Ultimul interviu al Marianei Lucescu, Doamna de Fier a rugbyului romanesc

             Mariana Lucescu, prima femeie-antrenor de rugby din lume 

            

          Luata in ras la inceput, a fost privita cu respect si chiar cu teama mai apoi, datorita rezultatelor pe care le-a obtinut. Printre elevii sai s-au numarat Mircea Paraschiv, Achim, Dumitru, Tudose, Curea. Astazi, la Clubul Sportiv Scolar nr 2, continua sa faca ceea ce a incantat-o dintotdeauna : sa lucreze cu copiii. Din 1987, anul retragerii, nu a mai pasit pe terenul de rugby.

 O baschetbalista se indragosteste de rugby

              Povestea Marianei Lucescu a inceput in 1963. Dupa o cariera de jucatoare de baschet in cadrul IEFS-ului si la Vointa, Mariana Lucescu a devenit profesoara de educatie fizica la scoala 65 din comuna Pantelimon. Fire razboinica, s-a impacat de minune cu elevii cel mai greu de stapanit. I s-au dat pe mana, fara exceptie, toate clasele cu probleme, de care toti ceilalti profesori fugeau de mama focului. Mai cu vorba buna, mai cu parul, s-a apropiat de ei si le-a inoculat microbul pentru sport in general si pentru rugby in special. In scurt timp, copiii s-au dat pe brazda si daca de la orele altor profesori mai trageau chiulul, la orele de sport veneau buluc. Initiata in tainele rugbyului de tatal ei, fost jucator la Viforul Dacia, si de sotul sau Dan Lucescu, in acea vreme arbitru de rugby, a consumat tomuri de literatura de specialitate si a pus in aplicare cele vazute si invatate. Mai intai, a format echipe de rugby in 8 in fiecare clasa din subordinea sa. Si-a pregatit copiii in lunca de langa actualul complex Lebada. In cateva luni microbul s-a extins si, la un moment dat, prin toamna lui ’63, toata scoala, inclusive fetele, juca rugby. In timp a format si echipe de XV care jucau meciuri inter-scoli. Formatiile pregatite de ea au maturat cam tot ce au intalnit in cale si astfel, lumea rugbyului a descoperit-o pe cea careia si astazi I se spune simplu : Luceasca. 

Mariana Lucescu in anii '60

      

Extraterestrul

 In toamna lui 1964 a inceput sa predea si la Clubul Sportiv Scolar nr. 2 unde a devenit o adevarata vedeta prin simplul fapt ca era singura femeie din lume care optase pentru cariera de antrenor de rugby. Statutul de vedeta i-a atras insa si antipatia unora care o priveau ca pe o intrusa intr-o lume considerata ca aprtinand in exclusivitate barbatilor. “La inceput se uitau la mine ca la o fiinta de pe alta planeta. Inainte de a ma cunoaste eram privita de unii antrenori cu superioritate, chestie care ma calca pe nervi. Cand jucam impotriva vreunei echipe pregatite de cate un antrenor antipatic sau care ma lua peste picior, metoda era simpla. Inainte de inceperea meciului le spuneam baietilor mei :<Domnilor, in minutul 10 vreau sa avem cel putin 20 de puncte in fata lor. Sunteti cei mai buni si trebuie sa aratati asta. Daca nu credeti ca sunteti cei mai buni si nu aveti chef sa castigati, carati-va acasa !>…Si acest discurs isi facea efectul In zece minute adversarii erau groggy. Alergau pe teren dupa baietii mei ca niste gaini cu capetele taiate. In final castigam la diferente de 70-80 de puncte si dupa meci, antrenorul care cu putin timp inainte ma privea de sus, pleca la vestiare cu coada intre picioare…Iar chestiunea asta cu mentalitatea m-a framantat intotdeauna. Tuturor generatiilor care mi-au trecut prin mana le-am explicat urmatorul lucru : anume ca in rugby ca si in viata trebuie sa fii mereu primul. Daca esti al doilea, n-ai facut nici o branza iar daca pornesti cu ideea ca adversarul e mai bun decat tine mai bine te lasi de meserie. De aceea, pe langa pregatirea tehnica si tactica, cea mentala, crearea unei mentalitati de invingator, este cea mai importanta.

Campioana cu CSS 2

In 1972 CSS 2 a castigat primul titlu de campioana. In anul urmator, campionatul s-a desfasurat pe muchie de cutit. CSS 2 si Triumf au mers cap la cap si au ajuns sa-si dispute finala. “Cu o zi inainte de meci, unul dintre jucatorii mei, Tudose, care primise cadou o pereche de ghete noi, nici una nici doua, ma ia pe sus si ma trimite la Cernica. Doamna, zice el, e musai sa sfintim ghetele ca s-avem noroc maine in finala. Zis si facut. Chiar daca nu eram din cale afara de bisericoasa am mers la manastire la Cernica, am sfintit ghetele si a doua zi hai la joc. Meciul, tare de tot. In ultimul minut, la score gal, arbitrul ne acorda o lovitura din apropierea tusei, la cativa metri in interiorul terenului advers. Il trimit sa bat ape Tudose al meu, cel cu ghetele sfintite. Numai ca Tudose face ce face si inainte de a executa lovitura il imbranceste din greseala pe arbitru. Omul se supara, o ia ca pe un affront si intoarce lovitura impotriva noastra. Triumful marcheaza si adio titlu. Dupa meci i-am tinut in vestiar doua ore. Am incuiat usa si i-am batut cu medaliile primite pentru locul 2. Ii cafteam si le spuneam : <Locul 2 e pentru fraieri! Cand iesi al doilea nu esti bun de nimic. Ati avut meciul in mana si l-ati pierdut ca niste prosti. Doua ore i-am bruftuluit si i-am fugarit cu medaliile prin vestiar. La un moment dat parintii isi iteau capetele pe la ferestrele vestiarului : <doamna, va rugam, mai lasati-i ca de cand joaca la dumneavoastra au mancat mai multa bataie decat le-am dat noi de cand i-am facut>. Dar pana la urma le-a prins bine si nici unul nu-mi poarta pica pentru chelfaneala luata de la mine. Si, slava Domnului, am scos si jucatori buni care au ajuns departe…Mircea Paraschiv, Achim, Dumitru, Stroe, Tudose, Curea, Vasile Tata”. A castigat cu CSS 2 patru titluri si a obtinut nenumarate clasari pe podium.

Din momentul in care a inceput sa antreneze la CSS 2 s-a dus vestea in tara si nu numai. Au venit s-o intervieveze jurnalisti din Franta, Anglia, Israel, URSS…Un club francez care aflase despre ea din L’Equipe i-a propus chiar un angajament. Primise invitatia, totul era ok, insa Securitatea nu i-a dat voie sa plece. Francezii au vrut totusi sa pastreze relatia si i-au trimis cateva randuri de echipament pentru echipa. La club insa nu a ajuns nimic…Totul a fost confiscat fara nici o explicatie. Cu toate acestea nu a avut probleme nici cu oamenii partidului nici cu oamenii Securitatii. “Cand mai venea cate unul sa ma traga de limba il dadeam dracului de nu se vedea. Mie nu mi-a fost frica de nimeni”, povesteste acum amuzata. 

 1987 stop joc

Mariana Lucescu s-a retras in 1987 dupa moartea mamei sale. Anumite personae din FRR au zis mersi in acel moment. “Bine ca ne-a lasat!” Nu I s-a organizat nici o retragere. Din cauza atitudinii reci pe care au avut-o fata de ea, in ’87 Mariana Lucescu si-a jurat ca nu va mai calca pe vreun teren de rugby. Si nu a mai facut-o. Acum traieste intr-o garsoniera undeva in spatele liceului Iulia Hasdeu. Decesele sotului si mamei sale au facut-o sa se inchida in sine. Nu o mai intereseaza decat munca de la scoala sportiva. “Acasa nu am nici televizor, nici radio. Nu ma intereseaza. Cel mai placut e ca pot lucra in continuare cu copiii. Trebuie sa-ti placa sa lucrezi cu copiii pentru ca daca nu-ti place mai bine nu te apuci de asa ceva”. Cu toate necazurile avute, Mariana Lucescu nu ezita sa declare ca a fost intotdeauna o optimista. Doamna de Fier priveste acum in urma, nu cu nostalgie ci cu umorul omului care a stiut sa demonstreze ca stie ce vrea si vrea ce stie. 

 NB. Am publicat acest articol pe 14 ianuarie 1998 in ziarul ProSport. Este ultimul interviu acordat de Mariana Lucescu inainte de a muri si foarte probabil unicul interviu oferit de ea dupa decembrie 1989. A murit pe 20 aprilie 1999 la Spitalul Christiana din Bucuresti. Cu 6 saptamani inainte de deces fusese internata la Elias dupa ce suferise un atact cerebral si un infarct. Pentru ca s-a simtit mai bine si-a cerut externarea insa starea ei s-a agravat dupa jumatatea lunii aprilie, totul culminand cu decesul. Mariana Lucescu, Doamna de Fier a rugbyului romanesc, prima femeie-antrenor de rugby din lume, a fost inmormantata pe 22 aprilie 1999 in Cimitirul Pantelimon II.