Iosif Sîrbu
este primul campion olimpic al României. A cucerit aurul olimpic în 1952, în
proba de tir, concurând în poligonul Malmi din Helsinki. Ulterior a reprezentat
România la JO Melbourne 1956 și Roma 1960 fără să mai urce pe podium. Și-a luat
viața în 1964 în condiții misterioase și din motive neelucidate. Adăugăm
ideilor de mai sus două fotografii, mereu aceleași, și cam astea sunt informațiile
vehiculate de zeci de ani cu privire la cel care a adus primul aur olimpic
pentru România. Până astăzi ! Studierea dosarului Iosif Sîrbu din arhiva CNSAS,
depistarea certificatului de deces și a biletului de adio lăsat de el,
identificarea unor martori oculari la moartea primului campion olimpic al României,
aduc importante lămuriri despre această personalitate a sportului românesc.
Funcționarul MFA
Iosif Sîrbu
Iosif Sîrbu
s-a născut pe 21 septembrie 1925 în Șibot, Regiunea Hunedoara, actualmente
Județul Alba. Părinții săi, Vioara și Dănilă, erau țărani nici săraci, nici
bogați. În notele existente în dosarul de Securitate al lui Iosif Sîrbu, părinții
săi sunt caracterizați când tarani saraci, când mic-burghezi, în funcție de
optica anchetatorului sau a informatorului. Aveau ceva pământ, aveau casă, însă
în 1934 au hotărât să se stabilească în București. Aici, Dănilă Sîrbu a devenit
administrator al poligonului de tir aflat în incinta Stadionului ANEF în vreme
ce soția sa, Vioara, se ocupa de gospodărie. Iosif ia contact cu tirul în 1937,
pe când era elev iar în 1939 participă la primele concursuri. Conform propriei
declarații, în iulie 1944 termină liceul Regele Mihai I și este încorporat iar
4 luni mai târziu e lăsat la vatră. Și-a petrecut scurta perioadă de cătănie la
Școala de Ofițeri în Rezervă din Ploiești fără să fie trimis pe front. În aceeași
notă, Sîrbu spune că între 1944 și 1949 a frecventat cursurile Academiei
Comerciale și se declară “de meserie contabil”. Ca practicant de tir trece pe
la cluburile Olimpic, Academia, Banca RPR iar din 1949 devine sportiv
legitimat, și antrenor totodată, în secția de tir a clubului armatei, CCA. Dat
fiind contextul venirii la putere a comuniștilor și controlul deosebit de
strict impus cu privire la armele de foc de teama unor acțiuni armate contra
noii orânduiri, singurele variante pentru o carieră în tir erau cele două
cluburi militare proaspăt înființate după model sovietic, CCA-ul și Dinamo. Nu
rezultă de nicăieri de ce Iosif Sîrbu a ajuns la CCA și nu la Dinamo, însă nu a
fost niciodată militar cu acte în regulă, în adevăratul sens al cuvântului, ci,
după cum singur declara, “funcționar civil MFA (Ministerul Forțelor Armate)”.
La finele anilor ’40 intra în vizorul Securității. Cel mai vechi raport
existent în voluminosul său dosar poartă data de 8 octombrie 1948. Ochiul Securității
va veghea asupra lui Iosif Sîrbu până la moartea sa, în 1964. Uneori mai
relaxată, alteori acută, supravegherea lui Sîrbu s-a desfășurat pe parcursul a
16 ani.
Primul campion olimpic, primul
maestru emerit
Finele
anilor ’40 și anii ’50 au reprezentat o epocă de cumplită teroare pentru
societatea românească. Sute de mii de români au fost uciși, toturați și închiși
în acea perioadă pentru că nu erau de acord cu regimul comunist instalat la
putere cu sprijinul armat al Uniunii Sovietice. Pentru o simplă glumă puteai încasa
ani grei de temniță. În acest context de teroare roșie, Iosif Sîrbu a intrat
sub lupa Securității mai întâi pentru că făcea parte din clubul armatei și mânuia
armament iar apoi pentru faptul că se deplasa în străinătate la diverse
concursuri de tir. Înaintea fiecărei plecări peste graniță, Securitatea făcea
cercetări, întocmea rapoarte, interoga diverse surse ca să se asigure că
obiectivul nu va rămâne afară. În anii ’50, orice român depistat că ar intenționa
să dezerteze din Paradisul Roșu era
acuzat de “trădare de patrie”. Numai că Iosif Sîrbu nu era orice român. În
1952, la Helsinki, adusese primul titlu olimpic din istoria României, drept
pentru care, în noiembrie același an, fusese decorat cu Ordinul Muncii clasa I și
primise titlul de maestru emerit al sportului. Sîrbu a fost primul personaj din
istoria sportului românesc care a primit titlul de maestru emerit. În 1956, după
JO de la Melbourne, avea să primească și Medalia Muncii.
Manifestări dușmănoase, apucături
burgheze, cosmopolitism
Până în
1953, supravegherea lui Iosif Sîrbu a fost una de rutină. De aici înainte însă,
intruziunile Securității în viața sa
cresc progresiv, totul culminând cu perioada 1958-1964, cea mai bogată în acțiuni
de supraveghere. Menghina Securității a început să se strângă în jurul lui Sîrbu
din două motive : s-a căsătorit cu actrița Lia (Emilia) Șahighian, o frumusețe
a vremii, care provenea dintr-o familie burgheză, fără origini sănătoase, al
carei tată, regizorul Ion Baltazar Șahighian, era urmărit pentru manifestări dușmănoase
iar apoi s-a aflat că tatăl său, Dănilă Sîrbu, avea o soră în Statele Unite,
fapt inimaginabil și de neiertat în acea perioadă. Având în vedere aceste
lucruri, Securitatea pune la treabă în jurul lui Sîrbu o deosebit de activă rețea
de informatori. Clubul CCA, din interiorul căruia pleacă numeroase rapoarte
despre Sîrbu, se dovedește a fi un cuib de turnători. Sursele Pietraru, Gogu
Ion, Petre sau Peter Aurel, Nicolae, Flacăra, Augustin, Andrei Nelu șamd notează
tot ceea ce aud și văd. Cea mai odioasă sursă este Augustin, foarte probabil
coleg de club, care raportează până și numărul găinilor și purceilor crescuți
de Dănilă Sîrbu în ogradă. Fie că realizează că e urmărit, fie că nu, Iosif Sîrbu
nu-și pune frâu gândurilor și vorbelor. Mizând probabil și pe statutul său
aparte dobândit prin sport, își permite glume și afirmații extrem de
periculoase pentru acea vreme. Rapoartele se adună iar în septembrie 1958 este
discutat în cadrul organizatiei de partid și exclus din PMR pentru :
-
“Atitudine
cosmopolită – la concursuri are legături numai cu sportivi din țările
occidentale și se distanțează de cei din țările de democrație populară.
-
Manifestări
dușmănoase – face aprecieri negative la situația din țara noastră și din lagărul
socialist
-
Calomnii
antisovietice – a spus că alimentația ce a avut-o la un concurs în URSS a fost
proastă
-
Afirmă
că tehnica militară americană e superioară celei rusești
-
Are
o atitudine antisovietică și antipartinică
-
Nu
are încredere în publicațiile de la noi
-
Debitează
așa-zise bancuri cu caracter dușmănos, vădit reacționare
-
Are
apucături burgheze
-
Poartă
discuții neprincipiale cu caracter politic
-
Critică
organizarea de mitinguri și întreruperea circulației
-
Ascultă
posturi de radio imperialiste
-
Defăimează
conducători de stat din RPR
-
Are
legături de rudenie cu Ion Șahighian, cunoscut cu manifestări dușmănoase”.
În februarie
1959, Comisia de Partid a Ministerului Forțelor Armate anulează excluderea lui Sîrbu
dar îi dă un vot de blam. Din acest moment, potrivit surselor Augustin și
Pietraru, Iosif Sîrbu devine mult mai reticent în a-și expune părerile, evită orice discuție cu
caracter politic și își selectează la sânge anturajul. “După ce în 1958 a fost
cercetat de către organele de partid, evită orice discuție cu caracter politic,
s-a izolat de restul membrilor echipei și cu aceștia nu mai întreține decât
relații de serviciu”, nota sursa Pietraru.
Mătușa Eva pericol public, Iosif trădător
de patrie
Românii stabilți
în străinătate au fost considerați permanent un pericol de către regimul
comunist. Mentalitatea dobândită afară, accesul la informație, posibilitatea de
a judeca lucrurile fără a fi influențați de propaganda oficială, reprezentau
mari pericole pentru comuniști, de aceea căutau să împiedice sub orice formă
contactul dintre românii din țară și rudele sau prietenii din țările
capitaliste. Astfel, mătușa Eva, sora lui Dănilă Sîrbu, plecată în SUA în 1924,
a devenit un adevărat inamic mai ales în vara 1958 când a făcut o vizită în România.
Securitatea a urmărit-o pas cu pas, de parcă ar fi fost capabilă să-l bage pe
Iosif Sîrbu în buzunar și să fugă cu el peste ocean. Iosif și tatăl său Dănilă,
au negat permanent existența matușii Eva. Chiar și după întoarcerea acesteia în
SUA, au susținut că vizitatoarea n-a fost decât o vilegiaturistă oarecare cu
care s-au văzut întâmplător. Ceva mai târziu, Dănilă Sîrbu avea să spună că
sora sa Eva a murit în SUA fără să lase în urmă vreo agoniseală. În contradicție
cu afirmațiile lui Dănilă Sîrbu relatate de sursa Augustin, iese la rampă
agentul “Gogu Ion” din Șibot, care fie din prostie, fie din răutate, fie din
dorința de a se afirma în ochii organelor, lansează ideea că mătușa Eva e
putred de bogată iar Iosif Sîrbu, la prima ieșire în lumea capitalistă, va
ateriza direct în ograda matușii Eva din SUA. Intenția de a părăsi regimul de
democrație populară era catalogată drept “trădare de patrie” iar Iosif Sîrbu
devenea astfel un potențial trădător. La raportul lui “Gogu Ion” se adăuga și o
declarație dată de vărul lui Sîrbu, Pătruț Mara, care, anchetat pentru un
presupus sabotaj la fabrica de armament de la Cugir, afirmase, strâns cu ușa,
că în vara ’58 Iosif Sîrbu s-a văzut cu mătușa sa, Eva Herţa-Gherman. Deci Sîrbu se văzuse cu mătușa și în același
timp nega existența acesteia. Mai mult decât suficient pentru a da naștere la
suspiciuni. În cele din urmă, oamenii Securității realizează că rapoartele
agentului “Gogu Ion” sunt niște fabulații și închid acest subiect considerând că
deși “…în anul 1958 a întreținut relații cu mătușa sa venită în RPR din SUA ca
turistă, fapte pe care le ascunde față de organele de partid și de cadre”, în
ceea ce-l privește pe Iosif Sîrbu “nu s-a confirmat semnalarea că ar intenționa
să trădeze patria”.
Și-a vândut mașina ca să trădeze
patria
Varianta
Iosif Sîrbu trădător de patrie revine însă în actualitate în prima parte a
anului 1964 dintr-un motiv absolut banal. Sîrbu deținea un autoturism Wartburg
pe care “l-a vândut cu 36.000 de lei”. Pentru că nu și-a cumpărat un nou
automobil, sursa “Andrei Nelu” a tras imediat concluzia că Iosif Sîrbu strânge
bani ca să fugă din țară. Cu toate că în aprilie și iunie 1964 participase la
concursuri de tir organizate în țări occidentale, Italia și Germania,
Securitatea ține cont de raportul lui “Andrei Nelu” și aprofundează
supravegherea lui Sîrbu, pentru același motiv ca în 1958 : suspiciunea de “trădare
de patrie”, adică intenția de a fugi din țară. Lăsând la o parte manifestările
“dușmănoase” ale lui Iosif Sîrbu, Securitatea era cu ochii în patru și pentru
faptul că în lotul de tir exista un precedent în materie de “trădare de
patrie”. În 1956, cu prilejul JO de la Melbourne, tiristul Panait Călcâi,
vicecampion mondial în 1952 la Oslo, rămăsese în Australia iar gestul său putea
servi oricând drept exemplu pentru alți sportivi. După întrecerile la care
participase în prima parte a anului 1964 în Italia și Germania, pentru Sîrbu
urmau Jocurile Olimpice de la Tokyo programate începând cu luna octombrie a
acelui an. Pentru primul campion olimpic al României ar fi fost a 4-a participare la JO, după Helsinki 1952,
Melbourne 1956 și Roma 1960. Un raport informativ semnat de același “Andrei
Nelu”, care interceptase o discuție între tiriștii “Șandor și Ema Cristescu”,
arăta că la Tokyo “Iosif Sîrbu va participa ca sportiv după care ar putea deveni
secretar general al FR Tir”. Din nefericire nu a mai fost cazul.
Lia, marea dragoste
Iosif Sîrbu
s-a căsătorit în 1953 cu Emilia Șahighian, o actriță de o mare frumusețe, fiica
regizorului Ion Șahighian. Documentele Securității precizează că Lia Șahighian
făcuse și ea, la un moment dat, tir de performanță. Rapoartele informatorilor
cu privire la relația dintre Lia și Iosif sunt întrucâtva contradictorii și
foarte posibil subiective, influențate fie de relația directă pe care turnătorii
o aveau cu Sîrbu, fie pur și simplu de invidie. Este adevărat că cele mai multe
dintre notele informative arată că Lia era o fire capricioasă și că situația căsniciei
lor era departe de a fi roz. Odată căsătorit, Iosif Sîrbu s-a mutat alături de
Lia în casa familiei Șahighian aflată în cartierul Tei. Împreună cu soții Sîrbu
locuiau regizorul Ion Șahighian, tatăl Liei, și nepoata acestuia Liana
Munteanu. Deosebit de meticuloși, informatorii Securității au atașat unui
raport inclusiv o schiță a locuinței, arătând exact poziționarea camerelor și
cine le ocupa. Sub rezerva subiectivismului surselor, din mai multe rapoarte
reiese că Lia Șahighian, despre care Iosif spunea adesea că “este un copil răsfățat”,
nu era tocmai o soție credincioasă. Acest fapt rezultă inclusiv dintr-o
interceptare telefonică realizată de Securitate, convorbire purtată între Lia
și un bărbat care părea să-i fie mai mult decât apropiat. Totodată sursa
“Andrei Nelu”, raporta astfel despre relația soților Sîrbu :”Sunt certați și
vinovată e Lia, care nu are o comportare morală și face totul ca soțul său să
fie silit să renunțe la căsătorie. În ciuda eforturilor ce le face Iosif Sîrbu
de a menține o atmosferă de calm și înțelegere, situația e destul de încordată între
ei…(…). Iosif Sîrbu trece cu vederea și iartă..(…). În ciuda acestor fapte,
raporturile dintre Sîrbu și socrul său Ion Șahighian sunt foarte bune”. Dintr-o sinteză a mai multor rapoarte de urmărire,
redactată de maiorul C.Cazacu în 1961, reiese că “Iosif Sîrbu își iubește
foarte mult familia (părinții) pe care îi ajută cu bani. Deasemeni își iubește
soția și dorește să aibă un copil”. Dorința de a deveni tată rezultă din
raportul sursei Augustin care pe 15 mai 1961 îl descoase pe tatăl lui Iosif, Dănilă
Sîrbu, și informează :”Vorbind despre Iosif a spus că îl respectă, îl ajută, și
e în așteptarea unui copil, soția lui Iosif fiind gravidă”. Ceva mai târziu,
aceeași sursă relata că”soția lui Iosif Sîrbu a pierdut sarcina ce o purta,
fapt de care Iosif este mâhnit. Acest lucru a fost dedus din urmatoarele vorbe
rostite de Dănilă Sîrbu :<și asa ar vrea copilul ăsta al meu să aibă un moștenitor,
cum nu va închipuiți>”. În noiembrie
2016, trăgătorul Teodor Ciulu a confirmat la rândul său că soția lui Sîrbu a
pierdut o sarcină. Am eliminat în mod
deliberat din rapoartele privitoare la relația Lia Șahighian-Iosif Sîrbu,
numele unor persoane precum și detalii care ar putea aduce atingere demnității
umane.
Martor ocular al fatidicei zile de 26
septembrie 1964
La 52 ani de
la moartea lui Iosif Sîrbu, brașoveanca Maria Sicorschi, campioană națională de
tir și ulterior arbitru, este primul martor ocular care depune mărturie despre
ceea ce s-a întâmplat în fatidica zi de 26 septembrie 1964, ziua în care primul
campion olimpic din istoria României, a trecut în neființă. “Eu eram junioară
pe vremea aceea. Mă aflam în poligonul Tunari, la marginea pădurii Băneasa, împreună
cu colega mea Margareta Filip. Eram în pauză, după prima poziție, și mă plimbam
alături de Margareta când, la un moment dat, trece pe lângă noi Iosif Sîrbu,
nenea Ioșca, asa cum îl strigam noi cei mai tineri. L-am salutat, ne-a salutat și
fiecare și-a văzut de drumul său. A trecut pe lângă noi la o distanță de 3-4
metri . El de obicei trăgea cu pușca, așa că am rămas oarecum surprinse văzând
că are în mâna un pistol de calibru mare. Mergea calm, liniștit, de parcă nu
vroia să deranjeze nici pietrele. N-am apucat să ne depărtam prea mult de el, făcusem
doar 10-15 pași, când am auzit o bubuitură puternică. Am întors capul
instantaneu și l-am văzut prăbușit la pământ. Colega mea Margareta a suferit un
șoc. Repeta întruna <…pușca, nea Ioșca…pușca, nea Ioșca>. Imediat după nenorocire am fost evacuate din
poligon de antrenorul nostru, Marin Cristea. Țin minte că Salvarea a ajuns târziu
pentru că traficul era închis în zonă din cauza unei delegații străine care sosea
de la aeroport. Tot Maria Sicorschi explică felul in care a intrat Iosif Sîrbu in posesia pistolului cu
care și-a luat zilele :”Nenea Ioșca a primit pistolul de la căpitanul
Feciorescu, cel care răspundea de armament în poligon. A spus că vrea să vadă și
el cum se comportă o astfel de armă cu care nu mai trăsese. Era un pistol de
calibru mare, cu butoi. Capitanul Feciorescu i l-a dat pentru că n-avea nici un
motiv să-l suspecteze că va recurge la un asemenea gest. “Sîrbu a încărcat în
pistol un glonț bont, care produce pagube mult mai mari în comparație cu unul
ascuțit, clasic”, rememorează și Virgil Atanasiu, primul campion mondial de tir
din istoria României, medaliat cu aur în 1966 în Germania Federală, la
Wiesbaden. Campionul olimpic Iosif Sîrbu a fost înmormântat în cimitirul
Ghencea civil :”Antrenorul nostru de
atunci a mobilizat toți trăgătorii pentru înmormântare. Țin minte că eu am fost
cel care i-a dus crucea”, spune Virgil Atanasiu. Pe 26 septembrie 1964, în
poligon se afla și Teodor Ciulu, vicecampion european de tir și multiplu campion
național : “S-a întâmplat undeva în jur de 10.00-11.00 dimineața. În poligon
era puțină lume. Avusesem o scurtă discuție cu nea Ioșca și stabilisem să ne
revedem la vestiar. La cel mult 10 minute după discuția noastră am auzit o
bubuitură puternică. Eram în zona pavilionului central. Am luat-o la fugă spre
locul de unde răsunase împușcătura. Când am ajuns acolo am rămas înmărmurit.
Nea Ioșca era căzut pe spate, la mică distanță de vestiar, cu capul către ușa
de acces în clădire. Glonțul, unul cu vârf de plumb, intrase prin partea dreaptă
a capului și ieșise prin stânga. Pentru
că încă mai respira am vrut să-l ridic de acolo dar medicul poligonului mi-a
explicat că e în agonie și că e mai bine să nu-l clintim. Sincer, nu l-am
crezut niciodată în stare de așa ceva”, povestește Teodor Ciulu.
Mărturisire
Din ziua
aceea de sâmbătă 26 septemebrie 1964 și până astăzi s-au emis numeroase speculații
cu privire la gestul lui Iosif Sîrbu. Ascunse într-un colț al dosarului său de
supraveghere, două bilete semnate “Iosif Sîrbu” oferă o nouă perspectivă asupra
morții sale. Primul, dactilografiat, fără semnatură olografă, este datat 23
septembrie 1964 și este intitulat “Mărturisire”.
Mărturisire
Încerc să-mi înving
boala cu ultimele picături de voinţă. Nu-i cunosc originea şi nici denumirea.
Simt o stare continuă de nelinişte din această cauză.
Nu pot pune totul pe seama unor
conflicte din căsnicie, provocate mai ales de o terţă persoană care locuia
împreună cu noi. Poate solicitările prea intense de ordin nervos din ultimii
ani să fi dus la această stare gravă.
Îi rog pe părinţi, prieteni şi
toţi cei care m-au cunoscut să nu mă considere un laş. Am încercat tot ce am
putut, dovadă sunt medicii, pentru a mă redresa. Nu mai pot suporta nici
spitalele, nici medicamentele. Mi-a plăcut sportul, viaţa în aer liber, dar nu
pot accepta infirmitatea.
După operaţia de apendicită, pe
care eu am dorit-o, capu-l simt congestionat iar starea de nelinişte s-a
accentuat. Medicamentele mă buimăcesc şi am senzaţia că sunt beat. Nu mai pot
suporta prea mult.
Consider că este cinstit să nu
învinuiesc pe nimeni. Cei care m-au cunoscut, reţin conflictele mele din
ultimii ani iar adevăraţii oameni vor şti cândva să spună adevărul despre mine
celor ce vor dori să ştie cine am fost.
23 septembrie 1964
Adio
Sîrbu Iosif
Al doilea
bilet, de asemenea dactilografiat, nu poartă nici o dată și conține următorul
text :
Acasă, în una din cutiile biroului,
am lăsat câteva rânduri pentru cei de acasă. Aş dori să poată fi realizate
notele lăsate în scris.
În acest interval, orice angajament la CEC pentru a le lăsa bani
părinţilor ar fi dat naştere la interpretări.
Cu salutări
Iosif Sîrbu
Boala misterioasă
Cele două
bilete sunt pur și simplu atașate dosarului său de supraveghere fără să existe
vreun comentariu din partea Securității. Curios este că nici un raport al Securității
nu se referă la starea sănătății sale și nu îl poziționează în nici un moment în
vreun spital sau sub tratament, în ciuda faptului că el însuși scrie că nu mai
poate suporta spitalele și medicamentele și vorbește despre o infirmitate. Ceea
ce se cunoaște cu exactitate este faptul că după aurul cucerit la JO Helsinki
1952 i s-a depistat o afecțiune la ochiul drept și a fost avertizat de medici că
dacă își mai forțează ochiul își poate pierde vederea. Ulterior, Sîrbu a
inventat un sistem de ochire care îi permitea să țintească folosind ochiul stâng și așa a
concurat până la moarte. Astfel a participat la JO de la Melbourne 1956 și Roma
1960. Singura mențiune legată de starea sănătății sale aparține sursei
“Pietraru” care, într-un raport din octombrie 1960, nota că “în 1953-1954 Iosif
Sîrbu a fost bolnav de nervi”, dar mențiunea, unică de altfel, trebuie privită
cu rezerve. “La club, la Brașov, eram supuși lunar unor controale psihologice și
psihiatrice. Dacă ar fi avut vreo afecțiune de natură psihiatrică, e greu de
crezut că ar fi putut s-o țină ascunsă, având în vedere frecvența și minuțiozitatea
controalelor medicale ”, poveșteste Maria Sicorschi. La rândul său,
vicecampionul european Teodor Ciulu, confirmă frecvența controalelor medicale
:”Noi eram supuși unor controale medicale amănunțite din 3 în 3 luni așa că dacă
avea vreo afecțiune ar fi fost depistată. Totuși îmi amintesc perfect că prin
iulie-august 1964 a fost internat în spital unde l-am vizitat împreună cu alți patru
colegi. Ne-a spus că are ceva probleme la stomac dar nu ne-a dat alte amănunte”.
Depresia, posibila cauză a suicidului
Analizând biletul său de adio precum și
certificatul de deces, în lipsa unor alte dovezi medicale sau declarații, nu se
pot face decât presupuneri. Din bilet reiese clar că avea o suferință, pe care
căuta s-o țină ascunsă, de vreme ce nu s-a destăinuit nici colegilor care l-au
vizitat la spital în vara ‘64. Elementele furnizate de Iosif Sîrbu,
“neliniste”, “cap congestionat”, “senzație de beție” sau “solicitările prea
intense de ordin nervos”, au fost analizate de Mihail Mihailide, medic și
scriitor, director general al săptămânalului Viața Medicală și al Editurii Viața
Medicală Românească. Potrivit doctorului
Mihailide, detaliile din biletul de adio conduc la ipoteza că Iosif Sîrbu suferea
de o puternică despresie. Stresul acumulat de pe urma filajului la care era
supus de Securitate, problemele personale precum și alte chestiuni apăsătoare
au dus, foarte posibil, la o depresie. “Chiar dacă mergea regulat la controale
medicale ca sportiv, ar fi putut ascunde simptomele depresiei. Teoretic
depresia poate fi ascunsă de pacient, caz în care ea poate fi depistată numai
de un medic psihiatru cu experiență, simptomatologia depresiei fiind polimorfă,
adică poate lua diferite forme. Dacă trăgea cu arma nu înseamnă că avea și o
structură psihică puternică”, spune doctorul Mihailide care are o versiune
foarte interesantă și cu privire la operația de apendicită evidențiată în mod aparent
bizar în biletul de adio. Pentru o persoană neavizată, menționarea operației de
apendicită în contextul celorlalte elemente prezentate în biletul de adio pare absolut
fără nici un sens. Și totuși, forțând un pic lucrurile, operația de apendicită
pe care Sîrbu afirmă că a suportat-o ar fi putut înrăutăți și ea situația. “La
operațiile pentru apendicită se făceau anestezii locale (rahianestezie) sau
generale. Nu știm cum a fost în cazul lui Iosif Sîrbu dar dacă i s-a făcut o
anestezie totală atunci, în mod excepțional, aceasta ar fi putut genera anumite
cauze, trecătoare în mod obișnuit. E posibil ca aceste stări de neliniște, cap congestionat, senzația de beție, să fie urmările
imediate ale unei anestezii generale și, de aceea poate, el le menționează în
biletul de adio . În funcție de substanțele folosite la anestezia generală și de starea sănătății sale premergătoare
operației, pacientul poate fi afectat de anestezie pe o perioadă mai scurtă sau
mai lungă de timp, mai ales dacă luăm în considerare anul cand acesta a
suportat intervenția. Dar stările
descrise de el în biletul de adio - dacă dactilograma este autentică -
sunt mai degrabă cele unei depresii
profunde. Și motive erau : hărțuirea de către Securitate, chiar dacă aceasta se
dorea discretă, precum și neînțelegerile conjugale ” precizează doctorul Mihail
Mihailide.
Locul morții, strada Berceni nr 10
Un alt
element care atrage atenția este legat de locul morții lui Iosif Sîrbu. Deși toți
martorii afirmă că s-a împușcat în poligonul Tunari, pe certificatul de deces eliberat
în data de 2 octombrie 1964 apare altceva.
-
“Republica
Populară Română – Sfatul Popular al Raionului N. Bălcescu
-
Data
morții : 26 septembrie 1964
-
Cauza
morții : fractura craniului
-
Moartea
a fost trecută în registrul stării civile din București, Nic.Bălcescu la nr.
1646 din anul 1964, luna septembrie ziua 28
-
Locul
morții : Nic.Bălcescu – str. Berceni nr. 10”
Suprinde
faptul că pe certificatul de deces este trecut ca loc al morții strada Berceni nr
10, atâta vreme cât Iosif Sîrbu s-a împușcat în poligonul Tunari. În strada
Berceni la numărul 10, actualmente Șoseaua Berceni 10,se află din 1923 Spitalul
Alexandru Obregia. Dacă Sîrbu s-a împușcat în poligonul aflat în nordul Bucureștiului
cum a ajuns în sudul orașului, în strada Berceni 10, și de ce nu a fost dus
direct la IML ori la Spitalul de Urgență ? Medicul Mihail Mihailide vine cu o
explicație pertinentă și în această privință : “Este posibil ca persoanele care
l-au ridicat pe Iosif Sîrbu de la locul unde s-a împușcat să fi sesizat sau să
fi crezut că mai există în el o urmă de viață, deci de speranță. Drept urmare
l-au transportat la spitalul Obregia unde exista o clinică de neurochirurgie, în
speranța unei resuscitări. Cum pacientul nu a revenit la viatță, s-a trecut în
certificat ca loc al decesului acela unde faptic i s-a constatat moartea și s-a
eliberat actul de deces. Cum și când s-a
produs decesul poate spune numai medicul
legist, care, indubitabil, a efectuat o necropsie cu deschiderea obligatorie a
cutiei craniene”, spune doctorul Mihailide. Foarte probabil, cel care a decis
ca Iosif Sîrbu să fie transportat la spitalul Al Obregia a fost ministrul sănătății
de atunci, Voinea Marinescu, care se afla în poligon și s-a prezentat imediat
la locul faptei.
Ultima dorință
“Cei care m-au cunoscut, reţin
conflictele mele din ultimii ani iar adevăraţii oameni vor şti cândva să spună
adevărul despre mine celor ce vor dori să ştie cine am fost”. Această frază din biletul de adio,
reprezintă practic ultima dorință a lui Iosif Sîrbu. O dorință care, iată, i se
implinește după 52 de ani. Prieteni și cunoscuți, securiști și turnători, medici
și jurnaliști, voluntar sau involuntar, au reușit să spună, pentru prima oară,
povestea primului campion olimpic al României. Dincolo de cele petrecute în
ziua de 26 septembrie 1964, Iosif Sîrbu din Șibot, fiul lui Dănilă și al
Vioarei, va rămâne pentru totdeauna un reper al sportului olimpic românesc.
Pentru că a fost primul ! Primul român care a urcat pe cea mai înaltă treaptă a
podiumului olimpic. Primul român pentru care s-a intonat imnul României la o
ediție a Jocurilor Olimpice. Primul !
NB. Material publicat in Gazeta Sporturilor din 13 si 14 aprilie 2017.
