Leicester City, campioana Angliei, a jucat în România !
S-a întamplat în 1937. Leicester tocmai promovase în prima ligă depaşind-o,
în ultima etapă, cu un punct, pe Blackpool care condusese tot sezonul. În timp
ce Leicester obţinuse promovarea în ceea ce atunci se chema First Division, în
liga a doua rămâneau nume celebre ale fotbalului englez precum Newcastle, West
Ham, Aston Villa, Tottenham, Blackburn sau Nottingham Forest. Atacantul lui
Leicester, Jack Bowers, se încorona totodată, golgeter al ligii secunde cu 33
de goluri marcate. Campioană a Angliei devenise, pentru prima oară în istorie,
Manchester City.
 |
| Gazeta Sporturilor mai 1937 |
Vin englezii !
Sosirea englezilor în capitală fusese programată în plin festival „Luna
Bucureştilor”, care, în 1937, se afla la a treia ediţie. Scopul festivalului
era acela de a impulsiona activităţile culturale, turismul, comerţul samd. În
acest context, prezenţa unei echipe de fotbal din Anglia se integra perfect în
peisaj. Vizita englezilor n-a fost neapărat o surpriză, căci fotbalul românesc
era în creştere. Naţionala participase la mondialele din 1930 şi 1934 iar
echipele de club se confruntaseră deja cu formaţii europene de top precum
Admira, FC Milano, Hungaria, Slavia, Ferencvaros sau Beogradsky. În primăvara
1937 se purtaseră negocieri, nefinalizate însă, pentru un Rapid-Chelsea la
Bucureşti iar în anii anteriori jucaseră în România, Oxford City şi Liverpool.
S-a hotărât ca Leicester să joace două meciuri, pe 12 şi 13 mai, cu Venus şi
Ripensia Timişoara, ambele la Bucureşti, pe stadionul lui Venus. Lotul lui
Leicester a sosit cu trenul venind de la Viena unde asistase la meciul
Austria-Scoţia. Pe peronul Gării de Nord, peste 1000 de oameni în frunte cu
membrii Legaţiei Britanice i-au primit pe fotbaliştii englezi. În ciuda unei
lungi călătorii, imediat după prânz englezii s-au prezentat la antrenament :
„Scoborâţi din tren la ora 9 dimineaţa, cu mădularele ostenite de lungimea
voiajului, adversarii Venusului au sosit pe teren la ora 3 şi până la 4 au
zburdat pe terenul de joc într’o alură sprintenă ca după o odihnă îndelungată”,
scria Gazeta Sporturilor.
Atenţie, englezii nu salută
Ca de obicei în preajma unui meci care stârnea un mare interes, ziarele se
întreceau în tot soiul de prezentări, recomandări, sfaturi şi reportaje. În
acest noian de informaţii, spectatorul român avea să afle că „englezii nu
salută. (...) La noi, o echipă când a intrat pe teren, are o grije de a mulţumi
cât se poate de bine publicul. (...) Spre deosebire de celelalte neamuri de
jucători, englezii nu au nici un fel de salut. Ca şi cum n’ar fi nimeni pe
teren, ca şi cum ar fi tribunele goale, englezii nu dau nimănui nici o atenţie,
nu salută pe nimeni. Ar fi o eroare de neiertat dacă cineva ar interpreta
aceasta ca o lipsă de deferenţă dar în Anglia nu se salută înaintea unui match
de football. E şi aceasta o tradiţie pe care suntem obligaţi s’o respectăm”.
Trăiască Regele, trăiască
fotbalul !
Primul meci al lui Leicester, cel cu Venus, a fost programat pe 12 mai,
adică exact în ziua încoronării Regelui George al VI-lea al Marii Britanii,
tatăl actualei regine Elisabeta a doua. Ţinând cont şi de relaţiile de rudenie
dintre casele regale ale României şi Marii Britanii, meciul, combinat cu
încoronarea, s-a transformat într-o mare sărbătoare. Ziarele vremii au dedicat
nenumărate pagini evenimentului, numind Anglia „leagănul tuturor sporturilor” şi
scoţând in evidenţă totodată pasiunea monarhului britanic pentru sport : „
Anglia este ţara conservatorismului. Privită prin această prizmă pasiunea
Suveranului pentru sport ar putea părea paradoxală. Dar tocmai din aceste paradoxe
rezultă farmecul inegalabil şi superioritatea poporului ce-şi sărbătoreşte astăzi
Regele. Pentru cititorul nostru este cam greu de înţeles cum Suveranul unei ţări
în care mai există Heralzi, în care atunci când se proclamă un nou rege în
Parlament, deputaţii îmbrăcaţi în robe roşii
pătrund iîn subteranele Palatului cu felinare pentru a căuta în toate
colţurile pe răufăcătorul care a ucis în urmă cu 600 de ani pe un rege, în care
serbările îşi păstrează ritualul de sute de ani iar costumele oficiale sunt
aceleaşi ca pe vremea lui Henric IV, se poate coborî pe un teren de sport şi
juca cot la cot, în cel mai simplu costum, cu jucatori obişnuiţi. Şi totuşi aşa
este...”. Publicul românesc a aflat, aşadar, că Regele George al VI-lea e
considerat „cel mai bun sportiv al familiei regale, deoarece toţi membrii
familiei regale fac sport. Sportul pe care îl
practică cu cea mai mare pasiune este golful. L’aţi putut remarca şi dv.
probabil în jurnalele cinematografice, jucând cu eleganţă în aclamaţiile
mulţimei. Cu egală pasiune, actualul Suveran joacă tennis. O particularitate
este aceia că joacă cu stânga. În anul 1922 a luat parte pentru prima oară la
Wimbledon, la un concurs public. Alaturi de un internaţional englez a concurat
la marile campionate ale lumii cari au loc anual pe imensul stadion mai sus
pomenit”. Mai aflăm că suveranul britanic este un călăreţ pasionat şi că nu
lipseşte niciodată de la finala Cupei Angliei iar în final semnatarul
articolului din Gazeta Sporturilor încheie triumfal :”Alături de sportivii
englezi, să strigăm şi noi : <God save the King>”. Era pentru prima oară
când urma să se intoneze imnul Marii Britanii pe o arenă din Romania. Logic,
fotbaliştii lui Leicester erau în ton cu evenimentul de la Londra, după cum
remarca Sportul Capitalei :”Toţi jucătorii poartă la butonieră cocarda
încoronării compusă din culorile drapelului englez şi coroana imperială. Lângă
aceasta se vede insigna Ripensiei care le-a fost înmânată la graniţă”.
Footballul, aşa cum îl
înţeleg englezii
„Footballul englez nu are nimic comun cu subtilităţile jocului din Europa
Centrală”, scria Sportul Capitalei. „Baza footballului anglo-saxon este
antrenamentul. Datorită modului cum se face acest antrenament, jucătorii se
mişcă pe teren cu o siguranţă extraordinară şi acţiunile se desfăşoară după cel
mai desăvârşit mecanism. Driblingurile se execută degajat, fentele de corp sunt
foarte simple şi totuşi dau un randament maxim. Passele se fac numai în adâncime,
iar mingea ajunge întotdeauna la omul demarcat. În treacăt fie spus, se
întâmplă mai întotdeauna ca aproape toţi jucătorii să fie demarcaţi. La poartă
se shootează începând de la 25 de metri şi shooturile-volle sunt cultivate cu o
deosebită dexteritate”. Printre jucătorii lui Leicester, ziariştii îi
remarcaseră pe portarul scoţian McLaren care „are o înălţime de 2 metri şi
atârnă la cântar 104 kg”, pe fundaşul dreapta Jones şi el „înalt, înalt, cât o
zi de post”, pe Carrol care „demarează fulgerător şi shootează din toate
poziţiile” dar şi pe Sharman care era „tipul celui mai desăvârşit mijlocaş
centru. Îşi îndeplineşte rolul cu sfinţenie”.
 |
| Venus-Leicester, 12 mai 1937. Nu folositi fotografia fara permisiune !! Este protejata de drepturi de autor. |
„Leicester bate tot”
Ca orice echipă care se respectă, Leicester a avut alături în turneul
european şi câţiva jurnalişti britanici, care, cel puţin la nivel declarativ,
erau foarte optimişti cu privire la forţa echipei. Corespondentul Daily Mail nu
dădea vreo şansă nici măcar nationalei Romaniei :”Vin pentru prima dată în România.
Ţara dumneavoastră mi-a lăsat o deosebită impresie. În forma în care se găseşte
Leicester City, nu cred să-i reziste nici măcar selecţionata d-voastră naţională”.
La fel de plin de încredere se arăta şi trimisul ziarului Leicester Mercury
:”Am pornit prin Europa cu intenţia de a ne repauza dar şi pentru a face o
adevarată propagandă pentru foot-ball-ul englez. Forma stralucită pe care o deţine
echipa mă face să cred că nu vom pierde nici un match în turneul pe care l’am
angajat”. De cealaltă parte, ziariştii români erau extaziaţi de prezenţa la Bucureşti
a lui Leicester City pentru că, după cum remarca Gazeta Sporturilor,
„prestigiul footballului englez e incontestabil. La noi ca şi în toate ţările
se ştie că adevăratul joc de football asociaţie, adevăratele caracteristici ale
acestui sport, au rămas intacte numai în Anglia. (...) Publicul aşteaptă pe
englezi cu curiozitate legitimă, determinată de reputaţia lor. (...). Adevăratul
joc, acel englezesc, este totuşi ceva nou pentru România – iată explicaţia
atracţiei pe care o exercită o echipă britanică de club”. Sportul Capitalei
considera că „din faptul că Leicester face parte din divizia secundă nu trebuie
să se tragă vreo concluzie, căci în Anglia echipele din cele doua categorii
sunt de forţe egale, proba evidentă fiind Charlton Atletik care era anul trecut
campioana Ligei a II-a iar anul acesta s’a clasat a doua în campionatul englez
după Manchester City”. Atât ziariştilor englezi cât şi celor români le-a scăpat
un mic amănunt : meciul avea să se dispute pe un teren de zgură, suprafaţă pe
care fotbaliştii lui Leicester nu mai jucaseră niciodată. Singurul care a
anticipat căterenul ar putea deveni o problemă pentru Leicester a fost
directorul sportiv al clubului englez D. Womach :”Nu cunosc footballul românesc
decat din auzite, însă nu mi s’au spus decât lucruri bune. Mi-a plăcut foarte
mult stadionul ANEF; terenul Venus va constitui pentru noi un handicap,
deoarece jucătorii noştri nu au mai jucat niciodată pe zgură”.
Când terenul este frate cu românul
 |
| Nu folositi foto fara permisiune. E protejata de drepturi de autor. |
În ciuda laudelor aduse, atât lor cât şi fotbalului englez în general,
jucătorii lui Leicester au sfârşit prin a pierde ambele meciuri : 0-2 cu Venus pe 12 mai, goluri Gruin şi
Humis şi 1-2 cu Ripensia pe 13 mai, marcatori Dewis, respectiv Sepi de două
ori. Fiecare meci a avut parte de o asistenţă de 8000 de spectatori, care au
plecat de la stadion întrucâtva deziluzionaţi de prestaţia englezilor.
Britanicii au avut însă circumstanţe atenuante având în vedere că au jucat la
scurta vreme după sosirea la Bucureşti şi, cel mai important lucru, meciul a
avut loc pe un teren acoperit cu zgură, astfel că toţi fotbaliştii englezi au
intrat în joc purtând genunchiere ! Deşi sună comic, declaraţiile de după
meciul cu Venus sunt destul de relevante. „Maw, inter-dreapta : <Nu pot să
vorbesc într’ucat mi-e gura plină de cenuşă>. Mc Laren, goal-keeper :
Culoarea terenului m-a împiedicat pur şi simplu să văd balonul. Din cauza
aceasta am fost nevoit să ies mereu din poartă. > Jones, fundaş : Am meritat
sp pierdem. Dar hotărât şi arbitrul a facut o mare greşală că a apărut
pe teren în cămaşă albă ca şi adversarii noştri. D Womach, conducătorul echipei
: <Venus a fost mai bun şi a meritat victoria. Echipa noastră a fost
desavantajată de căldura excesivă şi de sgura terenului>.” Din cronicile de
meci rezultă că Venus şi Ripensia au câştigat jucând muncitoreşte, în vreme ce
englezii au cedat fizic în repriza a doua a ambelor meciuri. Cu toate că nu
s-au omorât cu firea pe teren, jucătorii lui Leicester au ieşit totuşi în
evidenţă cu câte ceva : “Ca şi bucureştenii, timişorenii au câştigat matchul în
cea de a doua repriză. Leicester City a fost mai bun în primele 45 de minute
pentru ca să degonfleze în cele următoare. (…) În jocul de câmp ne-au depăşit
în absolut toate compartimentele tehnice. Stopuri precise, dribllinguri în
dantelă, fente impecabile, stăpânirea balonului în toate nuanţele ei, toate
realizate într’o manieră elegantă şi corectă. În lumina acestor aprecieri,
victoria Ripensiei – ca şi cea a Venusului, este cu atât mai valabilă. Graţie
lor, am putut sălta cu încă o palmă pe catargul footballului european clasa
soccerului românesc”. La 79 de ani de la acest dublu eveniment fotbalistic,
Leicester City a devenit, pentru prima dată în istorie, campioană a Angliei. De
partea cealaltă, marile forţe fotbalistice ale României interbelice, Venus şi
Ripensia, nu mai există.
 | ||
| Venus si Leicester la final de meci. Nu folositi fotogtafia fara permisiune. Este protejata de drepturi de autor. |
NB. Material publicat in revista Historia din 15 noiembrie 2016
