Călător în timp prin tîrgul Ieşilor

Calatorului ii şade bine cu drumul, dar... el nu are drum, drumul se face mergand. Să facem şi noi o călătorie în timp, să vedem Iaşul prin ochii celor care i-au bătut uliţele, i-au gustat bucatele si i-au iubit jupanesele.

            Relatari despre stilul de viata al locuitorilor Iasilor incep sa apara mai des prin secolul XVI. Un calator italian nota ca “pe vremea lui Alexandru Lapusneanu (1552-1561) aici se intalnea un lux pe care trecutul nu-l cunoscuse, o complexitate de ceremonii care veniau de la curtea constantinopolitană”. Spre sfarsitul de secol XVI, in vremea domniei lui Petru Schiopul,  aflam ca “fetele obisnuiesc sa poarte cununi de flori pe cap.(...) Erau atat de sprintene ca danţuitoarele din Spania”.

In 1686, francezul Filipe Dupont insoteste expeditia lui Sobieski in Moldova si povesteste astfel despre Iasi : “...un targ cu case solide si uliţi largi. Pravaliile erau ocupate de negustori bogati si se găsea tot ce Asia da mai frumos. Sobieschi cercetează bisericele, găsindu-le de mare frumusete. Tot orasul ii place in situatia lui incantatoare”. Misionarul italian Marco Bandini, calator prin Moldova in secolul XVII, remarca portul boieresc din acea vreme :”hainele erau purtate pana la calcaie, dupa obicei turcesc, erau captusite cu blanuri scumpe de samur si aveau bumbi de argint si de aur la piept si la brate”.

Calatoria unui alt francez, Charles Joseph de Ligne, in Moldova la 1788, ne aduce alte impresii despre Iasi :”In Iasi sunt superbe palate. Ei joaca hora, un dans local. Femeile sunt imbracate cu un lux fara margini. Am invatat sa spun <frumos coconitza> si <draga mi>”. La vremea aceea boierii purtau cusme inalte, captusite, tunici lungi stranse pe corp cu şaluri indiene, caftane de catifea si turbane in culori tipatoare. Bărbile lungi si mustăţile desavarşeau înfatisarea boierilor vremii. Cuconitele isi acopereau capul cu tichii de catifea cu perluţe, visinii sau violete si purtau şalvari turceşti sau rochii largi din materiale scumpe. In ciuda acestui lux, frapeaza felul in care traiau familiile boieresti, atat cele din Moldova cat si cele din Tara Romaneasca. Adrian-Silvan Ionescu, cercetator la Institutul Nicolae Iorga, remarca faptul ca “boierii purtau iarna-vara haine groase pentru ca nu aveau sobe in case, iar casele aveau pereti grosi de 3 metri. Boierii mancau cu mana, din tipsiile pe care le aduceau slugile. Apoi, un fecior venea cu apa de trandafiri si cu un stergar, ca sa aiba boierul cu ce se sterge dupa ce-si spala grasimile de pe maini”. Pe la 1800, in Copou, au inceput sa fie la moda plimbările cu trăsura. După somnul de amiază (de unde şi vorba că <fie boieru cat de mic, el la pranz tot doarme-un pic>), “boierul si jupaneasa mergeau la plimbare. Se învârteau de vreo două ori cu trăsura, după care mergeau acasă şi primeau oaspeţi. La ora 10 seara, toată lumea se culca, fiecare separat. Soţia cu copiii dormeau într-o parte a casei, boierul si oaspeţii lui dormeau pe acelaşi divan, unul lângă altul”.

Palatul Culturii

La 1820, un englez, Sir Robert Ker Porter, remarca si el luxul in care traia boierimea moldoveana, asa cum o facuse si Charles de Ligne cu 42 de ani inainte.“...Iasul are 25.000 de locuitori, e asezat intre gradini si vii si are 60-70 de biserici. Palatul Domnului e mare, boierimea elegantă, balurile si rochiile cu pietre scumpe intrec orice închipuire”.  

Calatorul sarb Ioachim Vuici ajuns la Iasi in 1840 ne-a lasat la randul sau informatii pretioase : “e un oras mare si bine asezat, cu 8000 de case, in care traiesc 50.000 de locuitori, in cea mai mare parte Moldoveni si Munteni. Printre dansii se gasesc si cativa Greci, Macedo Valahi, Armeni si numai o singură casă sarbeasca. Se pot vedea si cativa Germani, Francezi, Italieni si Spanioli care se ocupa cu negotul si cu schimbul de bani. Afară de catedrală, o mareaţă cladire cu 3 altare si 4 tronuri, se mai gasesc in oras inca 50 de biserici ortodoxe deoarece fiecare boer are pe langa casa sa cate o biserica cu preotul si diaconul sau. Sunt mai multe consulate, din care călătorului ii sunt cunoscute numai cele austriac, rus, grec, englez si prusian. Orasul acesta este un mare centru de comert deoarece aici sosesc din toate partile tot felul de mărfuri. Iasii sunt mai infrumusetati decat inainte de revolutia lui Ipsilante. (...) Casele sunt cladite din material bun, din piatra, ulitele se indreptara, se lărgiră si se curatara, stilul se schimbă in senzul stilului italian, de aceia casele boierilor din Iasi se aseamană cu cele din Budapesta si Viena”. 

 Schimbarile nu se produc doar in plan arhitectonic ci si in cel al modei. Se elimina incet, incet influentele orientale si isi fac loc cele occidentale. Apar rochiile cu maneci bufante, corsajul umflat, pantalonii si jiletca. Barbatii incep sa renunte la anterie si imbraca tunica, dupa moda ruseasca, sau costumul englezesc.

Un an mai tarziu, in 1841, francezul A Vaillant remarca aspecte diferite ale Iasiului: “orasul e un imens sat cu hotare nedefinite, cu strazi fara nume, cu mahalale misterioase, cu gunoi si rîpi, cu case ca niste ferme cu echipaţii splendide”. Vaillant nota ca Iasul avea la vremea aceea 5300 de boieri, 819 preoti si un total de 26.203 locuitori. Pe la 1860 societatea pare sa se imparta in functie de importanta si de bresle. Surugiii, aveau portul lor propriu, negustorii purtau haine orientale, vanzatorii ambulanti nu-si lepadau neam fesurile albaneze, domnii din protipendada defilau imbracati la redingota, ţilindru si frac iar femeile purtau crinolina si bonetica.

La sfarsitul secolului 19 incep sa apara o sumedenie de berarii. Berea patrunsese in Tarile Romane in jur de 1820 dar pana ce musterii s-au obisnuit cu ea, a trecut ceva vreme. In jurul lui 1890 Piata Unirii era plina de restaurante si berarii. Cand venea la Iasi Caragiale tragea in zona, la hotelul Adolf Buch si pişca adesea cate o bere la Traian. Aici se manca bine la preturi populare. Cine nu-si permitea sa manance la Tănăsache sau la Bolta Rece, dibuia 3 lei prin buzunare si-si lua o masa cu 3 feluri de mancare, desert si un sfert de vin. Hotelul Traian gazduia pe timpul acela o berarie cu nume rezonant... La trei calici. In toata Piata Unirii, pe gratarele fumegande, se perpeleau carnaciorii cunoscuti sub denumirea de patricieni, fuduliile de berbecut, momiţele tăvălite prin malai sau cotletele de porc. Castraveciorii murati, asezati in castronele cu gheaţă, si mujdeiul, strajuiau bucatele de pe mese. Si ca toate grozaviile astea sa alunece mai bine pe gatlej totul era insotit de cate o baterie, doua de vin alb. Termenul de baterie fusese inventat de scriitorul NT Oraşanu, oltean de origine. Pentru el, bateria, era ocaua de vin cu borviz, iar cand comanda o tuica ii cerea ospatarului «o idee».  In acele vremuri, Iacob Negruzzi, scriitor, membru fondator al Junimii si profesor de Drept in Iasi, a intocmit in nuvela “Stărosti” un interesant si totodata amuzant clasament al frumusetii feminine la sfarsitul de veac 19. Iata cum configura el imaginea femeii : 1-foarte frumoasa. 2-frumuşică. 3-curăţică. 4-cântă binişor din clavir. 5-hm...hm... 6-e nostimă. 7-nu-i slută. 8-ia, un bunduc. 9-slutuţă. 10-pogană. Damele clasificate astfel de Iacob Negruzzi purtau la vremea aceea parul lung, aranjat in bucle in crestetul capului. Bretonul si carliontii erau la mare moda iar coafurile se “confectionau” cu drotul si cu ajutorul moatelor din carpe sau hartie. Domnii purtau parul tuns scurt, iar tinerii incepeau sa renunte la favoriti si barba. Mustata era in continuare obiect de mare fala si drept urmare era intretinuta in consecinta. 

 Dupa primul razboi mondial, Iasul a inceput sa se transforme in acelasi ritm cu Bucurestiul. Daca Bucurestiul isi capatase la un moment dat denumirea de “Micul Paris”, Iasul, in anii 20-30, nu era departe de capitala. Portul din Bucuresti se adapta rapid la Iasi, moravurile, vorbele si comportamentul, transformau inalta societate a Iasului intr-un altfel de Bucuresti. Crâşme erau, slava Domnului, fara numar si pentru toate buzunarele; Madam Criss incropea cele mai minunate buchete de flori in floraria sa, “La Buchet”, de pe Cuza Voda 52;  coaforul Traian din Piata Unirii le atragea pe doamne ca un magnet, iar casele de toleranta erau la fel de prezente ca si in capitala. Hotelurile Coroana si Bejan erau locuri binecunoscute iesenilor in perioada interbelica. In anii ’30 iesenii şedeau cat era ziulica de lunga la terase, se desfatau cu “un Cotnarel, o cafea neagra cu rom sau un paharel de benedictina” (o bautura din plante, gen bitter) si se intreceau in “stropşeli franţuzeşti” spre indignarea celor mai conservatori, intre care si scriitorul Teodorescu-Brosteni care remarca revoltat cum limbajul putred al orasenilor se extinde si la sate:

“Cuvintele straine patrund pe nesimtite si in graiul satelor odata cu rosul de buze, cu varuirea fetei si cu trecerea la ţară a portului de la mahalale, cum am vazut la hora (ce horă ! greţăria frecarii genunchelor si coapselor ca la salbatici) prin satele din jurul Iasului. Acolo am vazut fete imbracate “boiereste”, de te prinde rasul, cu obrajii spoiti ca la paiaţe in loc sa si-i fi lasat cu bujorii lor naturali. Si nu-si mai zic leliţă, bădică, mătuşă, mămucă, tatucă si alte vorbe gospodareşti; ei din domnicioară, cucoana monsîu, musu, madan, mersîm, etc, nu mai contenesc ! 

  Schimbarile care-l revoltau pe Teodorescu-Brosteni nu mai puteau fi insa stavilite. Aparitia cinematografului innebunise realmente societatea. Doamnele se intreceau in a se machia si a se imbraca precum starurile de cinema. „Domnicioarele” incepeau sa imbrace pantaloni, piesa vestimentara interzisa pana atunci femeii, fustele s-au scurtat iar corsetul a devenit desuet. Domnii se purtau cu parul lins, tinut noaptea sub o plasa, se imbracau la costum, iar lavaliera, manusile de piele si bastonul erau accesorii nelipsite.

Faptul ca isi barbiereau barba si mustata sau ca femeile isi tundeau parul, fapt inadmisibil la finele secolului 19, nu mai uimea acum pe nimeni. Emanciparea doamnelor atinge culmi nebanuite; incep sa conduca automobilul, sa mearga pe bicicleta, sa fumeze sau sa vorbeasca in public despre... amorurile lor.

Anii 30 au reprezentat o perioada de bunastare. Reclamele publicatiilor vremii sunt o oglinda a pietei de atunci, o piata in care remarcam un amestec de produse romanesti si straine. O pereche de ciorapi de dama „Mousselin” costa 85 de lei, o pereche de chiloti „de fil d’Ecosse” 150 lei iar Industria Iasi instiinta doamnele ca pot avea „o garderoba completa pentru numai 775 de lei”, alcatuita din „trei metri stofa lana, orice culoare si desen, doua camasi fine cu broderii si garniturile cele mai moderne, doua perechi de ciorapi, o pereche de cercei imitatie de perle diferite culori, o brosa frumoasa pentru bluza, un pieptene de cap cu pietricele frumoase, o sticluta de parfum si o cutie cu pudra fina cu un puf”.

            Toate aceste elemente vor disparea odata cu finele anilor 40. Venirea la putere a regimului comunist avea sa schimbe radical modul de viata, tinuta si mentalitatea oamenilor. 

Un Greuceanu al luptelor, Alexandru Lungu

Pe Alexandru Lungu îl cunosc până si copiii. Oamenii l-au retinut în special pentru dimensiunile sale impresionante. La 1,82 cm cantareste 152 de kilograme. În mod cert, Sandul Lungu n-ar avea loc pe strada Sforii din Brasov, cea mai îngustă strada din Europa. Este cel mai masiv luptător care a concurat vreodata pentru Romania, însă in afara aparitiilor sale intens mediatizate în galele profesioniste de kickboxing sau de mma, putini dintre cei care il privesc in ziua de astazi stiu că în spatele lui Lungu stau foarte multi ani de perfomanţă la cel mai inalt nivel. 

34 de ani de sport

În 2015 Alexandru Lungu a împlinit 40 de ani dintre care 34 i-a petrecut în sălile de antrenament sau de competitie. “N-aveam decat 6 ani cand tata, fost campion national de juniori la lupte libere, m-a dus la sală ca să-i calc pe urme. Am facut lupte libere pana la 9 ani cand domnul Marius Vizer, prieten cu tata, m-a convins sa trec la judo. Domnul Vizer, mi-a fost ca un al al doilea tată. Recunosc cu mâna pe inimă ca ii datorez foarte multe”.  Remarc ca de fiecare data cand face referire la Marius Vizer, Sandu Lungu foloseşte apelativul “domnul”, un argument asadar in favoarea celora care sustin ca dintotdeauna ardelenii au fost mai politicosi cel putin fata de mitici. “Pe vremea cand am trecut de la lupte la judo eram celebru in oras pentru ca reuseam sa fac peste 100 de flotari fara oprire, intr-o singura serie. Tata facea pariuri pe mine iar apoi ma recompensa cu inghetata. Ceva mai tarziu imi dadea cate un leu pentru fiecare flotare reusita in plus si cum eu cresteam constant numarul flotarilor a fost nevoit sa scada <baremul> de la 1 leu la 50 de bani”. Printre flotari, îngheţate si bani de buzunar primiti de la tatal sau, Sandu Lungu a crescut si la propriu si la figurat. A început sa domine lumea judo-ului pe plan intern, devenind in mai multe randuri campion national de juniori si apoi de seniori. “În afară de judo eram disperat dupa cinema. Nu ratam nici un film nou aparut in oras. Îmi placeau în special cele cu personaje puternice si cele de actiune. La scoala, eram destul de talentat la desen, si schitam toata ziua ba un Superman, ba un Schwarzeneger, ba un Conan Barbarul. Acum mi-am mai schimbat gusturile, mă atrag mai mult dramele si filmele istorice”.

Campion mondial pentru România cu bani de împrumut

Campion national de lupte in 1990

 În 1991 orădeanul Alexandru Lungu bifeaza prima performanta importanta pe plan extern, la Jocurile Olimpice pentru cadeti organizate in Belgia unde obtine medalia de argint la +95 de kg. 3 ani mai tarziu, in Egipt, are loc Campionatul Mondial de judo rezervat sportivilor sub 20 de ani. Federatia Romana, din lipsa de fonduri, anunta ca nu poate finanta deplasarea nici unui sportiv. Stiindu-se in forma, Sandu Lungu nu concepe sa rateze participarea si împrumută 1000 de marci de la un prieten, halterofilul Gusti Cilici, bani cu care isi finanteaza deplasarea la Cairo. Cu bani de imprumut, fara echipa tehnica, ajuns la competitie numai si numai prin propria vointa, Sandu Lungu reuseste pe pamant egiptean o performanta istorica pentru judo-ul romanesc. Îl învinge în finala categoriei +95 de kilograme pe rusul  Mikhail Korobeinikov si devine campion mondial U-20. Este prima si totodată unica medalie de aur cucerită de judo-ul masculin românesc la un campionat mondial, indiferent de categoria de vârstă. “Cand m-am intors în tara am vrut sa returnez banii imprumutati dar Gusti Cilici n-a vrut sa-I primeasca. El imi spusese de la plecare ca daca prind podiumul nu mai vrea nici un ban inapoi. Am satisfactia ca medalia asta a mea reprezinta cea mai tare performanta a unui roman la un mondial de judo. Nimeni, la nici o categorie de varsta n-a mai reusit sa ia aurul. Din punctul asta de vedere sunt unic”. Peste cateva saptamani, in finala Campionatului European U-20, Lungu îl întâlnea din nou pe rusul Korobeinikov. Rezultatul a fost acelasi. Romanul a dat cu rusul de pamant si a venit acasa cu medalia de campion european. 

Cairo 1994

Învingătorul  campionului olimpic 

În primăvara 1996 s-a consumat la Roma, Cupa Mondiala de judo, practic un turneu de calificare pentru Jocurile Olimpice care au fost gazduite in vara acelui an de orasul american Atlanta. În capitala Italiei Alexandru Lungu a avut un parcurs perfect pana in finală unde a dat peste francezul  David Douillet, la ora respectiva triplu campion mondial, medaliat olimpic cu bronz in 1992 la Barcelona si multiplu medaliat european, inclusiv cu aur. Dupa o evolutie senzationala, Lungu l-a invins pe francez si a terminat competitia pe primul loc. Peste 2 luni la JO de la Atlanta, Lungu reprezenta Romania la categoria +95 de kilograme si termina competitia pe locul 9 in vreme ce invinsul sau de la Roma, francezul Douillet, devenea campion olimpic, titlu pe care avea sa-l cucereasca din nou si peste 4 ani la Sydney. “Cred ca a fost vorba despre felul in care a fost gandita pregatirea. Francezii, care sunt tobă de judo, l-au antrenat in asa fel pe Douillet încât să atingă vârful de formă la Atlanta, în vreme ce eu atinsesem varful de forma la Roma iar la Jocurile Olimpice eram departe de a fi la intreaga mea capacitate. Îti dai seama cat de rău mi-a părut când am văzut că învinsul meu de la Roma iese campion olimpic iar eu termin pe locul 9”. Imediat dupa Atlanta, Sandu Lungu suferă o fractură de femur si pune sportul in cui pentru doi ani. Revine în toamna 1998 iar anul urmator îsi trece în palmares două performante. Devine  campion mondial de sambo la Minsk si cucereste medalia de bronz la campionatul european pentru seniori de la Bratislava. Îsi incheie cariera de sportiv amator in 2002 cu o clasare pe locul 7 la campionatul European. “Adunasem multe accidentari, ma simteam uzat si mi-am zis ca e mai bine sa ma opresc. Oricum la 26-27 de ani eram considerat bătrân pentru judo. Interesant a fost ca la doi ani dupa ce m-am lasat am fost invitat sa-mi reiau activitatea pentru ca nu mai venea nimeni din urmă”.

Primul român în Pride

În 2005 Sandu Lungu devine primul roman care luptă în promotia japoneză Pride. “Nu prea ştiam eu la vremea aia ce-i cu Pride. Am aflat despre Pride de la un prieten care mi-a dat sa vad niste dvd-uri cu cateva gale.  Mi s-a parut interesant ce am vazut si am luat legatura cu japonezii. Ei m-au vazut, m-au placut si m-au invitat in ring. Aveam pe atunci 185 de kilograme asa că japonezii mi-au cumparat doua bilete de avion ca să stau confortabil. În timpul zborului vine stewardesa si mă întreabă <pui sau vită ?> Şi pui si vită zic eu. <Aveti o singura optiune> zice ea. Ba am două, replic eu şi scot triumfător cele două tichete. Cand am ajuns la sală m-a luat ameţeala vazând pe viu ce se întamplă. Le-am si zis celor cu care eram <daca patesc ceva să-mi duceti bursa de meci la familie>. În fine, japonezii m-au plăcut şi mi-au zis să mai lupt un pic prin Europa ca să mai capăt ceva experienţă si apoi sa revin in Pride. Adevarul e că nici nu ştiam să boxez pe vremea aia. Le-am urmat sfatul, am început să slăbesc  si am primit un meci in promotia britanica Cage Rage. Din pacate la scurta vreme dupa meciul meu Cage Rage s-a inchis iar promotia Pride a fost cumparata de UFC iar în UFC nu am cum sa pătrund atâta vreme cât la categoria grea limita de greutate admisă este de 120 de kilograme. Eu aveam 120 de kg la 18 ani, acum am 152 asa că…..

 Sandu Lungu megastar

În afara sportului, Alexandru Lungu are si preocupări artistice. A apărut în două dintre clipurile raperului Puya – Undeva in Balcani si Sus pe bar si a jucat in două rânduri in seriale de televiziune, evident in roluri de baiat rău. În anii ’90 a jucat intr-o comedie difuzata de Tvr iar recent a aparut la ProTv in serialul Inimă de ţigan.

Inspirat de Bob Sapp

De vreo trei ani încoace, Alexandru Lungu şochează publicul făcându-şi apariţia în ring cu o blană pe umeri şi cu o secure in mână. Ideea de a se costuma i-a venit în octombrie 2011 când urma să lupte cu americanul Bob Sapp. “Ştiam că Sapp are intrări din astea, să le zicem mai colorate, si m-am gândit să răspund la fel. Cum sunt pasionat de filme istorice m-am gândit că ar fi interesantă o ţinută asemănătoare cu cele văzute în unele filme de genul ăsta. Blana pe care o port e de lup iar toporul îl împrumut de prin oraşele în care lupt”.

Centrul de mma Alexandru Lungu

Din 2011, Sandu Lungu a deschis in cartierul oradean Luceafărul un club de mma care îi poartă numele. “Sala mea e cunoscută pentru antrenamentele grele tinute acolo. Eu vreau ca oamenii care trec pe la sala mea să rămână cu ceva. Avem si copii de 5-6 ani si adulti care fac de placere dar si luptători de competiţie cum e Sergiu Breb, care e deja campion RXF si un luptator de mare viitor. 

 Tată de gemeni

Uriasul din Oradea a devenit in noiembrie 2015 tata de gemeni. Lungu are o fata si un baiat, care ii poarta numele, Alexandru si Alexandra. Pe langa gemeni, oradeanul mai are o fata de 14 ani, Jessica Alexandra.

“Cât o mai duci Sandule ?”

“Toată lumea mă întreabă cat o mai duc iar pe mine mă umfla râsul. Cred ca sunt hotărât să merg înainte şi pentru faptul că la 40 de ani mulţi se aşteaptă ca eu să-mi închei cariera şi mă întreabă când mă retrag. Ei bine, n-am de gând să mă retrag ! Ceea ce fac reprezintă stilul meu de viaţă. Nu-mi stă în fire să renunt chiar dacă am 7-8 operatii. Pentru mine cu cat a fost mai greu cu atat a fost mai palpitant. Cu alte cuvinte, aventura continua cu Sandu Lungu in rolul principal !” 

Pierdut copil. Caut asasin. Povestea rugbystilor morţi la Revolutie

Craciunul este un comar ! Stiu ca suna ingrozitor. Suntem obisnuiti sa spunem ca Nasterea Domnului e o sarbatoare si pentru sarac si pentru bogat. Că ne face mai buni, că e momentul din an cel mai asteptat de copii, că vine Moşul...Sunt texte pe care le auzim an de an, mai ales dupa 1989. Pentru unii romani insă, Craciunul nu inseamă altceva decat lacrimi si durere. Să ma explic : Florin, Bogdan, Cristi si Petre erau in decembrie 1989 niste baieţi ca brazii, plini de viaţă, care făceau sport de performanţă. Jucau rugby ! Sportul acela, pentru unii greu de inteles, in care, dupa ce sportivii se luptă precum niste gladiatori, la final îşi dau mâna si se aplaudă reciproc ; « un sport de golani practicat de domni », aşa l-au definit englezii. La fel ca multi ani puştani, in decembrie 1989, Florin, Bogdan, Cristi si Petre au iesit in strada strigand “Jos Ceauşescu !”. Aşa i-a dus pe ei mintea ! Aveau intre 19 si 20 de ani si de abia ieşiseră din juniorat. Florin Butiri, Bogdan Stan si Petre Astafei jucau la Rapid, iar Cristi Toporan la Energia. După Craciun, toţi patru se reuneau in Cimitirul Tineretului, denumire cutremurătoare,  pe care a purtat-o timp de cateva luni, in 1990, actualul cimitir al Eroilor Revolutiei de langa Bellu. Toporan a murit împuşcat in strada in conditii neelucidate, Stan a fost doborât de gloanţe pe langă TVR, Astafei a pierit in Piaţa Palatului iar Butiri a fost secerat pe strada Nuferilor, in vreme ce încerca sa salveze o familie dintr-un bloc incendiat. 

Cimitirul Tineretului. Cristi Toporan

Dintre toti, Butiri a avut si cel mai tragic sfarsit. Un glonţ in stomac, si altul in picior. Se întâmpla pe 23 decembrie 1989. Muntele de aproape 2 metri, cu plete cârlionţate, dupa care întorceau capul fetele ca după soare, se prabuşea împuşcat de-nu-se-stie-unde, de-nu-se-stie-cine. Era o mare speranţă a rugbyului romanesc. Juca flanker si era evident, chiar si pentru ochiul unui profan, un mare talent. Pe 26 decembrie, cand i-am vazut numele pe ecran intre mortii Revolutiei am inceput sa râd ca un idiot ! Am suferit un şoc. Nu-mi venea sa cred. Nu-mi puteam imagina că omul ăla care ma imbratişase la propriu atata vreme, eu linia a doua, el flanker, (cei care cunosc rugby stiu ce spun) nu mai era. Nici mama nu ma tinuse in brate 4 ani, cat am jucat impreuna cu Butiri ! Amanuntele pe care le-am aflat ulterior au fost si mai cutremuratoare. Fusese impuscat in picior si in abdomen. Acestui monument de barbaţie, sportivitate si camaraderie i se amuptase piciorul. Marele talent al rugbyului romanesc (opinia antrenorilor vremii), la 1,97 si 110 kg, ar fi fost constrâns să-şi petreacă restul vietii intr-un cărucior ! Glontul încasat in stomac, dupa unele informatii, un glont neconvenţional, i-a fost însă fatal. Impuscat pe 23 decembrie, a murit pe 26, in a doua zi de Craciun. 

 

Florin Butiri, primul din stanga sus

Tot in zilele Craciunului ’89 au fost dusi la groapa Toporan, Stan si Astafei. Cimitirul Tineretului.....Ireala denumire.....In primavara ’90 Clubul Rapid a asezat o cruce in fata stadionului in memoria celor 3 rugbysti ai sai – Butiri, Astafei si Stan. Astazi, la 26 de ani de la Revolutie, foarte putini mai stiu cine au fost cei 3 adolescenţi care zambesc din fotografiile postate pe cruce. Despre Toporan, nici atat...Zdrobită, umilită, disperată de pasivitatea statului roman care n-a fost in stare sa-i spuna cine i-a ucis fratele nici pana in ziua de azi, Galina Astafei, (argint in ’92 la Barcelona la saritura in inaltime), a abandonat Romania si s-a stabilit in Germania. In 2008, parintii lui Florin Butiri au reusit sa obtină o sentinţă care condamnă statul roman pentru faptul ca nu si-a dat in nici un fel silinţa sa afle cine le-a stins lumina ochilor in decembrie 1989.  Institutiile sportive de resort nu fac nici o referite la puştii morti pe baricadele Revolutiei, desi rugbyul este singurul sport care a dat jertfe, la propriu, pe altarul democratiei. Parinţii morţilor traiesc de 20 de ani, in fiecare an, un Craciun de cosmar, Craciunul cand si-au dus la groapa copiii. Si atunci, in anul de gratie 2015, stai si te intrebi uitându-te la ce se intampla in jurul tau, oare a meritat ?