Diham, mai mult decât o cabană, un exemplu pentru o naţiune

Izolare, carantină, teamă, nelinişte, neîncredere, suspiciune. Sunt cuvinte pe care le auzim zilnic  în contextul pandemiei care a lovit omenirea.  Pentru o femeie de 78 de ani care trăieşte în creierii munţilor, tóate astea sunt doar nişte simple vorbe.  Viaţa, sus pe munte, nu i-a îngheţat sentimentele  ci a întărit-o şi i-a alungat fricile. Trăieşte de 54 de ani în inima munţilor, unde a îngrijit nenumărate generaţii de iubitori de munte şi a devenit un reper. Copiii de altă dată îşi aduc acum la ea propriii copii sau chiar nepoţii. Deocamdată, din pricina epidemiei, e singură, doar cu băiatul, Codruţ, şi cu un ajutor, Nicuşor. “Nu sunt speriată”, spune ea. “La vârsta mea, prin câte am trecut, nu mă mai sperie nimic. Am închis cabana aşa cum ni s-a cerut şi dacă tot nu avem drumeţi care să ne treacă pragul, ne-am apucat de curăţenia de primavară. Zugrăvim, vopsim, ciocănim, reparăm…O să scăpăm noi şi de asta. Oamenii să aibă credinţă în Dumnezeu, pentru că El ne îndrumă şi ne face potecile frumoase, şi să aibă curaj, să nu dispere, că nu e sfârşitul lumii. Îi aştept aici pe toţi, sănătoşi, la ceaiul meu cu rom care e cel mai bun din Bucegi ».   

Vorbele îi aparţin celei pe care montaniarzii o strigă Mama Oara, Maria Bordea pe numele din buletin.  Pe 2 septembrie 2020, Mama Oara face 78 de ani. A urcat pe munte acum 54 de ani iar în momentul de faţă e cel mai cunoscut, mai respectat şi mai vechi cabanier în activitate din România.  Iată povestea ei, una care poate fi oricând subiect de film.

Vârful Omu, dragostea Mariei

Maria Bordea este de loc din Râşnov, aşadar om obişnuit cu muntele încă din fragedă pruncie. Poate de aceea nici n-a stat pera mult pe gânduri, acum 54 de ani, când i s-a propus să devină cabanier la Vârful Omu: ”La Omu nu era cabanier iar ITHR Sinaia – Întreprinderea de Turism, Hoteluri şi Restaurante - căuta de zor pe cineva care să administreze cabana, care era un simbol al Bucegilor. Prima cabană turístică s-a ridicat aici în secolul XIX. Cum-necum, ne-au întrebat şi pe noi, pe mine şi pe sotul meu Gigi. Ş-am zis da. Atunci, în 1966, am urcat pe munte şi n-am mai coborât de acolo. Drumurile pe la casa din Râşnov sau prin alte locuri, pentru aprovizionare, nici nu le mai pun la socoteală. Muntele a devenit casa noastră », spune Maria Bordea.  Cabana de la Vârful Omu, mai ales pe vremea aceea, nu era simplu de administrat.  La fel ca în ziua de azi, se deschidea pe 1 aprilie şi se închidea pe 1 octombrie. Pe timp de iarnă, traseele către Vârful Omu sunt interzise, iar la 2500 de metri altitudine nu era tocmai simplu să administrezi o cabană, indiferent de anotimp. “Căram alimente cu spatele tocmai de la Cota 2000, unde urca telescaunul. De perioada petrecută la Vârful Omu sunt foarte legată, poate şi pentru că eram foarte tânără atunci. Mi-a plăcut enorm aici. Ţin minte că mergeam pe hornurile văii Mălăieşti, de unde puteam să văd Râşnovul meu natal, ba îmi imaginam că văd chiar casa mea”, rememorează Maria Bordea.  

Când adormí legănat de vânt la 2000 de metri

În toamna 1966, soţii Bordea au lăsat cabana de la Omu pentru cea de la Caraiman. Aici au stat, până în 1970. Aflată la 2025 de metri altitudine, cabana Caraiman,  e un fel de poartă de intrare în platoul Bucegilor atunci când vii dinspre Buşteni, pe Valea Jepilor.  De aici se deschid poteci spre Babele, Piatra Arsă sau spre Cruce. Priveliştea, mai ales în zilele limpezi, e fabuloasă. “Cabana era mică”, îşi aminteşte Maria. “Era linişte iar vântul bătea adesea atât de tare încât te legăna cu tot cu pat. Ba uneori aveam senzaţia că se leagănă cabana cu tot cu noi în ea”.

Un Sisif modern

În 1970, Maria si Gigi Bordea au preluat cabana Babele.  Pe atunci, zona era mult mai puţin populată. Nu exista telecabina aşa că sus ajungeau doar cei ahtiaţi de drumeţie. Fie din Padina sau Peştera, fie dinspre Piatra Arsă, fie din Buşteni ori dinspre Vârful Omu. Montaniarzii de azi ar spune că totul era idilic,  atâta vreme cât cei botezaţi “pantofari” nu aveau cum să ajungă sus în platou.  Cârdurile de plimbăreţi în cipici, pantofi, sandale, care azi târăsc după ei trolere, valijoare sau poşetuţe pe sub nasul Sfinxului, erau de neconceput atunci. Pe de altă parte, nici viaţa cabanierilor nu era deloc uşoară. “Din ’70 până în ’79 am cărat apă de la Piatra Arsă la Babele ca un Sisif. În platou nu e fir de apă iar conducta care astăzi alimentează releul de la Coştila, via Babele, nu fusese încă trasă. Apa s-a tras după 1979 iar iarna, când n-aveam cum să ne deplasăm din cauza zăpezii mari, topeam zăpada şi o beam cot la cot cu turiştii. Nici telecabină nu era pe atunci. Lucrările la cabină au început în 1973, s-au încheiat în 1977 iar inaugurarea s-a făcut în august 1978. Lucrările au fost conduse de nişte italieni, care veniseră cu experienţă mare din munţii lor. Am fost la inaugurare, împreuna cu soţul meu, Gigi, şi cu oamenii de la staţia meteo. Gigi avea la el nişte votcă din care dădea la toată lumea, voia să prindă curaj. Se temea să nu pice telecabina cu noi. I-am luat sticla şi i-am zis că dacă e să pice, barem să murim treji», povesteşte zâmbind Maria Bordea. 

Cabana Diham 1963

Acasă, la Diham

În 1979, soţii Bordea au primit propunerea să preia cabana Diham.  N-au stat prea mult pe gânduri. S-au gândit că de la Diham vor putea să ajungă mai uşor acasă.  Aveau déjà copii, pe Codruţ şi pe Maria, şi era destul de complicat să se împartă între munca la cabană şi copii. Geografic vorbind, cabana Diham e mult mai aproape de Râşnov decât Caraiman, Babele sau Vârful Omu. Un om tânăr, antrenat, face de la Diham la Râşnov un ceas, un ceas şi jumătate pe vreme bună. « Am zis să fim mai aproape de casă, de aia am acceptat să mergem la Diham », spune Maria. «Mă gândeam că o să mă pot ocupa mai mult de copii, de Codruţ şi de Uca. A fost doar un vis, căci realitatea m-a contrazis. Munca la cabană nu te lasă să respiri. Eşti legat aici zi şi noapte. Mereu trebuie făcute reparaţii, trebuie să ai grijă de turişti, nu poţi să pleci pur şi simplu şi să pui lacătul pe uşă, ai o responsabilitate. ».  În 2020, Maria Bordea bifează al 41-lea an de când trăieşte la Diham. Şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă aici, la 1320 de metri altitudine, sub Măgura Cenuşie.  

Diham-Phoenix

2002 e un an pe care Maria Bordea l-ar şterge din memorie dacă ar putea. Pe 2 decembrie, cabana a luat foc. De la un scurtcircuit produs în fasungul unui bec, i s-a spus. Maria nu pare convinsă nici în ziua de astăzi că aşa a fost, însă nu vrea să intre în amănunte.  2 decembrie 2002 a fost o zi de luni, aşa că la cabană nu mai erau turişti. Gheorghe Bordea era dus după provizii în Râşnov. La cabană era doar Maria: ”Eu nu cred în varianta cu scurtcircuitul becului dar poate că aşa a fost să fie”, spune Maria împăciuitor, de parcă ar vrea să şteargă cu buretele coşmarul.  Au venit pompierii, i-au sărit în ajutor şi militarii de la unitatea de vânători de munte din apropiere, dar a fost prea târziu.  

Incendiul

  Cabana s-a făcut scrum. Doi ani şi jumătate, Maria Bordea a locuit în grajd. N-a vrut să plece de la Diham. “Cabana a ars pe 2 decembrie iar de Crăciun serveam turiştii cu ceai, în grajd, alături de noi. Înca mirosea a ars. Totuşi, poate că incendiul ăsta a fost o încercare de la Dumnezeu.  Spun asta pentru că ceea ce a urmat a fost un exemplu uluitor de solidaritate umană, de afecţiune, de bunăvoinţă.  Vă daţi seama, că n-aveam cu ce bani să refacem cabana. La o cabană de munte nu câştigi ca la hotel, nici măcar ca la pensiune (NB. Un pat la Diham costa în toamna 2019, 30 de lei).  Şocul a venit în momentul în care au început să curgă donaţiile şi să ne trezim la uşă cu nenumăraţi oameni dispuşi să muncească benevol doar ca să reconstruim cabana. Am primit cele mai diverse donaţii imaginabile…de la bani, veniţi din tóate colţurile lumii de la oameni care trecuseră pe la noi într-o anumită perioadă a vieţii lor, până la veselă, linguri, cărămizi, haine, piese de mobilier, lemn de construcţie, geamuri, hrană ş.a.m.d. Uite, de exemplu, Stanca, e profesoară în Braşov şi vine la Diham în fiecare vară cu un cârd de copii. Tatăl ei m-a ajutat cu materiale şi de la dânsul a prins gustul drumeţiilor pe munte. Cât era vremea bună veneau oamenii, stăteau la cort şi puneau umărul la lucrare. Unul era electrician, altul inginer  constructor, altul bucătar, zidar etc. Un ghid de la BTT s-a apucat să facă o chetă şi i-a zis <Daţi un ban pentru Diham>. A venit la mine apoi cu lista pe care erau trecuţi toţi oamenii care şi-au dorit ca Diham să nu moară. De aia, când s-a gătat cabana, am rebotezat-o Diham-Phoenix, pentru că a renăscut, din propia cenuşă, exact ca păsarea Phoenix. 

Mama Oara in 2002

 Cabana de azi nu mai e doar a mea, e în egală măsură a oamenilor care au contribuit la refacerea ei. Şi au făcut asta pentru că Diham a fost mereu o fărâmă din viaţa lor şi aşa va rămâne, de aceea continuă să vină aici cu copiii si cu copiii copiilor lor. Diham e mai mult decât o cabană. Mereu aud dialoguri  de genul <uite tată, aici am fost eu în tabără, când eram de vârsta ta>.…”, îşi aminteşte Mama Oara cu lacrimi în ochi, în vreme ce eu mă gândesc că, fără să vrea, Mama Oara a parafrazat celebrul slogan al Barcelonei: “Mes que un club”. 

La 78 de ani, “pe drumuri de munte”

Aşa se cheamă cartea lui Calistrat Hogaş, lectură obligatorie în trecut pentru părinţii care îşi duc în ziua de azi urmaşii pe la Diham.  “Pe drumuri de munte” umblă în continuare, la propriu, Mama Oara. La aproape 78 de ani! Vara merge cu maşina dar iarna se duce pe picioare : “ Iarna mă duc pe jos de la cabană până unde poate ajunge o maşină care să mă transporte în Râşnov. Merg şi peste o oră prin nămeţi şi sunt mulţumită de asta căci nu vreau să mi se atrofieze musculatura. Sigur că nu mai merg ca în tinereţe dar mă mişc! În urmă cu 40 de ani făceam de la Diham până la Pârâul Rece, undeva la 45 de minute, acum fac cam o ora şi jumătate”.  

MăriOARA

Oara vine de la numele Maria, diminutivat MăriOARA. Mama Oara, aşa îi spun toţi cei care i-au trecut pragul cabanei.  Pentru toţi a avut o vorbă bună sau un blid de ciorbă, fie că au avut bani în buzunar, fie că nu. Copiii rupţi în fund de acum 30-40 de ani, care băteau la uşa ei, găseau întotdeauna o zeamă şi un culcus, chiar dacă n-aveau bani. De aceea e privită cu un respect care s-a transmis din generaţie în generaţie, de la om la om. Pentru că a fost OM.  Pandemia?!  “O să treacă!” spune Mama Oara. Important e să fii OM! Pe Mama Oara, n-o mai sperie nici coronavirusul, nici ştirile “aprige” care curg pe canalele tv.  “O să fie bine”, spune ea. “Ultima dată când m-a speriat televiziunea, a fost în decembrie 1989. Băiatul meu, Codruţ, era militar în termen la Otopeni, unde au murit mulţi băieţi tineri. Am stat cu inima cât un purice dar a scăpat cu bine, de aceea mă rog să-i ferească Dumnezeu de boală pe toţi cei de la oraş. Noi, aici, suntem bine, ursul nu aduce pandemie”, glumeşte Mama Oara. 

Concert la Diham

 

Codrut si Mama Oara

 

 

 

Octavian Pescaru

NB. Articol publicat in ziarul Libertatea in primavara 2020.

 

 

 

Experimentul Locomotiva

A fost odată ca niciodată

Între 1979 şi 1996, rugbyul românesc a avut cel mai tare club la nivel de juniori. Se numea Locomotiva şi fusese inventat de Vasile Constantin, cunoscut în lumea rugbyului românesc drept « Mao ». Juniorii Locomotivei erau atât de buni încât jucau adesea împotriva unor echipe de seniori în faţa cărora de multe ori câştigau. Băieţii de la Locomotiva uimeau printr-o condiţie fizică ieşită din común şi prin abilitatea cu care mânuiau balonul. Dădeau impresia că se pot găsi pe teren şi cu ochii închişi. Cei care urmăreau ceea ce pe atunci se chema Turneul celor 5 naţiuni, afirmau că jocul Locomotivei se apropie de cel al marilor echipe europene. În total, Locomotiva a câştigat 13 titluri de campioană naţională de juniori, dintre care 11 în primii 15 ani de activitate. Primele 8 titluri au fost cucerite consecutiv, din 1976 până în 1984. În primii 5 ani ai existenţei sale, Locomotiva a jucat 90 de meciuri oficiale şi le-a câştigat pe tóate. Locomotiva a fost un experiment. În mod cert, cel mai reuşit experiment creat vreodată în România la nivelul sporturilor de echipă. 

 1976

Clubul Locomotiva s-a născut în 1976. Vasile Constantin tocmai se despărţise de echipa de rugby a ASE-ului. În cautarea unui nou angajament a găsit sprijin şi înţelegere la Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor. “La vremea aceea, ministerul avea 40 de echipe angrenate într-un campionat intern. Toate regionalele şi filialele aveau echipe de rugby. Pare ceva ireal dacă ne uităm la ce se întâmplă azi în sportul românesc”, rememorează Vasile Constantin. Având suportul MTTC, Mao organizează mai multe sesiuni de selecţie pentru copii cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani. Ca să-şi facă cunoscut proiectul lipeşte afişe prin cartiere, împarte fluturaşi pe străzi, prin magazine şi prin staţiile de autobuz. Răspunsul a fost unul neaşteptat. Într-o vreme în care nu existau telefoane mobile, tablete, facebook şi alte cuceriri ale progresului, copiii nu aveau nevoie de prea multe îndemnuri ca să facă sport. Şi au venit la selecţii câtă frunză, câtă iarbă. Cum ar zice copiii din ziua de azi, “era şmecherie” să porţi ghete cu crampoane, să îmbraci un echipament sportiv cum vedeai doar pe la televizor şi să alergi pe un teren cu iarbă. Cartierul general al clubului Locomotiva devine Liceul Industrial 11, actualul Dinicu Golescu, aflat lângă Podul Grant, la o aruncătură de băţ de stadionul Giuleşti. “Totul era concentrat într-o zonă restrânsă ca să nu alerge copiii dintr-un capăt în altul al oraşului. La liceu aveam cantină, sală şi teren de sport. Cele mai multe dintre antrenamente le făceam pe Giuleşti, care era la doi paşi, iar meciurile le jucam pe Tineretului, lângă Arcul de Triumf. Organizam des întâlniri cu părinţii pe care îi ţineam la curent cu ce făceam şi îi învăţam ce să le bage în cap copiilor. La liceu aveam clase speciale în care erau concentraţi copiii care jucau rugby. Astfel, ajungeau să se ştie bine între ei, să se înţeleagă, să se cunoască, să aibă un program comun şi în cele din urmă să dea randament pe teren. În perioada premergătoare începerii sezonului noi făceam câte 3 antrenamente pe zi, în vreme ce majoritatea echipelor din campionat făceau cam 3 antrenamente pe săptămână. La 7.00 făceam educaţie fizică şi atletism pe Giuleşti. La 7.30 mâncau iar la 8.00 erau în bănci la şcoală. Al doilea antrenament avea loc în timpul orelor de şcoală, în incinta liceului iar al treilea se ţinea după-amiaza pe Tineretului. În ciuda programului încărcat, concurenţa era foarte mare. Permanent aveam copii care îmi băteau la uşă vrând să intre în echipă. Era o atmosferă deosebită, copiii ţineau morţis să joace rugby. Probabil că în ziua de azi un astfel de program de antrenamente ar părea de neimaginat dar cât am antrenat la Locomotiva nu am avut nici un jucator accidentat la modul serios. Îi făceam să ajungă la un nivel deosebit de condiţie fizică. Numai treptele de la tribuna a doua a Giuleştiului ştiu câtă sudoare au înghiţit de la băieţii mei. La primul sezon în campionatul naţional de juniori am ieşit campioni. În primii 8 ani de existenţă am luat 8 titluri ! Locomotiva a fost un experiment care a dovedit că se poate face ceva în rugbyul românesc în particular şi în sportul românesc în general », poveşteste Mao la 44 de ani distanţă de momentul în care s-a născut Locomotiva.  

Vasile Constantin "Mao"

 Hai-Hui prin Europa

Faptul că Locomotiva era un club sportiv tutelat de Ministerul Transporturilor a contat foarte mult în dezvoltarea sa. Mao, era un tip inventiv, cu idei, care, deşi nu a fost niciodată membru de partid şi nici antrenor emerit, putea fi cât se poate de convingător atunci când era vorba despre cauza echipei sale. Nu ezita să bată la uşile conducătorilor MTTC ca să obţină câte ceva pentru echipa sa. Cu perseverenţă şi cu putere de convingere a obţinut pentru Locomotiva numeroase deplasări în străinatate, inclusiv în ţări occidentale. Azi pare floare la ureche însă atunci, ca să pleci afară, aveai nevoie de viză, treceai prin furcile caudine ale Securităţii care îşi trimitea oamenii să îţi studieze profilul şi familia ca nu cumva să trădezi raiul comunist. În ciuda acestor inconveniente, Mao a smuls pentru Locomotiva numeroase turnee peste graniţă. Fiind tutelaţi de MTTC, aveau liber pe calea ferată. Se urcau în vagonul de dormit şi se opreau în Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană sau în Polonia. “Echipa ajunsese la un asemenea nivel, încât în ţările socialiste jucam împotriva echipelor de seniori şi de cele mai multe ori câştigam. Aveam, de exemplu, o relaţie foarte bună cu Lokomotiv Leipzig unde eram primiţi în cantonament în fiecare an” spune Mao. Tot cu trenul au ajuns şi la mama rugbyului mondial, în Anglia. Să mergi în turneu în Anglia în anii ’70-’80, tu echipă din România comunistă, era ceva inimaginabil. Dacă mai şi câştigai erai privit ca un marţian. “Am fost într-un an undeva lângă Liverpool. Pentru că nu ne scăldam în bani, aranjasem cu englezii ca jucătorii mei să fie cazaţi acasă la familiile sportivilor locali. Astfel, fiecare jucător englez a primit în gazdă un român pe care l-a ţinut pe casă şi masă cât am stat acolo. Le-am mulţumit frumos dar asta nu ne-a împiedicat să-i batem bine. Turneele astea afară, mai ales cele din Anglia, erau de aur ! Jucătorul dobândea nişte cunoştinţe la care altfel nu avea acces, se familiariza cu nişte lucruri, înţelegea cum merge treaba la un nivel superior. Anul următor au venit şi englezii la noi. I-am cazat la şcoala PTT din Drumul Taberei, căci la noi era sărăcie mare iar părinţii copiilor mei nu aveau nici spaţiu, nici resurse financiare ca să găzduiască două săptămâni un copil în plus. Îmi amintesc că în perioada aceea, anii ’70-’80,  existau în România cel puţin 6 instituţii care ar fi putut prelua modelul Locomotiva. Din păcate nu l-a aplicat nici una” îşi aminteşte Mao. La jumătatea anilor ’80, Mao a mutat Locomotiva de la Liceul Industrial 11 la Industrial 10, în prezent Aurel Vlaicu, situat între Calea Griviţei şi B-dul 1 Mai, actual Ion Mihalache. În 1990 Mao şi-a părăsit creaţia, clubul Locomotiva, pentru conducerea FR Rugby, unde a lucrat ca antrenor federal până în 1992. Au urmat apoi 15 ani petrecuţi în Portugalia la Academica de Coimbra. Întors în ţară, a cochetat o vreme cu revenirea în FR Rugby dar nu s-a legat nimic. Vremurile erau altele, la fel şi oamenii. S-a oferit să lucreze ca voluntar pentru rugbyul românesc dar nu a fost dorit. În prezent, la 82 de ani, părintele Locomotivei îşi umple timpul tot cu activităţi sportive. Este campion naţional şi balcanic la aruncarea greutăţii, categoría +75. De ani, un de kilograme! Între timp a devenit campion naţional în aceeaşi probă la +80. Tot de ani. La începutul lui 2020 se antrenează ca să participe la Campionatul European de atletism pentru veterani tot în proba de aruncare a greutăţii, deşi cei care îl cunosc ar băga mâna în foc că nu s-ar face de ruşine nici dacă ar concura alături de cei tineri.

 Locomotiva, o echipă ca-n poveşti

Locomotiva 1979

 Epopeea Clubului Sportiv Şcolar Locomotiva s-a încheiat în 1996, la 20 de ani de la infiinţare. Clubul care timp de două decenii dominase cu autoritate competiţiile de copii şi juniori şi se dovedise a fi un izvor de jucători pentru echipa naţională s-a destrămat. Lucru bun însă, Liceul Aurel Vlaicu a păstrat tradiţia rugbystică şi are clasă de profil şi în ziua de astăzi. Din ’76 până în ’96, CSS Locomotiva a adunat 13 titluri de campioană naţională şi a fost de 5 ori vicecampioană. În cele 4 turnee susţinute în Marea Britanie a disputat 15 meciuri. A câştigat 12, două le-a terminat egal şi a pierdut numai unul! Nenumăraţi jucători ai Locomotivei au ajuns la loturile naţionale de juniori şi seniori. La naţionala mare a României, CSS Locomotiva a dat 35 de jucători. Printre ei Lungu, Fuicu, Gh Dinu, Marin Ionescu autorul eseului de pe Arms Park, 12-13 cu Ţara Galilor în 1979, George Dumitrescu, Brânză, Manta sau Socol. A câştigat la zero 3 finale de campionat naţional : 71-0 cu Unirea Iaşi, 63-0 cu Locomotiva Cluj şi 42-0 cu LIM Galaţi. A stabilit recordul de puncte înscrise într-un meci de rugby în România, 173-0 cu Rulmentul Alexandria, într-o perioadă în care eseul era de 4 puncte. Dintre jucătorii Locomotivei, 33 au devenit antrenori iar unii lucrează în lumea rugbyului şi în ziua de astăzi. Ziua de astăzi însă, nu e una fericită pentru rugbyul românesc.

Prin ruínele sportului românesc

Daca în 1976, doar în campionatul de casă al MTTC, minister care a sprijinit înfiinţarea Locomotivei, existau nu mai puţin de 40 de echipe, în ziua de azi prima divizie de rugby a României de abia mai adună la start 8 formaţii. Ca să se îndrăgostească de sport, un copil trebuie mai întâi să înveţe să alerge ori copiii de astăzi nu mai au unde să facă asta. Cu simţ de răspundere, clasa politică românească, indiferent de culoarea politică, a distrus pas cu pas nu doar rugbyul românesc ci întreg sportul. Bazele sportive, protejate pe hârtie de o lege care nu s-a aplicat niciodată, au fost făcute una cu pământul. Parcurile au fost înghiţite de tot soiul de aberaţii urbanistice sau sunt sufocate de cârciumi, cazul Herăstrăului unde mii de rugbyşti bucureşteni îşi desăvârşeau pregătirea fizică. Maidanele au dispărut cu desăvârşire. Aurul secolului XXI este metrul pătrat de teren construibil. În faţa molurilor, a blocurilor de birouri, a clădirilor de tip zgârie-nori, cad zilnic pradă spaţiile cândva destinate sportului şi mişcării iar politicienii şi primarii numesc asta « dezvoltare urbană » sau « densificare a oraşului ». Lăcomia, corupţia şi dispreţul faţă de om, prezente în administraţiile publice locale, în organizaţiile guvernamentale de mediu sau în lumea arhitecţilor care au devenit mâinile blestemate ale celor care schilodesc oraşele, au îngropat la propriu sportul românesc. S-a măcelarit tot ce era verde în oraşe, orice locşor unde se putea face mişcare a dispărut. În urmă cu vreo 7 ani, Nicolae Ungureanu, om care jucase rugby şi fusese director de dezvoltare în FR Rugby a încercat să aplice modelul Locomotiva la scară mică. A înfiinţat o clasă de rugby la liceul IMGB, care se află în sectorul 4, în sudul capitalei. “Rugbyul e un sport care formează caractere şi îţi dă o direcţie în viaţă. La terminarea liceului, copilul, chiar dacă renunţă să mai joace, capătă un certificat de instructor sportiv şi are o bază comportamentală  care îi poate fi de mare folos în viaţă”, spunea Ungureanu oricui era dispus sa-l asculte. În două luni, a stat de vorbă cu 452 de familii din sectorul 4 şi din satele din sudul Bucureştiului. Pe scurt, mesajul sau era cât se poate de simplu : “Lasaţi copiii să vină la rugby ! Rugbyul este un sport care îi pregăteşte pentru viaţă.” După ce a discutat cu cele 452 de familii, la selecţie au venit 35 copii născuţi în 1998-1999 iar în cele din urmă au rămas 25 ! “Le-am explicat că rugbyul le poate oferi o altă perspectivă, le-am spus că vor primi echipament gratuit, că vor merge în cantonamente însa n-am putut aduna mai mult de 25 de copii. Majoritatea părinţilor preferă să-şi ţină copiii acasă ca să facă diverse treburi prin gospodarie. Cu timpul, cei 25 s-au obişnuit şi au învăţat încet-încet ce înseamnă spiritul de echipă, cum să se apere şi să se susţină unul pe celălalt şi au mai învăţat să se respecte între ei. La început nici nu ştiau să bea apă ! Cărau la antrenamente sticle cu sucuri dulci şi, normal, crăpau de sete”. Din păcate pentru copiii lui Nicu Ungureanu, liceul IMGB nu avea un teren adecvat, la fel ca tot sectorul 4. Vecinii de la Universitatea Ecologică le promiseseră că le vor pune la dispozitie un teren dar s-au răzgândit asa că băieţii s-au antrenat pe unde se putea. Cel mai adesea se reuneau în Tei, pe terenul de rugby din Ştrandul Studenţesc, un stadion aflat în stăpânirea maidanezilor, presărat cu pietre şi sticle lepădate de “fotbaliştii” care zilnic bateau mingea cu sete. Ar mai fi fost şi alte soluţii dar costau bani şi pe atunci nu erau bani asa cum nu sunt nici azi. Cu toate eforturile lui Nicolae Ungureanu, proiectul s-a stins după 4 ani. Principalul handicap a fost absenţa unui teren de antrenament în apropierea liceului. Din sudul oraşului mai repede ajungeau în Bulgaria, la Ruse, decât în Tei. În tot sectorul 4 nu s-a găsit nici un teren de sport, deşi Ungureanu s-a dat peste cap să gasească unul în sector. Într-un sector cu o populaţie de 330.000 de locuitori, cam cât a Timişoarei sau a Iaşului ! Cinstit, muncitoreşte, cu complicitatea Ministerului Tineretului şi Sportului, a primăriilor şi a organizatiei de mediu, bazele sportive au fost distruse şi apoi dirijate către samsarii imobiliari. Nu doar în sectorul 4, ci în toată ţara. Şi nici un reprezentant al vreunui partid politic nu a avut nimic de zis cu privire la această stare de fapt. În 20 de ani de când a fost elaborată legea 69/2000, care între altele protejează bazele sportive, nici un politician român, indiferent de culoarea politică, nu a găsit de cuviinţă să ia atitudine în Parlamentul României. Nici unul ! Dar în trecut când sportivii români veneau încărcaţi de medalii de la JO, mondiale sau europene se călcau pe picioare ca să se pozeze cu ei la scara avionului. Să vedem cu cine se mai pozează după Tokyo 2020.

De ce Mao

Lumea rugbyului românesc, şi nu numai ea, îl ştie pe Vasile Constantin drept Mao. În 2020, se împlinesc 67 de ani de când poartă această poreclă. “În 1953 fratele meu, care e cu un an mai mare decât mine, era elev la o şcoala cu profil de construcţii. La un moment dat, frate-meu şi colegii lui s-au trezit că îi vizitează nişte şcolari din Coreea de Nord. Tocmai ce se încheiase războiul din Coreea. Nu mai vazuseră niciodată asiatici în carne şi oase şi se uitau la ei ca la extratereştri. În ziua aia fratele meu îşi pusese nişte picături de ochi din cauza unei conjunctivite şi ăia când l-au văzut la şcoală cu ochii cârpiţi au zis că seamănă cu asiaticii veniţi în vizită. Şi l-au poreclit Mao ! Nu conta că ăia erau coreeni iar Mao era chinez. Pentru ei era totuna. Câteva luni mai târziu când am venit şi eu în şcoala aia, logic că am fost privit drept fratele lui Mao. Şi mi-au zis Mao cel mic ! Şi aşa m-am procopsit cu porecla asta pentru toată viaţa. Culmea, după liceu fratelui meu nu i-a mai zis nimeni Mao, în schimb pe mine tóate generaţiile de rugbyşti mă ştiu după poreclă ».  Mao Zedong (1893-1976) a fost primul preşedinte comunist al Chinei şi unul dintre cei mai cunoscuţi şi mediatizaţi dictatori ai lumii. Mao al rugbyului românesc a fost mai întâi jucător de linia a doua şi flanker la Constructorul Bucureşti. Echipa avea terenul de antrenament în şoseaua Olteniţei şi, fireşte, în prezent nu mai există. După liceul de construcţii a urmat cursurile ICF-ului, Institutul de Cultură Fizică, actualul UNEFS, unde a făcut o specializare în rugby. În studenţie a jucat pentru Ştiinta Bucureşti unde în 1958 şi-a încheiat cariera de jucător din cauza unei rupturi de ligamente încrucişate. Ca antrenor a început la Şcolarul Bucureşti, care avea să se cheme mai târziu CSS Triumf. 1966 îl găseşte antrenor la juniorii Rapidului, unde avea să lucreze aproape 10 ani. Cu Rapidul a cucerit un titlu naţional în 1971. « Antrenamentele le făceam pe locul unde azi se află sala Giuleşti, în spatele peluzei nord. În anii ’60 sala nu exista iar noi ne antrenam pe un teren de zgură. Da, pe zgură ! Pe zgură dădeam placaje, acolo alergam, acolo ne antrenam”, spune Mao. De la Rapid trece la ASE pentru o scurtă perioadă iar în 1976 începe experimentul Locomotiva, una dintre cele mai frumoase poveşti ale sportului românesc. În 2012 s-au împlinit 35 de ani de la primul titlu naţional câştigat de Locomotiva. Copiii care alergau pe Stadionul Arcul de Triumf, casa dintotdeauna a rugbyului românesc, într-o zi de iulie, constatau cu surprindere apariţia unui mare număr de « bătrâni ». Care mai bărbos, care mai cu burtă, care mai atins de calviţie….Erau copiii Locomotivei veniţi să sărbătorească cei 35 de ani scurşi de la primul titlu. S-au adunat în jurul lui Mao pentru o poză de grup pe terenul acela pe care ani la rând şi-au rupt coatele şi genunchii.

 

Mao in 2012

Octavian Pescaru

 

 

 

  

 

Doamna Basarabia din Covasna

Povestea doamnei Basarabia Florentina Russu, din Sita Buzăului, pare desprinsă dintr-o carte de istorie, marca Al Mitru sau Dumitru Almaș. E o poveste alcătuită din temelie pe niște cuvinte precum patriotism, glie, dragoste de țară, care în ziua de astăzi nu mai au relevanță pentru destui români. Și totuși, aceste vorbe aveau acum mai bine de 70 de ani deplină acoperire în fapte.  

Fugari din calea rușilor

În vara 1944, Evdochia Popa făcea ceea ce mulți alți români basarabeni au făcut în anii ’40 : fugea din calea rușilor. Evdochia a lăsat baltă toate acareturile pe care le avea în satul său de lângă Cetatea Albă, și s-a refugiat în Covasna, la Sita Buzăului, acolo unde soțul său, Grigore, primise anterior o repartiție ca învățător. Când a ajuns la Sita, era deja însărcinată iar pe 18 septembrie 1944 a născut o fetiță. Evdochia i-a ales singură numele pentru că soțul ei era pe front. Și i-a spus Basarabia Florentina. “Basarabia este primul meu prenume dat de mama din dragostea ei nețărmurită pentru pământul natal pe care fusese nevoită să-l părăsească. M-a botezat în pădure iar naș de botez mi-a fost preotul din Sita”, povestește doamna Basarabia Russu. Nașterea Basarabiei i-a salvat viața lui Grigore, soțul Evdochiei. În septembrie 1944, Grigore Popa, care se afla cu regimentul său în Munții Tatra, a primit o scurtă permisie ca să-și vadă copilul nou-născut, pe Basarabia. Când s-a întors la unitate a aflat că toți camarazii săi pieriseră. Pe el îl salvase permisia.

Basarabia Russu

Doamna Bia

Întotdeauna, cunoscuții i s-au adresat cu apelativul <Bia>. “Așa mi se spune de când eram copil. Eu am conștientizat târziu ce-i cu numele meu pentru că părinții mă strigau numai Bia iar în acte foloseau celălalt prenume, Florentina. La școală, la catalog, profesorii mă strigau Popa Florentina, niciodată Popa Basarabia! Îmi amintesc că la un moment dat participam la o adunare pe teme de învățământ iar un secretar de partid, studiind datele mele personale, mi-a spus <aveți un nume cu rezonanță politică, tovarășa!>”, rememorează Basarabia Russu. “Culmea este că deși toată lumea mă strigă Bia, nimeni nu m-a întrebat de unde vine acest nume, daca e un diminutiv sau pur și simplu așa mă cheamă. În orice caz, numele de Basarabia l-am folosit târziu. Chiar și după 1989 aveam parcă o reținere în a spune că mă cheamă Basarabia. E o încărcătură emoțională să ai un așa nume. Îl rostești cu sfințenie și cu teamă. Eu nu am ascuns niciodată că sunt basarabeancă. 
 

Evdochia si Grigore Popa

Mama m-a botezat Basarabia din dragoste pentru pământul pe care se născuse așa că nu mă puteam dezice de originile mele. Mama a fost atât de atașată de Basarabia ei natală încât atunci când s-a refugiat la Sita a cărat cu ea o pungă cu pământ adunat din satul ei. Nimeni nu știe ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi rămas în Basarabia sub ocupație rusească, însă mama mi-a spus că pur și simplu n-a vrut să trăiască sub ruși. Ea era româncă!”, spune doamna Bia, care, începand din 1964 a dus mai departe profesia parinților ei, aceea de dascăl. Timp de peste 50 de ani, doamna Basarabia, Russu după căsătorie, a școlit nenumărate generații de copii și o mai face și în ziua de astăzi printre picături. Ileana Ciobanu, fiica Basarabiei Russu, spune că prenumele Basarabia era prohibit de regimul comunist. ”Prenumele de Basarabia nu apare în nici unul dintre actele eliberate de autoritățile române pe numele mamei. Chiar și în cea mai banală adeverință școlară era trecută fie Florentina B, fie numai Florentina! În schimb, fratele meu Ionuț spunea mândru, ori de câte ori avea ocazia, că pe mama lui o cheamă Basarabia!”

Basarabia Russu, schita de Stavru Tarasov

“Spuneți mă că v-am dat tot!”

“După 1989, pe mama n-a răbdat-o inima să nu-și revadă locurile de baștină. Deși era sărită de 70 de ani, s-a urcat în tren și s-a dus ață în satul ei care acum e în Ucraina. Și-a regăsit câțiva prieteni din copilărie, cunoscuți, iar la un moment dat a trimis o scrisoare către autoritățile locale în care, pe scurt, le-a zis cam așa:<Mă rușilor, v-am lăsat toată averea când am plecat de aici. Nu vreau nimic de la voi, vreau numai să recunoașteți că v-am dat tot, mă!> Era o femeie foarte puternică și hotărâtă pe care n-a doborât-o nimeni și nimic”, rememorează Basarabia Russu. N-a doborât-o nici măcar arestarea soțului său la începutul anilor ’50. “Sărbătoream Paștele cu toată familia când ne-am trezit cu Securitatea la ușă. L-au ridicat pe tata și l-au dus la Brașov unde a stat închis mai bine de o lună. N-am aflat niciodată de ce l-au reținut. Nici noi, nici el. Ne-am gândit că ne-o fi reclamat cineva în ziua aia fie pentru că sărbătoream Paștele, fie pentru că fusesem în pădure la un picnic și s-or fi gândit că ne-am dus acolo pentru că aveam legături cu partizanii din zonă”, povestește Basarabia Russu care de curând a dibuit prin casă un cadou special pentru nepoatele sale. “Am dat peste un costum național, fotă și ie, cumpărat de mama prima dată când a trecut Prutul, prin 1940. De acum am să-mi îmbrac nepoatele în el la fiecare sărbătoare națională”, spune amuzată Basarabia Florentina Russu.