Leko a castigat la puncte dar Morosanu a luptat cu o darzenie iesita din comun. A fost practic meciul care l-a adus cu adevarat pe Morosanu in lumina reflectoarelor. Imediat dupa decizie, pe ring, Leko i-a facut un compliment romanului :”Daca toti luptatorii ar avea inima ta, lumea kickboxingului ar arata cu totul altfel”. Adevarul este ca Morosanu a impresionat de la bun inceput prin stilul sau de a lupta. “Ma bat cu mult suflet, sunt agresiv si nu ma intereseaza ce adversar am in fata, de aceea ma plac oamenii. In ceea ce fac acum m-a ajutat enorm trecutul de rugbyst. Am gatul gros dupa cat am tras la jug la antrenamente, am un fizic puternic, sunt bun incasator si suport cu usurinta loviturile adversarilor.

Meciul meciurilor

In octombrie 2012, Catalin Morosanu si-a vazut visul cu ochii. A luptat la Tokyo, acolo unde isi doreste sa lupte orice profesionist. “L-am intalnit pe Paul Slowinski care era in forma foarte buna si favorit clar. Eu ma gandeam ca daca am ajuns acolo nu ma pot face de ras mai ales ca stiam ca se uita o gramada de lume la mine”. In ciuda tuturor previziunilor meciul practic n-a avut istoric. Morosanu l-a bombardat permanent pe Slowinski cu directe si crosee, reusind chiar sa-l trimita la podea de 2 ori in runda a treia, s-a aparat perfect si a castigat intr-o maniera entuziasmanta. “Victoria contra lui Slowinski reprezinta cea mai frumoasa amintire a carierei mele de pana acum”, rememoreaza Morosanu. “Dupa meci am primit de la Ilona Hug, şortul soţului său Andy Hug, marea vedeta K-1 care a murit in 2000. Am fost tare mandru ca am reprezentat Romania cu cinste la Tokyo”.

Coşmarul Zimmerman

Daca meciul cu Slowinski e o amintire frumoasa, atunci trebuie sa existe si una neplacuta ca in cariera oricarui sportiv profesionist. Visul urat al lui Catalin se numeste Errol Zimmerman in fata caruia a cedat in mai 2010 la Bucuresti prin tko in prima runda. “Asta e un moment dulce-amarui. Veneam dupa castigarea finalei <Dansez pentru tine> de la ProTv. El avea 125 de kg, eu 90 si o perioada prea scurta de pregatire. M-a prins cu un croseu de dreapta si s-a terminat. Sper ca pana la urma sa am parte de o revansa cu el. Asta e ceva ce ma macina permanent”.

 "Îl vreau pe Badr Hari"

“Cred ca pot sa mai lupt la un nivel inalt inca 3-4 ani. Pana la finalul carierei mi-as dori un meci cu Badr Hari. Are stil agresiv, e popular si as lupta cu el chiar si fara bani, doar pentru satsisfactia de a fi luptat cu el. Romanul se uita in general dupa notorietate cand e vorba despre un luptator, nu dupa valoare, dar Badr Hari le are pe amandoua – e si valoros, are si notorietate”. 

Ferit de accidentari

“Din fericire n-am avut parte de accidentari in atatia ani de kickboxing. Asta se intampla pentru ca am o zestre genetica buna din partea parintilor, apoi bunicii m-au calit punandu-ma la munca de mic – sapam, caram fan – si nu in ultimul rand rugby-ul m-a intarit foarte mult”. 

Catalin Morosanu, Mihai Constantin si Sebastian Ciobanu

 Politicianul Morosanu

In 2012 luptatorul Morosanu a devenit politicianul Morosanu, mai précis consilier judetean ales in urma alegerilor locale tinute la Iasi. In toamna 2014, ca membru PNL, a facut campanie pe strazile Iasiului pentru Klaus Johannis, cel care avea sa devina presedintele ales al Romaniei. “Eu am intrat in politica din frustrare. M-am saturat sa merg prin tari straine si sa vad cum romanii sunt priviti urat. Vreau sa fac din tara mea o tara puternica. Vreau sa reprezint tara mea. Eu in sport ma consider o elita iar sportul ajuta omul sa progreseze. Un om care face sport are alte ambitii. Sa reuseasca, sa fie luptator, sa aiba o independenta financiara. In campania electorala am batut strazile zilnic, ore-n sir, vorbind cu oamenii. Eu vreau sa fiu un exemplu, nu sa stau intr-un palat de clestar si sa dau ordine. Le-am explicat oamenilor, dintr-un judet pesedist cum e Iasiul, ca nu trebuie sa-si mai vanda viitorul pe bani si alimente. Si multi dintre ei m-au inteles ! Eu imi doresc ca tinerii sa ramana in tara, sa nu mai plece in strainatate si asta se poate face numai printr-o politica de dreapta coerenta. Pe Klaus Johannis l-am cunoscut personal cand a venit in campanie la lasi. Mi-a placut de el, mi s-a parut un om cu bun simt. Sunt mandru ca am stat langa el si sper sa faca tot ce a promis, sa transforme Romania intr-o tara cu adevarat europeana asa cum a transformat Sibiul intr-un oras european. Si sa stii ca nu m-am putut abtine sa nu fac un selfie cu el !”

“Regizorul” Mihai Constantin

  Morosanu este cunoscut pentru numeroase aparitii traznite care preced galele in care urmeaza sa lupte. Participa la farse, isi ameninta adversarii intr-un stil absolut personal, se lasa bagat in cusca etc. “Aparitiile tv le <regizez> impreuna cu antrenorul meu,  Mihai Constantin. Daca s-ar angaja undeva pe un job de relatii publice ar face cariera. Impreuna cu el am pus la cale toate aparitiile tv. Nici nu va puteti imagina ce ne da prin cap. La urma urmei vorbim si despre un show tv nu doar despre o lupta iar noi sportivii trebuie sa ne vindem. Avem o viata scurta ca sportivi si daca nu profitam acum viata trece, cariera trece si ramanem cu regretele. In afara de faptul ca imi e antrenor si complice la aparitiile televizate, Mihai Constantin e un mentor pentru mine. M-a ajutat sa progresez foarte mult, imi e ca un al doilea tata si va spun cu mana pe inima ca sunt norocos sa am un astfel de maestru. Dintr-un biet student m-a facut un luptator tare. El a crezut mereu in steaua mea norocoasa, uneori mai mult decat mine. Actorul Radu Pietreanu a crezut iarasi foarte mult in mine. De prima oara de cand m-a vazut m-a incurajat si o face si in ziua de astazi”.

"Moroşenisme"

Morosanu si triplul campion K-1 Remy Bonjasky

 “La mine in vestiar nu intra femei inainte de meci pentru ca femeile iti distrag atentia. Eu sunt un gladiator si gladiatorii nu se gandesc la femei cand se duc sa lupte. Nici pe sotia mea Georgiana n-o iau la gale ca sa nu am un stress in plus”.

“De fiecare data imi fac intrarea in ring pe Haka, in primul rand din respect pentru rugby, sportul pe care l-am practicat atatia ani si pe care il iubesc in continuare si apoi pentru ca este un dans razboinic.”

“Ca politician mi-as dori ca pana la finele lui 2016 sa ajung intr-o functie de secretar de stat iar ca sportiv as vrea sa patrund intr-o promotie foarte mare, pentru ca, sincer va spun, as vrea sa am niste avantaje financiare mai mari. Am ajuns la maturitate ca sportiv, sunt anii mei de varf si daca nu castiga ceva bani acum, atunci cand o s-o mai fac ? As fi tentat sa fac si pasul catre MMA cu conditia sa invat cateva tehnici noi care sa ma ajute si, evident, daca voi fi remunerat ca atare”. 

Presedintele Romaniei si Regele Junglei

Pierdut copil. Caut asasin. Povestea rugbystilor morţi la Revolutie

Craciunul este un comar ! Stiu ca suna ingrozitor. Suntem obisnuiti sa spunem ca Nasterea Domnului e o sarbatoare si pentru sarac si pentru bogat. Că ne face mai buni, că e momentul din an cel mai asteptat de copii, că vine Moşul...Sunt texte pe care le auzim an de an, mai ales dupa 1989. Pentru unii romani insă, Craciunul nu inseamă altceva decat lacrimi si durere. Să ma explic : Florin, Bogdan, Cristi si Petre erau in decembrie 1989 niste baieţi ca brazii, plini de viaţă, care făceau sport de performanţă. Jucau rugby ! Sportul acela, pentru unii greu de inteles, in care, dupa ce sportivii se luptă precum niste gladiatori, la final îşi dau mâna si se aplaudă reciproc ; « un sport de golani practicat de domni », aşa l-au definit englezii. La fel ca multi ani puştani, in decembrie 1989, Florin, Bogdan, Cristi si Petre au iesit in strada strigand “Jos Ceauşescu !”. Aşa i-a dus pe ei mintea ! Aveau intre 19 si 20 de ani si de abia ieşiseră din juniorat. Florin Butiri, Bogdan Stan si Petre Astafei jucau la Rapid, iar Cristi Toporan la Energia. După Craciun, toţi patru se reuneau in Cimitirul Tineretului, denumire cutremurătoare,  pe care a purtat-o timp de cateva luni, in 1990, actualul cimitir al Eroilor Revolutiei de langa Bellu. Toporan a murit împuşcat in strada in conditii neelucidate, Stan a fost doborât de gloanţe pe langă TVR, Astafei a pierit in Piaţa Palatului iar Butiri a fost secerat pe strada Nuferilor, in vreme ce încerca sa salveze o familie dintr-un bloc incendiat. 

Cimitirul Tineretului. Cristi Toporan

Dintre toti, Butiri a avut si cel mai tragic sfarsit. Un glonţ in stomac, si altul in picior. Se întâmpla pe 23 decembrie 1989. Muntele de aproape 2 metri, cu plete cârlionţate, dupa care întorceau capul fetele ca după soare, se prabuşea împuşcat de-nu-se-stie-unde, de-nu-se-stie-cine. Era o mare speranţă a rugbyului romanesc. Juca flanker si era evident, chiar si pentru ochiul unui profan, un mare talent. Pe 26 decembrie, cand i-am vazut numele pe ecran intre mortii Revolutiei am inceput sa râd ca un idiot ! Am suferit un şoc. Nu-mi venea sa cred. Nu-mi puteam imagina că omul ăla care ma imbratişase la propriu atata vreme, eu linia a doua, el flanker, (cei care cunosc rugby stiu ce spun) nu mai era. Nici mama nu ma tinuse in brate 4 ani, cat am jucat impreuna cu Butiri ! Amanuntele pe care le-am aflat ulterior au fost si mai cutremuratoare. Fusese impuscat in picior si in abdomen. Acestui monument de barbaţie, sportivitate si camaraderie i se amuptase piciorul. Marele talent al rugbyului romanesc (opinia antrenorilor vremii), la 1,97 si 110 kg, ar fi fost constrâns să-şi petreacă restul vietii intr-un cărucior ! Glontul încasat in stomac, dupa unele informatii, un glont neconvenţional, i-a fost însă fatal. Impuscat pe 23 decembrie, a murit pe 26, in a doua zi de Craciun. 

 

Florin Butiri, primul din stanga sus

Tot in zilele Craciunului ’89 au fost dusi la groapa Toporan, Stan si Astafei. Cimitirul Tineretului.....Ireala denumire.....In primavara ’90 Clubul Rapid a asezat o cruce in fata stadionului in memoria celor 3 rugbysti ai sai – Butiri, Astafei si Stan. Astazi, la 26 de ani de la Revolutie, foarte putini mai stiu cine au fost cei 3 adolescenţi care zambesc din fotografiile postate pe cruce. Despre Toporan, nici atat...Zdrobită, umilită, disperată de pasivitatea statului roman care n-a fost in stare sa-i spuna cine i-a ucis fratele nici pana in ziua de azi, Galina Astafei, (argint in ’92 la Barcelona la saritura in inaltime), a abandonat Romania si s-a stabilit in Germania. In 2008, parintii lui Florin Butiri au reusit sa obtină o sentinţă care condamnă statul roman pentru faptul ca nu si-a dat in nici un fel silinţa sa afle cine le-a stins lumina ochilor in decembrie 1989.  Institutiile sportive de resort nu fac nici o referite la puştii morti pe baricadele Revolutiei, desi rugbyul este singurul sport care a dat jertfe, la propriu, pe altarul democratiei. Parinţii morţilor traiesc de 20 de ani, in fiecare an, un Craciun de cosmar, Craciunul cand si-au dus la groapa copiii. Si atunci, in anul de gratie 2015, stai si te intrebi uitându-te la ce se intampla in jurul tau, oare a meritat ?