Constantina Dita, atleta care a cucerit Everestul

Constantina Dita pe podium la JO Beijing 2008

                   In zorii zilei de duminica 17 august 2008, in casele multor romani era o foiala neobisnuita pentru o ora atat de matinala. Romanii insmoniaci sau amatori de sport se frecau la ochi si isi sunau prietenii si rudele. Dialoguri neobisnuite se auzeau prin ferestrele larg deschise: “Alo, da drumul repede la televizor ! Ai luat-o razna, de ce ma suni la ora asta ?! Asculta-ma, e una Dita la maraton care alearga ca un iepure. E foarte tare, mare minune daca nu castiga maratonul !” Publicul larg n-o cunostea pe Constantina Dita.  La 38 de ani, chiar daca participa pentru a doua oara la Jocurile Olimpice, dupa editia din 2004 cand se clasase pe locul 19,  era o necunoscuta pentru marea majoritate a romanilor. Pe masura ce inghitea traseul metru cu metru, emotiile cresteau iar sperantele au inceput sa inmugureasca la kilometrul 20 cand Pusa a evadat din pluton. La kilometrul 37, romanca avea 1 min si 28 de secunde avans. Cei aflati in fata televizoarelor se frecau la ochi si nu le venea a crede. “Daca nu rezista pana la final, daca recupereaza kenyencele ?” Ca tensiune, emotie si desfasurare a evenimentelor, cursa Constantinei Dita era comparabila cu epopeea de aur a Laurei Badea de la Atlanta 1996, iar in ciuda tuturor temerilor Pusa a rezistat, la fel ca Laura cu 12 ani inainte pe plansa de la Georgia World Congress Center. Ratacit in traficul din Beijing, fotoreporterul Gazetei Sporturilor, Cristi Preda, a intrat pe stadion exact in acelasi moment cu Pusa. A alergat aproape cot la cot cu ea si a ajuns la finish cu cateva secunde inainte de sosirea Constantinei pentru a obtine niste fotografii istorice. 

 Regina atletismului

Dupa formidabilul si neasteptatul succes al Constantinei, romanii au inceput s-o descopere pe noua regina a atletismului. Castigatoarea probei probelor era o olteanca de 38 de ani din comuna gorjeana Turburea, culmea, vecina cu Lidia Simon, vicecampioana olimpica de la Sydney 2000, de locuinta careia o despart doar cateva case. O comuna unde nu exista sala sau teren de sport si unde canalizarea si apa curenta erau niste necunoscute pana in secolul 21 a dat o campioana si o vicecampioana olimpica la maraton. De fapt, asa a si inceput drumul Constantinei Dita spre marea performanta – cu privatiuni, cu munca in ograda familiei, cu 5 kilometri strabatuti zilnic de acasa pana la scoala si mai tarziu, in adolescenta, cu naveta Turburea-Targu Jiu.

“Cand am inceput sportul faceam naveta de acasa la ora 5:00. Inainte de a pleca la scoala faceam treburile casei unde aveam vite, pentru ca noi ramasesem fara tata si nu eram decat fratii si mama si trebuia sa ne descurcam. De la scoala plecam la Targu Jiu cu trenul si ma intorceam noaptea”, isi aminteste cea careia apropiatii ii spun Pusa. 

 

In definitiv, la Beijing, Constantina Dita a facut ceea ce stia ea mai bine  sa faca, a alergat ! Catre varful piramidei, la cros, la semimaraton, sau la maraton ori spre o viata mai buna pentru ea si pentru comoara sa cea mai de pret, fiul sau Rafael pe care l-a smuls dintr-o societate incapabila sa mai ofere modele tinerelor generatii si l-a dus in Statele Unite, acolo unde cei doi locuiesc de ani buni.

Succesul Constantinei a reprezentat o uriasa surpriza pentru toata lumea pentru ca, sa castigi maratonul la Jocurile Olimpice e ca si cum ai cuceri Everestul, dar s-o faci la 38 de ani, cand ai acasa un copil de 13 ani, inseamna sa fii un adevarat fenomen.

Iolanda Balas, elogia  in august 2008 performanta Constantinei Dita : “Saritura in inaltime sau aruncarea discului sunt fleacuri…sa ma ierte raposata Lia Manoliu, sau chiar si Nicoleta Grasu….acolo te invarti intr-un cerc si lansezi discul, dar aici trebuie sa alergi 42 de kilometri…ganditi-va, unii dintre copiii nostri nu alearga nici dupa tramvai sau daca trebuie s-alerge dupa un tramvai se-mpiedica”

Aceasta combinatie de darzenie, forta si dorinta de a invinge, de doar 1,60 si 48 de kilograme, numita Constantina Dita-Tomescu l-a convins pe celebrul Lance Armstrong sa revina in lumea ciclismului :”Castigatoarea maratonului olimpic are 38 de ani ! E clar ca varsta nu te impiedica sa faci performanta”, spunea admirativ Armstrong in Velonews, in vreme ce China Daily puncta superb :” “o pretuim pe Constantina Dita nu pentru ca a invins ci pentru ca ne-a ajutat pe toti sa intelegem ca 38 de ani reprezinta o varsta la care o putem lua de la capat”. La fel de plin de miez era si titlul din The Guardian :” Romanca Dita-Tomescu e ca vinul, cu cat e mai vechi cu atat e mai bun”.

Violeta Beclea, august 2008 : “Ii acordam o sansa Constantinei Dita, dar trebuie sa fiu sincera si sa recunosc ca nu mai mult de bronz.  E adevarat ca ceea ce a reusit Pusa la Beijing a fost fantastic. Si-a depasit propriile limite despre care fiecare vorbim dar nu stim unde se gasesc”.

In afara cuceririi aurului olimpic, la Beijing, Constantina Dita a facut cea mai buna reclama posibila Romaniei.

Iolanda Balas, august 2008 : “Timp de peste 2 ore, posturile de televiziune din toata lumea asta au aratat o reprezentanta a Romaniei…Nici macar un sef de stat nu e prezentat 2 ore si jumatate la un post tv asa cum a fost Constantina Dita”

Valeriu Tomescu, antrenor C-tina Dita, august 2008 : “Pentru doua ore si jumatate am fost cel mai bun antrenor din lume iar Constantina a fost cea mai buna atleta din lume. Pentru 4 ani ramanem campioni olimpici, iar pentru restul vietii ramanem in istorie”.

 La Beijing aurul maratonului feminin s-a decis la kilometrul 20 cand Constantina Dita a evadat din pluton si n-a mai cedat pana la final, uitand de deshidratare de dureri de spate, de muschi sau de ligamente. Pur si simplu romanca a fugit cu aurul, precum Philipides care acum aproape 2500 de ani alerga  de pe Campia de la Maraton spre Atena ca sa vesteasca victoria grecilor impotriva persilor. De asta data mesajul a fost diferit : “ Constantina Dita-Tomescu este prima campioana olimpica a Romaniei in proba-probelor – maratonul !” Pe 23 ianuarie 2014, varianta feminina a lui Philipides, Constantina Dita, a implinit 44 de ani. La multi ani !

Publicat pe Gsp online pe 24 ianuarie 2014. Fotografiile sunt protejate de drepturi de autor si ii apartin lui Cristi Preda. 

Un microbist, scriitorul Ionel Teodoreanu

           Când s-o-mpărţit... talentu’, în casa familiei Teodoreanu a ajuns cu prisosinţă pentru doi fraţi rămaşi puncte de reper în mintea oricăui român: Alexandru O. Teodoreanu - celebrul Păstorel care vorbeşte despre bucate şi vinuri ca nimeni altul - şi Ionel Teodoreanu – sciitorul care ne-a purtat pe „Uliţa Copilăriei” până „La Medeleni”. Şi chiar dacă l-aţi citit şi răscitit pe Ionel Teodoreanu, pun pariu că nu ştiaţi de pasiunea lui pentru sport. In decembrie 1937 Gazeta Sporturilor publica, in ciclul „literaţii şi sportul”, „un mare interview” cu Ionel Teodoreanu, despre care aflăm că bătea stadioanele ori de câte ori avea ocazia, era un patinator pasionat şi un atent şi priceput observator al întrecerilor atletice. Savuraţi în rândurile de mai jos “mărinimoasele sentimente pe cari marele romancier le manifesta faţă de sport”.

D. Ionel Teodoreanu vorbeste “Gazetei Sporturilor”

Facem cunoştinţă cu “Costică-Pupă-Lumanare”, marele campion de sărituri; “Mitică-Prastie”, marele sprinter; şi Tăvăluc, neîntrecutul boxeur cu pumnul definitiv.

-          Este ştiut, domnule Teodoreanu, că sunteţi un pasionat sportiv. Care sunt sentimentele dumneavoastră faţă de această manifestare si ce apreciati la ea ?

-          Ca toti copiii din tara aceasta, am inceput să practic sporturile fără să stiu că fac sport. In copilăria mea sportul se chema joacă si toti copiii se jucau pe maidan si toloacă, fără subventii, fără echipament sportiv si fără regulament. Sportul era pentru noi un mod spontan de a exprima, dincolo de disciplina scolară si de căminul părintesc, surplusul de energie care la scoală insemna notă proastă la conduită, iar acasă activitate incomodă pentru linistea părintilor.

           Vara si iarna am practicat pe atunci toate jocurile pe care derbedeii si golanii maidanelor le transmiteau din generatie in generatie, odată cu poreclele cele mai burlesti ale celor care se ilustraseră odinioară. Costică-Pupă-Lumânare stiu că fusese mare săritor in inaltime. Dece Pupă-Lumânare ? Poate că această poreclă e o metaforă subtilă, definind concomitent si indeletnicirile bisericesti ale misteriosului Costică, precum si saltul in inaltime, drept ca lumanarea aprinsă, realizat de acest Costică, ortodox prin indeletnicire si sportiv prin vocatie.

             Mitică-Praştie nu fusese după cum s’ar putea crede campion al praştiei, ci campion al fugii, adică sprinter : pe atunci diagnosticul sportiv nu era importat din Anglia, ci era produsul imaginaţiei golanilor din mahalale, care după cum se vede, il concurau pe Omer fară să ştie. Nu pot să-l trec cu vederea nici pe Matache-Piston, zis Tăvăluc, care după varstă şi mustaţă ar fi trebuit să fie în clasa a 8-a, poate chiar student si care, în realitate era vedeta repetentilor gimnaziului cu patru clase Alexandru cel Bun. Tăvăluc nu lovea cu palma ci cu pumnul. Un pumn definitiv ca un punct la sfarsitul unei cărti. 

              Despre toti acestia auzisem. Am căutat să fiu la inăltimea acestor porecle legendare, invătand de mic să fug iute, (dar nu din fata dusmanului), să lovesc cu pumnul, nu cu palma inchisă, deajuns de prompt si de neprevăzut ca lovitura să nu-mi fie telefonată; să joc oină, să sar gardurile, să mă dau pe ghiată in călcaie, să innot, etc. Pe atunci, sport in sensul actual al acestei notiuni nu făceau decat copiii de oameni bogati. Cred că inainte de razboiu sportul in tara romanească era o practică boerească, inaccesibila multimilor. Gândeste-te : călăria, tenisul, floreta, adică sporturile cele mai reputate pe atunci, nu erau practicate decât de o minoritate privilegiată. Sportivizarea de astăzi coincide cu răspândirea democratiei si mi se pare că e un dar al ei. 

                               

      “Footballul – acest şah violent”

-          Care este sportul dv preferat ?

-          In genere, oamenii preferă ce le este mai accesibil si ceiace pot face mai bine. După acest criteriu, sportul meu preferat ar fi patinajul. Ca spectator insă, sportul meu preferat este foot-ball-ul, acest sah violent la care puterea fizică si creerul, participă, contopite intr’o egală măsură.

In jocul de football găsesc si emotiile violente pe care mi le-a dat lectura epopeelor si agrementul subtil pe care mi-l dă lupta verbală dintre doi oratori iscusiti. De pildă : la nu stiu care match international desfăsurat la Bucuresti la O.N.E.F. am asistat la un episod pe care emotia mea il asează alături de baladele eroice.

Iarba era verde, ziua strălucitoare de soare, multimea vibra toată, facută parcă din lemnul nobil al vioarelor Stradivarius. România era invinsă. Strigătele intermitente”Haide România” aveau ceva atât de solemn si de patetic, incât le ascultam cu acea infiorare a şirii spinării pe care ti-o dau armatele ce se duc la războiu. La un moment dat, Bodola ia mingea de la inaintaşii adverşi, chiar din apropierea porţii româneşti, salvând cum se spune un goal gata făcut. Multimea respiră usurată. Bodola nu pasează. Porneste singur cu mingea. Trece de un adversar. Deja, involuntar şi inconştient, actiunea lui se proecta pe poveşti. Făt-Frumos care trece învingător pe lângă balaurul cu 7 capete care îl opreşte la fântâna dela capătul împărăţiei. Mulţimea simte că se intamplă ceva extraordinar. Oamenii îşi pierd individualitatea si toti laolaltă, toti devin simpli fulgi in două aripi imense care se ridică a zbor. Bodola trece si de al treilea adversar. Iarba e şi mai verde, umezită parcă de frunza verde a tuturor baladelor populare si soarele străluceşte ca scutul lui Achile. Bodola inaintează. Nu mai este Bodola, ci eroul unei multimi din care, ca dintr’o vioară, învie o baladă strămoşească. Bodola se apropie de poartă. Împins de un vânt uriaş de sufletul şi de clamoarea mulţimii care vrea sa învingş eroic prin fapta individuală a celui care o sintetizează. Bodola trage. Un shot frumos ca lovitura unei spade de argint. Dar atât de frumos portarul echipei adverse prinde. Multimea, în picioare, urlă, aplaudă, vociferează, arde. Spectacolul era atât de frumos încat mi-am adus aminte de vorbele lui Emil Faguet, mi se pare, care scriind despre premiera piesei Cirano de Brgerac spune aproape textual :”nu stiam ce să aplaud. Pe actori sau publicul care ii aclama”.  Asa si eu; nu ştiam ce să admir : splendoarea acţiunii individuale a lui Bodola sau Arcul de Triumf pe care i-l făcea mulţimea spectatoare.

                                              Goal pentru România

Ionel Teodoreanu

Iata dece preţuesc foot-ballul. Şi dacă mai vrei o amintire tot atât de emoţionantă iat-o : cu câţiva ani în urmă la Iaşi pe platoul de la Copou. Juca Victoria cu o echipă oarecare. Dar se mai intampla ceva concomitent. Se transmitea dela Triest jocul România-Cehoslovacia, pentru campionatul mondial. Urechea mea era in Italia. Ochii pe platoul ieşan. Glasul speakerului spunea:...<vorbesc depe un acoperiş...Nu stiu dacă ma auziti bine...Urla vântul in jurul meu...> Si auzeam corul vânturilor italiene cântând năpraznic în jurul unui biet glas omenesc. Vă asigur că era emotionant, ca şi geamătul lui Oedip în faţa destinului împlinit. La un moment dat glasul speakerului căpăta acel accent de trâmbiţă care vesteşte victoria :...<înaintaşii României se apropie de poarta Cehoslovaciei>..Multimea de pe platoul ieşan năvăleşte la gura radio-difuzorului. Oamenii se strâng unii în alţii devenind un bloc compact, numai suflet şi numai vibraţie, ca un plop vizionar cu rădăcinile în pământul Moldovei si cu frunzele din vârf în vânturile Italiei, ducând iarăşi frunza verde a baladelor isprăvei romănilor de la Triest. ...<Goal pentru România> anunţă speakerul. Urlăm cu toţii, în Italia, uitând unde suntem şi cine suntem. Lângă mine un golănaş desculţ şi în zdrenţe îmi ia pălăria din cap ţi mi-o trânteşte de pământ cu o mână, iar cu cealaltă mână mă bate peste umăr strigându-mi : - Am învins ai noştrii măi frate ! Ii răspund : - Da măi frate ! Eram egali : prin entuziasm.

Îţi afirm cu toată seriozitatea că rareori literatura mi-a dat emotii atăt de intense. Atât de intense şi atăt de pure. Astfel de emoţii nu-l apropie pe om de copită, ci, dimpotrivă, îi restituie o clipă aripile pe care şi le-a pierdut.

-          Cum priviţi viitorul sportului în România ?

-          Cu optimism, dar şi cu răbdare. Sportul la noi dovedeşte, că şi civilizaţia noastră, că suntem insuficient copţi. Sportul nu presupune numai talent individual ci, ca şi romanul, ca şi simfonia, un mare dar de organizare : semn al maturitătii. Din acest punct de vedere suntem deficitari. Ceiace se numeşte în sport clasă, nu avem încă. Avem calităţi dar nu ştim încă să le întreţinem, desvoltăm şi disciplinăm, în sensul structurei lor intime. Nu ne-am găsit încă stilul, dibuim.

-          Dar romanul românesc îşi are Balzacul lui ?

-          Nu. Nici sporturile românesti nu şi-au gasit încă forma definitivă, care să le consacre autoritar în occident. Interesăm pe străini care ştiu să vadă în noi calităţile dar nu-i putem încă nici concura nici învinge.

                                                                           Iaşi. Decembrie 1937. Gh. Berghiner

Leon Rotman, omul cu pagaia de aur

                     În fiecare zi, pe străzile din cartierul bucureştean Dristor îşi face apariţia un domn în vârstă. Deşi nu-şi arată anii, cei care-l cunosc ştiu că domnul cel cu pas vioi , lat în spate şi cu braţe încă vânjoase este sărit de 80 de primăveri. Vecinii şi cunoscuţii îl strigă “domnu’ Leo” însă foarte puţini ştiu cine este cu adevărat bonomul octogenar. Domnul Leo sau Papa Leon cum îi spun apropiaţii, face parte din istoria olimpică a sportului românesc. Pe numele său Leon Rotman, cel supranumit Papa Leon, este primul dublu campion olimpic din istoria României. Povestea sa s-a scris în 1956, la mii de kilometri depărtare de România, în Australia, la Melbourne.

Leon Rotman in 2013

                    Momentul Melbourne 1956 a reprezentat a 5-a participare românească la Jocurile Olimpice, după participările din 1900, 1924, 1936 şi 1952. Din echipa României făcea parte şi un tânăr de 22 de ani care concura în premieră în cea mai importantă competiţie sportivă a planetei. Leon Rotman urma să reprezinte România în probele de canoe simplu 1.000 şi 10.000 de metri. Cochetase mai întâi cu crosul şi cu luptele până îşi găsise adevărata vocaţie pe apă în coaja aceea de nucă. 

Leon Rotman in 1956

Cu puţin timp înainte de intrarea în concursul de la Melbourne, tânărul Rotman s-a ales cu o entorsă la glezna dreaptă căpătată în timp ce juca fotbal în satul olimpic. A avut nevoie de sprijinul permanent al antrenorului Radu Huţan pentru a urca în barca atât la antrenamente cât şi în finale. În ciuda durerilor, a strâns din dinţi şi în prima probă, cea de 10.000 de metri, şi-a surclasat adversarii. Când Leon Rotman trecea linia de sosire, ocupanţii locurilor 2 şi 3 erau la aproape 100 de metri în spate ! Nici a doua zi, în proba de 1000 de metri, cursa nu a avut istoric, îşi aminteşte Leon Rotman : "la mia de metri l-am bătut pe vicecampionul mondial din ’54, pe ungurul Hernek, cu aproximativ jumătate de barcă. Aşa am obţinut două medalii de aur pentru România, primele pentru România". Ungurii, care au fost principalii contracandidaţi ai lui Leon Rotman la aurul olimpic, au încercat să-i vină de hac prin orice mijloace. Mai întâi i-au convins pe organizatori să-l împiedice să concureze pe motiv că barca sa ar fi fost strâmbă : "conducătorul delegaţiei lor s-a uitat pe nervura bărcii. Barca, din construcţie, avea o mică torsiune spre partea dreaptă care nu putea să dea avantaj…dar el zice : <Asta-i strâmbă ! Nu poti sa tragi pe ea>. Silit de intervenţia maghiarilor, Leon Rotman a adus la control a doua şi singura barcă de care mai dispunea. "Ungurul s-a uitat iarăşi la ea şi zice... <Mda, asta e bună, e dreaptă>. Când a măsurat-o zice...<Are 1 cm mai mult. E mai lungă cu 1 cm !> Nu-i nimic, zic eu. Am luat fierăstrăul din cortul în care ne dezechipam, i-am tăiat din coadă un pic, 1 cm, am finisat-o puţin cu glasspapier şi m-am prezentat cu ea…E bună ? <E bună ! Cu asta tragi>. Şi cu aia am tras şi cu aia i-am bătut şi pe ei şi pe toţi adversarii mei".

Pe podiumul olimpic in 1956

Leon Rotman, omul cu pagaia de aur

    

         

Primul campion olimpic din istorie care şi-a ajustat ambarcaţiunea cu fierăstrăul a participat şi la jocurile de la Roma 1960. Pe pământ italian lucrurile au stat aproape la fel ca în urmă cu 4 ani la Melbourne. Sosit în Italia doar pe jumătate valid din cauza unei entorse la umărul stâng, Leon Rotman a fost nevoit să tragă în recalificări pentru a prinde finala. La faţa locului a constatat că bărcile sale erau mai uşoare cu 4-5 kilograme faţă de greutatea admisă, astfel că  n-a avut de ales şi le-a încărcat cu balast ca să le aducă la greutatea de concurs."A trebuit să bag plumb în ele şi d-aia, trăgând în prima probă, plumbul ăsta pus în plus, io făcând antrenament pe barca mai uşoară, mi-a îngreunat umărul şi mi-a dat această stare de rău. De îngrijit n-avea cine să mă îngrijească pentru că noi n-am avut doctori nici la Melbourne '56, nici la Roma '60 ! Ne dăduseră doctorul de la hipism, de la cai !" Oblojit de un medic veterinar, Leon Rotman a împrumutat o barcă de la un sportiv finlandez deja eliminat, cu care a concurat în finala probei de 1.000 de metri. "Am plecat aşa puternic ca de obicei, din prima, şi am condus până la 700 de metri. Aici am intrat într-un punct mort, am moleşit trasu’ şi am fost depăşit. La 900 de metri eram al 7-lea dar am reuşit să revin între fruntaşi, să mă urc peste ungurul Parti şi rusul Silaev care conduceau. Până la urmă am fost ajuns si bătut de ei la aproximativ o jumătate de barcă ".  

Doi campioni olimpici : Nicolae Linca (stanga) si Leon Rotman

Roma 1960 a reprezentat ultima participare olimpică pentru Leon Rotman. Palmaresul său este unul remarcabil – 2 medalii de aur la Melbourne şi una de bronz la Roma, la care se adaugă 14 titluri de campion naţional. Şi-a dorit să meargă şi la Tokyo 1964 însă din cauza unei accidentări netratate la timp a rămas acasă. A păstrat ca amintiri, pagaia cu care a concurat la Roma şi tricourile pe care le-a purtat în finalele olimpice. În vara 2012 a promis că va dărui unul dintre tricouri românului care va urca pe podium în proba de canoe a jocurilor de la Londra 2014, dar n-a fost cazul. Intrat în al 82-lea an al existenţei sale, Leon Rotman speră să poată dărui acest tricou-ştafetă după Jocurile Olimpice din 2016.  

Ultimul mușchetar

                                      Constantin “Titi” Dumitrescu, 
                    bronzul olimpic al boxului romanesc la JO din 1956.

Constantin "Titi" Dumitrescu in 1957.

                Constantin “Titi” Dumitrescu. Un nume comun. Daca te apuci sa cauti in cartea de telefoane sau pe net dai peste o sumedenie de Constantin Dumitrescu. Dumitrescu, al nostru, al meu, al romanilor si al lumii boxului e insa doar unul. S-a nascut in 1931, carevasazica are 82 de ani. Pe site-ul FR Box nu apare, la fel ca multi alti boxeri, caci n-a facut mai nimic pentru sportul romanesc. N-are decat o medalie de bronz la JO Melbourne 1956. Un bronz….ce mare scofala. L-am cunoscut personal in mai 2012 cand prin intermediul unor figuri proeminente din lumea boxului cautam sa promovam meciul Froch-Bute de la Nottingham. Ni-l recomandase Rudel Obreja…”..a fost taticul nostru. Ne-a crescut pe multi din generatiile mai vechi”. L-am sunat si ca orice varstnic care are un sac de povesti de desertat a marșat imediat :”vorbim despre Bute si despre orice vreti voi in materie de box. Va astept la mine acasa”. 

Titi Dumitrescu in 2013, la 82 de ani.

Am purces la adresa indicata impreuna cu colegul Catalin Butufei pe post de cameraman. Cu cateva minute inainte de a desanta i-am mai dat un telefon :”domnu’ Titi, suntem…..vin imediat, ies acum in strada”. Cautand un loc de parcare in zona Floreasca, vedem deodată un domn cu barba alba, vioi ca un cintezoi, țopăind pe trotuar. Mă uit la Catalin si el la mine. “Nu e omul nostru. Ziceai ca e sarit de 80 de ani. Asta are cel mult 60”, zice Catalin. Parcam cu chiu cu vai si deodata “cintezoiul” se repede catre noi. “Buna ziua. Sunt Titi Dumitrescu”. Ne privim siderati, ingaimam cu greu un salut si, ca un boxer in dificultate care cauta un moment de respiro, ne indreptam atentia asupra echipamentului de filmare pe care urma sa-l transportam in ringul personal al subiectului nostru. La 81 de ani, Titi Dumitrescu, medaliat cu bronz la JO Melbourne 1956, se misca precum un adolescent. Ii retezam aproape brutal dorinta manifestă de a ne căra echipamentul si ne trezim intr-un apartament dintr-un bloc rusesc situat pe o strada cu nume de compozitor. Ne asezam in jurul unei mese sub geamlâcul căreia tronau sute de medalii, insigne si alte suveniruri primite de gazda noastra de-a lungul vremii. “Inainte de a incepe o să vă rog sa vorbiti mai tare un pic. Am o problemă cu auzul la urechea stanga, in rest sunt perfect functional”, ne avertizează Titi Dumitrescu. Noi suntem din nou knockdown ! La 81 de ani omul nu are decat o mica problema de auz ! In minutul urmator ne face insa ko. “Inainte de a incepe haideti sa facem o mica incalzire”. Aoleu, poate ne ia la bataie pe amandoi, ma gandesc privind catre Catalin, insa omul nostru pune rapid pe masa o sticla de whisky (era 11.00 dimineata), ne invita sa degustam cate un pahar cinstit fara sa accepte vreun refuz, ne mai toarna pe gat si cate o cafea, dupa care se abandoneaza “subtilului” nostru tir de intrebari. Si sa nu va imaginati cumva ca spirtoasa matinala i-a modificat cumva starea de spirit. Prin fata noastra se deruleaza imagini si personaje uitate de multa vreme….Lucian Popescu, Ion Popa, Aurel Toma, Mielu Doculescu, C-tin Nour, Milica “Milo Theodore” Teodorescu, Petre Alexandrescu, smokinguri si crinoline, parfumul galelor interbelice, anii postbelici ai boxului romanesc, Linca, Dobrescu, Cutovii etc, totul redat sub forma unor amintiri de o precizie remarcabila, cu un lux de amanunte ireal pentru varsta unui octogenar. Anul acesta l-am vizitat din nou. Mi-am dat seama ca el ne spusese o sumedenie de povesti dar povestea lui ramasese nespusa. Până astazi.

Maestrul Herșcovici si boxul ca meniu

Titi Dumitrescu a inceput sa boxeze in 1946. “M-am lasat dus la sala de niste prieteni din vecini. Stateam in Dudesti iar primul antrenor a fost un ovrei, Stancu Herșcovici. Omul nu facuse box in viata lui, dar vazuse niste meciuri de box la cinema si luase hotararea sa invete copiii din cartier sa boxeze. Parintii mei nu s-au opus. Tata, fost luptator din generatia lui Mitica Dona, pionier al luptelor in Romania, chiar ma asista la antrenamente. In anii aia de dupa razboi, boxul era inca sportul rege la noi in tara, asa cum de altfel fusese in toata perioada interbelica. 

1946. In stanga Stancu Herscovici, In dreapta Titi Dumitrescu.
In spate, Gheorghe Dumitrescu, tatal.

Imi aduc aminte cum copil fiind, in anii ‘30-‘40, il insoteam pe tata care mergea la cate o terasa unde meniul era compus din mici, bere si cate o gala de box. Da, da….oamenii mergeau la terasa, mancau, beau si vedeau box. Nu erau sali ca acum, asa ca galele de box erau gazduite de carciumi, circuri, cinematografe si stadioane. Circurile Palladium si Milea, de exemplu, erau locuri obisnuite pentru galele de box. Pe mine, copil fiind, ma fascina lumea aia care venea la meciuri. De la parlagii pana la profesori, actori sau scriitori precum Ionel Teodoreanu si George Calinescu. Era o lume pestrita si tulburatoare in acelasi timp pentru un copil”.

Sa stii cand sa spui stop

Titi Dumitrescu incepe sa boxeze serios in 1947, indrumat de Mielu Doculescu, un cunoscut pugilist interbelic, si o va face timp de 12 ani, pana in 1959.  Avea 5 titluri de campion national cucerite din 1955 pana in 1959 plus apogeul carierei – o medalie de bronz la Jocurile Olimpice de la Melbourne 1956. La doar 28 de ani a pus manusile in cui si s-a apucat de antrenorat. “In ’59, imediat dupa ce am incheiat meciul care mi-a adus al 5-lea titlu national m-am dus la colt si i-am spus antrenorului Constantin Nour :<…Maestre gata, ma las. Da’ de ce ? Ai patit ceva ?! ma intreaba el uimit. <Nu maestre, da’ asa e cel mai bine>. Sincer sa fiu, simteam ca mai mult nu mai pot. Imi dadeam seama ca nu pot depasi ceea ce realizasem pana in momentul ala, atinsesem o limita. Mai ales in box e bine sa stii cand sa te retragi pentru ca boxul asta e o treaba mai grea decat pare la prima vedere. Faptul ca esti un smecheras de cartier care pune pe toata lumea la punct si te stie lumea de frica pentru ca dai cu pumnul e departe de ceea ce se cheama box de performanta. Boxul e sportul pe care trebuie sa stii cand sa-l incepi si daca e cazul sa-l incepi si mai ales cand sa te lasi ca daca nu, se razbuna urat si e pacat. Pot sa-ti dau pe nerasuflate 10 exemple de boxeri care s-au nenorocit pentru ca au mai facut cateva meciuri in plus. Si unul dintre ei e Cassius Clay”.

Titi Dumitrescu in anii '50. 

Careul de ași de la Melbourne

La JO Melbourne 1956 Romania a avut cea mai eficienta echipa olimpica de box din toate timpurile, un adevarat care de asi. Daca la JO din 1952 din 10 participanti luasera medalii doi, Vasile Tita si Gheorghe Fiat, in 1956 toti cei 4 pugilisti inscrisi in concurs au urcat pe podium. Eroii boxului romanesc la Melbourne 1956 au fost Nicolae Linca – aur la semimijlocie, Mircea Dobrescu, musca si Gheorghe Negrea, semigrea – ambii argint si Constantin “Titi” Dumitrescu – bronz la categoria usoara. Parte dintr-o generatie de exceptie a boxului romanesc, om care a intrat in istoria sportului, Titi Dumitrescu ofera o formidabila lectie de modestie vorbind despre sine in comparatie cu colegii sai :” Eu eram cel mai slab de acolo…din cei 4….Ceilalti erau niste valori exceptionale. Cred ca dac-ar fi trecut la profesionisti intr-un an de zile fiecare se batea la titlul mondial. Dobrescu, Linca si Negrea erau niste boxeri extraordinari”.  

Constantin Dumitrescu si Mircea Dobrescu. 

Drumul catre podium n-a fost deloc floare la ureche: „Inainte de a pleca la JO am stat in cantonament aproape 1 an, lucru incredibil in ziua de astazi. La Melbourne am constatat ca numarul concurentilor era mai mare decat cel stiut initial asa ca vrand-nevrand am avut de disputat meciuri in plus. Apoi, satul olimpic era la 40 de km de oras ceea ce ne micsora si mai mult timpul de odihna. Astazi era un meci seara cu un rus sa zicem si peste 8 ore daca mai apucai sa dormi, boxai in sesiunea de dimineata cu unguru, cu americanu’ sau cu io stiu cine….e greu sa faci treaba asta…”. Titi Dumitrescu si-a adjudecat bronzul dupa ce a trecut in sferturi de sud-coreeanul Hwand. In semifinale a cedat la puncte in fata italianului Franco Nenci :”Cand am plecat din tara nici nu-mi trecea prin cap c-o sa iau vreo medalie dar pe de alta parte sa stii ca si in ziua de azi regret ca am pierdut la Nenci. Era un boxer care putea fi batut cu usurinta. Toata viata mi-am imputat treaba asta. Singura mea mangaiere e ca in finala m-ar fi batut oricum Yengibarian care era un geniu al boxului”. Armeanul Vladimir Yengibarian a castigat la puncte finala cu Franco Nenci si a adus aurul pentru URSS. Erou al URSS si ulterior al Armeniei, Yengibarian a murit in februarie 2013 si a fost inmormantat la Erevan unde i s-au organizat funeralii nationale.

Un salariu pentru o medalie

In picioare Titi Dumitrescu. La podea Francisc Ambrus.

Pentru performanta de la Melbourne Titi Dumitrescu a fost recompensat cu un salariu in plus. Pare comic pentru zilele noastre cand totul se reduce la bani.„Pe luna aia cat am fost in Australia am primit salariul si o prima echivalenta cu acel salariu de profesor. In 1954 absolvisem Institutul si eram profesor de educatie fizica. Atat si nimic mai mult. Acum vreo 10 ani, dupa ce sarisem de 70 am mai primit o indemnizatie, care, sincer sa fiu, ma ajuta tare mult. Ca sa fiu cinstit pe vremea aia poate nici nu ne dadeam noi seama prea bine ce inseamna o medalie olimpica. Nu-mi amintesc sa fi jucat de bucurie, sa ne fi entuziasmat, nu....Stiam ca avem de facut o treaba, o facusem si eram cu cugetul impacat ca o dusesem la bun sfarsit. Cand am venit in tara ne-am luminat noi cam despre ce e vorba si ca e o isprava despre care se vorbeste si ca lumea e foarte multumita dar in momentul ala n-a realizat nimeni ce si cum”. 

Civilul de pe podium

JO de la Melbourne n-au fost televizate in Romania. Televiziunea publica a inceput sa emita pe 31 decembrie 1956 iar competitia s-a tinut intre 22 noiembrie si 8 decembrie. Nici radioul n-a transmis de la fata locului iar presa din tara a publicat doar fotografii primite de la agentiile de presa. Din 1956 pana astazi nimeni n-a fost preocupat sa gaseasca filmari, fotografii si sa prezinte povestea in imagini a sportivilor care au facut cunoscut numele Romaniei la Jocurile Olimpice de la Melbourne. Constantin Dumitrescu are o singura amintire de atunci, o fotografie :”Uite....sunt imbracat cu haine de strada pentru ca m-am urcat pe podium imediat dupa ce s-a terminat finala Nenci-Yengibarian. Fotografia a facut-o un rus, nu-i mai stiu numele, care mi-a trimis-o apoi prin posta. Atat am de acolo, in rest absolut nimic”.

Unica poza cu Titi Dumitrescu pe podium in 1956.

Cei 4 muschetari

Aventura olimpica a celor 4 boxeri romani te duce cu gandul fara sa vrei la cei 4 muschetari ai lui Dumas. La fel ca Athos, Portos, Aramis si D’Artagnan, Linca, Negrea, Dobrescu si Dumitrescu si-au indeplinit misiunea. Doi dintre ei au depus armele. Unicul aur olimpic al boxului romanesc, Nicolae Linca, s-a predat in 2008, iar Gheorghe Negrea, argintul de la Melbourne, in 2001. Mircea Dobrescu, vicecampion olimpic la Melbourne si participant la 3 editii ale JO, 1952, 1956 si 1960, si-a pierdut de cativa ani vederea. Nu cel mai varstnic dintre ei, dar poate cel mai intelept, Constantin Titi Dumitrescu, acest Athos al boxului romanesc triumfator la Melbourne, rememoreaza pas cu pas, dupa 57 de ani, fiecare moment pe care l-a trait pe pamant australian. Alaturi de antrenorul Ion Popa, Titi Dumitrescu a stat in coltul lui Nicolae Linca in finala de aur pe care acesta a castigat-o contra irlandezului Fred Tiedt: „Linca si-a stricat mana cu doua meciuri inainte de finala, adica in sferturi. A boxat cu mana stricata, cu mana rupta, nu un meci cum s-a tot spus ci doua, semifinala si finala. La finala, inainte de a intra in ring, eu am fost ala care i-am pus bandajele si cand l-am apucat mai tare de mana a sarit in sus de durere…..cand s-a urcat acolo insa a dat cu ea parca nu se intamplase nimic. Nu-mi venea sa cred”.

Nicolae Linca.

La Melbourne 1956 Mircea Dobrescu, poreclit de colegi Hercule de buzunar, a luat argintul dupa o finala pierduta la puncte in fata britanicului Terrence Spinks dar Dumitrescu e convins si acum ca victoria ii putea reveni la fel de bine si romanului:” In mod sigur, absolut sigur ! O spun si azi asa cum am spus-o si acum 57 de ani ca Mircea Dobrescu n-a pierdut....Mircea Dobrescu n-a fost preferat ! A fost un meci atat de strans si atat de egal ca se putea da Dobrescu asa cum s-a dat Spinks, dar arbitrii l-au preferat pe englez. In orice caz eu cred ca Mircea, ca boxer, ca valoare intrinseca, a fost cel mai bun produs al boxului romanesc din toate timpurile”.

Despre Gheorghe Negrea, Titi Dumitrescu spune ca era cel mai dur dintre ei. Negrea s-a intors acasa cu medalia de argint dupa o finala cedata in fata americanului James Boyd : ”Negrea era un fighter cum spuneau australienii. Era greu de pus jos, puternic si talentat. In finala a dat peste unul Boyd care apoi a facut cariera si la profesionisti. Dupa meciul asta, cand a venit acasa, spunea..... nu ma-ntrebati nimic, ca io am boxat cu dracu….o tinea asa….lasati-ma-n pace sa-mi reviu ca io am boxat cu dracu. Intr-adevar Boyd l-a pus de vreo 2 ori pe jos….el a terminat meciul onorabil….dar a pierdut fara indoiala”.

Antrenor in anii '80. 

Closca cu puii de aur

Titi Dumitrescu s-a lasat de box in 1959 si de a doua zi a devenit antrenor. Pana in 1985 cand s-a retras definitiv a scolit nenumarate generatii de pugilisti romani. Cu zambetul pe buze Titi Dumitrescu ma mai pune odata la podea :”stiam c-o sa ma-ntrebi si despre asta asa ca mi-am socotit medaliile pe care le-am agonisit ca antrenor” si se apuca sa citeasca tacticos dintr-un caiet: „ Sunt 4 olimpice, 3 mondiale si 16 europene”. I-au trecut prin mana, printre altii, fratii Calistrat si Simion Cutov, Ion Alexe, Valentin Szilaghy, Teodor Dinu, Constantin Titoiu, Ion Gyorfy, Vasile Cicu sau Ilie Dragomir. Cu aceeasi modestie care l-a caracterizat toata viata, in 1985 s-a retras discret si din antrenorat.

 „Eram de prea multa vreme in ring, obosisem, si află de la mine ca intotdeauna e bine sa stii cand sa renunti. Imi dadusem din nou seama, la fel ca in 1959, ca nu puteam face mai mult decat facusem pana in momentul acela. N-avea rost sa mai incurc lumea degeaba mai ales ca treaba asta se face cu inima si cu sufletul”.

Titi Dumitrescu, in stanga, antrenor in anii '80.