Marele pianist rapidist

Dan Grigore la 72 de ani

Marele pianist rapidist


                          Unul dintre cei mai mari artişti ai României şi ai lumii, pianistul Dan Grigore, a împlinit pe 6 august 72 de ani, fapt care a trecut neobservat în presa românească. Desigur, Dan Grigore nu se ridică la nivelul unui cântăreţ de manele, al Nicoletei Luciu, al Cruduţei ori al Războinicului Luminii aşa că nu merită cine ştie ce atenţie din partea presei autohtone.
Lăsând la o parte aceste aserţiuni, acum când Dan Grigore a împlinit 72 de ani v-aş prezenta o faţetă mai puţin cunoscută a celui pe care Mihail Jora îl numea “un talent excepţional” iar Sergiu Celibidache îl prezenta ca fiind “printre cei mai mari din lume”. Ei bine, printre studii, concerte, carieră didactică şi alte preocupări de acest fel, maestrul Dan Grigore mai are o pasiune mistuitoare iar această pasiune se numeşte Rapid. Echipa de fotbal Rapid ! Ei bine, da, unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii suferă de zeci de ani pentru o echipă de cartier. Dacă într-o discuţie cu Dan Grigore deschizi subiectul Rapid, atunci trebuie să te înarmezi cu răbdare pentru că omul decorat cu titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor de Guvernul Francez sau cu Steaua României în grad de mare cruce de Statul Român, este capabil să vorbească ore în şir, fără a se repeta, despre echipa Rapid. Am avut privilegiul să port o asemenea discuţie cu Dan Grigore în toamna 2012. L-am contactat telefonic spunându-i că vreau să realizez un interviu cu domnia sa. “Cu mare plăcere dar hai să amânăm întalnirea vreo 3-4 zile căci am repeţitii pentru un concert”, mi-a răspuns el. “Sigur dar să ştiti că vreau să vorbim despre Rapid”, am replicat eu. “Despre Rapid ?! Păi despre Rapid şi despre fotbal sunt gata să vorbesc oricând, oriunde şi în orice condiţii. Te aştept mâine seară la mine acasă”. Sosind la locuinţa sa nici n-am apucat să deschid bine gura căci omul care a susţinut nenumărate concerte în faţa unor capete încoronate, a unor şefi de stat, în cele mai renumite săli de concert de pe planetă, a început să vorbească despre Rapid şi despre fotbal cu pofta cu care bea apă un om care tocmai a traversat deşertul.

Dan Grigore si Florian Pittis

“Am revoltat opinia publică muzicală în tinereţe când într-un interviu la radio am spus că prefer să urmăresc echipa de fotbal a Braziliei decât să mă duc la un concert mediocru. Am fost hulit de lumea muzicală care a spus <cum poţi să compari aşa ceva ?!> Da, pot să compar, pentru că, pentru mine, a trasa nişte traiectorii minunate, geometrice, superbe, cu anticipări, cu o conlucrare extraordinară în intuiţia jucătorilor, pentru mine este la fel cu performanţa de a reuşi un cvintet sau un cvartet sau un concert cu o orchestră de cameră, în care, cum spunea Maiorescu, fiecare flaută se aude şi are importanţa ei pentru restul orchestrei.

-          Mai târziu aţi nuanţat şi aţi spus <mai bine un meci al Rapidului decât un concert prost>. Cum a ajuns un muzician de renume mondial să ţină cu o echipă de cartier ?

-          Oi fi eu de renume mondial sau cum oi fi, dar în tinereţe, într-o perioadă în care poate meritam să fiu mai mult folosit şi mai cunoscut in spaţiul public românesc şi internaţional simţeam că mi se pun anumite oprelişti şi atunci mă limitam la o anumită zonă în care am simţit că într-un fel pot să mă identific cu această echipă de cartier care era extrem de iubită de foarte multă lume şi care atunci când a căzut în B a fost urmată de publicul ei, cam prin toate avatarurile ei fotbalistice, cu fidelitate, o altă valoare la care ţin foarte mult. Şi Rapidul mai însemna ceva pentru mine, avea acest gust pentru artă, pentru frumuseţea fazei în sine. De aia a devenit nemuritoare replica lui Nichi Dumitriu care spunea.. <mai bine o bară frumoasă decât un gol urât !>. Această valoare a nobleţei artei, a lucrului făcut fără ţinta rezultatului imediat, făcut de amorul artei, transforma Rapidul într-o echipă boemă. Pe lângă faptul că era cumva o echipă proscrisă, era limitată la un anumit mod de exprimare în sportul românesc, am găsit că are această frumuseţe a unui fapt de artă, chiar într-un sport care e privit de mulţi ca o banalitate. Apoi am realizat că în fond, în anii aceia, Rapidul a fost şi un fenomen de dizidenţă, o supapă de exprimare a unor disocieri faţă de regim. Am simţit asta în nuanţe, în modul de a se simţi liber pe stadioane publicul Rapidului, în modul de a nu se lăsa intimidat de autorităţile momentului care tăiau şi spânzurau în fotbalul românesc. Tartorii cei noi ai fotbalului românesc erau CCA-ul, devenit Steaua, şi Dinamo. Aceste două autorităti, nu neapărat totdeauna fotbalistice, aveau pâinea şi cuţitul şi puteau lua valori de la alte cluburi. Traiectoria lor şi dăunările pe care le-au adus fotbalului românesc m-au făcut să spun într-un interviu pe care mi l-a luat Radu Călin Cristea care făcea programul de meci al Rapidului, că Rapid este un Zorro al fotbalului românesc, că ia de la bogaţi şi dă la săraci, pentru că fuseseră nişte păţanii ale Rapidului când capotase în faţa unor mai mici ai fotbalului în timp ce când întâlnea marile forţe, care nu erau numai fotbalistice, era cu coada pe sus şi făcea performanţă.

-          În 1967, când Rapidul a luat primul titlu din istorie aveaţi 24 de ani şi eraţi student la Conservator…

Rapid campioana Romaniei 1967

-          Da…si aveam o gaşcă întreagă de studenţi şi de profesori cu care comentam, vedeam meciurile în clubul facultăţii şi cu o parte din gaşca asta am rămas peste timp rapidişti declaraţi, fideli şi solidari. L-aş pomeni aici în mod special pe bunul meu prieten Mircea Costache, lector la catedra de pian şi fost elev al profesoarei Florica Musicescu, care după fiecare meci al Rapidului venea la facultate răguşit şi-mi spunea…<îţi dai seama unde am fost>.  Cu ei, colegii mei, mergeam la meciurile Rapidului în anii ’50-’60 însa acum nu mă mai duc chiar aşa cu sufletul uşor la un meci pentru că mi se pare de neconceput ce se întamplă pe stadioane. Pe vremea când mergeam la meciuri cu părinţii mei nu exista violenţă pe stadioane. Probabil că lumea din care venea publicul de atunci al stadioanelor era o lume mult mai aşezată, chiar daca istoric vorbind s-au petrecut lucruri atroce şi pe vremurile alea. Publicul pe care-l întâlneam în mod special la meciurile Rapidului era unul deosebit, avea un umor nebun, un talent de a face din necaz o bucurie, transforma plânsul în râs.

-          Cum a ajuns profesoara dumneavoastră, doamna Cella Delavrancea, să fie implicată în fenomenul Rapid ?

-          Simplu ! Cella Delavrancea decupa din ziare toate articolele legate în special de Rapid şi mi le trimitea în plic la Viena unde mă aflam cu o bursă Herder. Eram la curent cu tot, rezultate, comentarii. Decupa mai ales din ziarul Sportul dar şi de prin Gazeta Literară unde scriau Fanuş Neagu şi Teodor Mazilu, deci era o întreagă muncă de documentare pe care o făcea bătrâna mea profesoară Cella Delavrancea, bătrâna mea maestră, care ştia că-mi place fotbalul şi care, încet, încet a început să guste şi ea fotbalul. Ajunsese să comenteze cu mine diverse meciuri şi devenise foarte entuziasta faţă de acest sport. Ca să vedeţi ce înseamnă mintea deschisă a unui om cultivat.

-          Rapidul este echipa cu cei mai mulţi susţinători printre artişti şi oameni de cultură în general. Ion Băieşu, Florian Pittiş, Horia Căciulescu, Victor Stănculescu, Gheorghe Dinică, Dan Puican, Fanuş Neagu, Dorina Lazăr, Valentin Teodorian, Colea Răutu, Ion Lucian, Radu Călin Cristea şi mulţi alţii din această zonă au fost sau sunt suporteri ai Rapidului. Cum explicaţi această apropiere dintre ei şi o echipă de cartier ?

Actorul Horia Caciulescu. In stanga sa Dan Coe

-          Vedeţi…fotbalul este şi el un fapt de cultură, la nivelul lui şi cu mijloacele lui. Şi inainte de război şi după, era ceva care particulariza Rapidul ca fenomen sportiv. În Giuleşti a existat mereu o gratuitate, o frumuseţe a fazei mai mult decât încrâncenarea şi dorinţa de rezultat. Poate că Rapidul a avut mereu ceva ce l-a particularizat în peisajul fotbalistic românesc. Artiştii şi oamenii de cultură în general au acest spirit liber, o afinitate către libertatea jocului.

-          Ca să rămânem pe tărâmul pe care îl stăpâniţi cel mai bine, cu ce aţi asemăna Rapidul ? Cu muzica lui Bach, a lui Bethoven, a lui Chopin ?

-          Rapidul se asemuie cu multe muzici. Se asemuie la un moment dat şi cu Mahler care este un mare organizator al haosului, se asemuie cu marii improvizatori, cu Liszt, cu Enescu care era un mare improvizator, cu Rogalschi care a scris celebrul triptic “Înmormantare la pătrunjel” , cele trei schiţe simfonice pentru orchestră, o splendoare de piesă. Şi mai sunt posibilităţi de a comunica muzical cu trimitere la felul de a se purta al Rapidului în interiorul fotbalului şi puţin în exteriorul său ca echipă îmbrăţişată de publicul ei şi făcând un corp sentimental comun cu el.

-          Ioan Chirilă, în cartea dedicată Rapidului, “Glasul roţilor de tren”, scria că Maria Tănase cânta adesea la petrecerile rapidiştilor. Aveţi idee dacă simpatiza şi ea cu Rapidul ?

Mircea Lucescu, Ovidiu Ioanitoaia si Ioan Chirila

-          Da, sigur. Cântecele Mariei Tanase, multe dintre ele, sunt corespondenţe muzicale ale stărilor rapidiste fie de pe teren fie din afara lui. La fel şi Ioana Radu care făcea la rândul ei parte din această armată de privilegiaţi, de susţinători ai Rapidului.

-          Anii ’80 au reprezentat o perioadă cruntă pentru Rapid. Mai mult prin B decât prin A. Ce vă mai amintiţi din acea perioadă ?

-          Păi în primul rând strigăturile de pe stadion…<cine v-a băgat în A ? Ceauşescu Elena ! Cine v-a băgat în B ? Ceauşescu PCR !> Am asistat la multe momente din astea la meciurile Rapidului. Am scandat şi eu de multe ori !

Suporteri rapidisti in anii '80

-          Pe cine aţi apreciat de-a lungul timpului…jucători, antrenori ?

-          E greu de spus. Nu ştiu cărei minuni s-a datorat acea frumuseţe de campionat câştigat cu Valentin Stanescu în 1967 dar sunt de părere că Rapidul nu a ştiut să se poarte cu oamenii care au fost credincioşi acestui club. De exemplu, am o frustrare personală, cu acest antrenor, Hizo, care a fost chemat de câte ori Rapidul a fost în necaz si apoi i s-a dat paşaportul de plecare. Mie mi se pare că Rapidul nu-şi poate permite aşa ceva, nici cu jucatori, nici cu antrenori. Nu ar trebui să se poarte aşa. Cred că oamenii care sunt legaţi de acest club şi au dovedit asta, trebuie cultivaţi şi respectaţi. Am apreciat foarte mult felul profesionist în care a lucrat Mircea Lucescu la Rapid, chiar dacă la un moment dat am făcut o remarcă deranjantă pentru el. Am spus, <Mircea, sângele apă nu se face>, apropos de apartenenţa sa la alt club. N-am spus-o cu un aer peiorativ sau depreciativ ci am spus-o poate cu un soi de consideraţie, pentru că nu mi se pare ruşinos să ţii la originile tale, la apartenenţa ta şi să rămâi fidel unor crezuri, chiar dacă pe undeva n-aş fi de acord cu ele, dar respect lucrul ăsta.

-          Florian Pittiş spunea aşa :”Un adevărat rapidist e un Prometeu. El a furat focul sacru al jocului şi de atunci, în fiecare săptămână, i se mănâncă ficaţii”. Vă recunoaşteţi în acest portret al rapidistului adevărat ?

Rapid v Dinamo 1-0, aprilie 1986

-          N-aş putea spune că la ora asta mai sunt un rapidist aşa de ficăţos cum se descria Moţu Pittiş dar trebuie să recunosc că pentru mine Moţu a fost un adevărat rapidist. Când am fost propus la un moment dat, de faţă cu Moţu, preşedinte de onoare al Clubului Aristocratic Rapid, eu am refuzat şi am spus că el trebuie sa fie. Moţu a refuzat spre stupoarea mea şi mai târziu mi-am dat seama că el ştia că e bolnav, ceea ce a dat o forţă specială acestui refuz al lui. Eu cu Moţu eram amici vechi, ne ştiam imediat de după vârsta şcolii elementare pentru că eram amandoi fii de aviator şi asta a creat între noi o comuniune, plus că pe urmă ne întâlneam prin teatre, pe la concerte şi chiar dacă eu nu eram un mare amator de rock şi poate că nici el nu era un mare amator de muzică simfonică sau cultă, totuşi existau punţi între noi. Sigur că expresia lui despre esenţa rapidismului, despre prometeismul rapidismului, este atât de plastică încât mi se pare una din culmile de neatins în această viaţă.

-          Cum vedeşi Rapidul peste ani ?

-          Mi-e foarte greu să spun pentru că nu ştiu cum va fi societatea. Deocamdată, ce văd eu în lume este transformarea fotbalului într-o afacere, cu mercenari, cu profesionişti. La noi nu ştiu cum va fi fotbalul mâine darămite peste nişte zeci de ani.