Exercitiu de imaginaţie în 1937. Închipuiţi-vă automobilul în anul 2000!

                  În 1937, Gazeta Sporturilor prelua un exerciţiu de imaginaţie propus de hebdomadarul francez Marianne. Mai multe personalităţi, producatori de automobile, piloti, erau îndemnate să-şi închipuie cum va arăta automobilul în 2000. Provocarea lansata de reporter i-a starnit pe toti cei intervievati, punandu-le la lucru imaginatia. Privind retrospectiv, putem spune ca unii dintre ei s-au dovedit a fi chiar vizionari in vreme ce altii au ramas in sfera sf.

 

“Care va fi automobilul anului 2000? Cum îl închipuiţi? Acestea au fost întrebările pe care le-am pus diferitelor personalităţi”. Asa debuta in 1937 ineditul interviu.

Lucien Rosengart: inginer francez, constructor de automobile, mort în 1976.

«63 de ani reprezintă pentru noi o epocă aproape insondabilă. Vezi dumneata, zece ani în timpurile noastre reprezintă un secol de odinioară... Gandeşte-te că acum 10 ani nu cunoşteam nici fonograful. Să încercăm totuşi să întrezărim etapele pe cari va trebui să le parcurgă automobilul. În primul rând n’am impresia că aerodinamismul se va desvolta mai mult, căci dacă va trebui să utilizăm şosele şi dacă se ia în consideraţie faptul că forţa aerodinamică nu joacă în adevăr un rol decăt începand dela 100 km pe oră, nu mă îndoesc că se va ajunge foarte greu, pe şosea obisnuită, să se atingă vitezele pentru cari aerodinamismul ar reprezenta un real folos. (....). Cât în ceeace priveşte combustibilul pe care îl vor întrebuinţa, cred că în foarte scurt timp vom părăsi benzina pentru a o înlocui cu lemnul padurii şi vehiculele cu gazogeni vor cunoaşte o epocă de reală prosperitate. În 20 de ani se vor capta încărcături de electricitate cu ajutorul undelor şi în anul 2000, ei bine, în anul 2000 văd dispariţia automobilismului. Cel puţin utilitatea automobilului va fi mult mai redusă din ziua în care helicopterul va fi perfecţionat. În rezumat, îmi închipui foarte bine un fel de avion-automobil cu roţi escamotabile şi flotante, capabile să evolueze pe pământ, în aer şi în apă.”

Georges de Lavallette, inginer, câştigător în 1932 al Raliului Monte Carlo.

“Domnul Georges de Lavelette, al carui succes strălucitor în rallyeul din Monte Carlo este în mintea tuturor, şi care parcurge în fiecare an mai bine de 100.000 de km, lucrează în atelierul său la prepararea prototipilor anului 1938.

- Automobilul în anul 2000 ? În primul rând se poate spune că vor mai exista automobile, adică avionul nu va înlocui totul, afară de cazul că nu se va găsi de acum înainte mijlocul de-a suprima inconvenientul pe care îl reprezintă pentru aviaţie ceaţa sau lipsa de vizibilitate. Ca schimbare importantă, văd în anul 2000 automobile cu cauciucuri inuzabile circulând pe şosele neuzabile şi aprovizionându-se cu combustibil, în schimbul unui abonament anual, dela staţiunile-serviciu automate şi înşirate dealungul şoselei. (...)

- Oare acest combustibil va fi solid (o pastilă), lichid (rezervor de umplut) sau gazos (în cilindru) ?

- Greu de răspuns... Înclin a crede în cea din urmă soluţie, în baza marelui număr de sub-produse lansate de marile uzine cu toate că adesea nu sunt decât combustibile recuperabile. (....). Ceeace e sigur, este că se va discuta şi peste 63 de ani avantagiile automobilului deschis şi a maşinei închise. Totuşi vor exista solutiile mixte de decapotaj, acţionate în mod automat, la comanda unui higrometru sau datorită unei celule foto-electrice influenţată de razele solare. Deoarece drumurile vor fi neuzabile vom întrebuinţa, poate, un procedeu de franaj care va consta în aplicaţia unor saboţi în contact direct cu pământul; este o soluţie care a fost încercată la căile ferate, unde s’a experimentat sistemul prin frecarea şinelor. În adevăr, odată ce orice frână porneşte dela principiul utilizării aderenţei drumului este ilogic să întrebuinţăm un mare număru de organe din corpul automobilului şi care în mod normal ar trebui să existe doar pentru translaţie.

Schimbarea vitezei şi ambreiajul vor depinde de combustibil; trebuie un produs atât de elastic ca şi aburul, ceea ce va permite revenirea la soluţiile maşinei cu aburi, la marea ei forţă de demaraj (...) ceea ce va elimina nevoia ambreiajului şi a schimbătorului de viteze. Către aceste probleme trebue să se îndrepte schimbătorul de viteză automat care să nu producă o complicaţie în sistemul de-a conduce ci să ne îndrepte la găsirea unui robinet capabil să dozeze forţa motrice aplicată asupra roţilor, pentru a putea merge mai repede sau mai încet, pentru a demara sau pentru a opri”.

         Domnul Lavallette (...) ne-a mai spus că, după părerea sa, în anul 2000 nu va mai exista alt aparat de bord afară de....ceas. Nu va mai exista nici măcar un indicator de viteză căci relativ la acest subiect vor fi cu toţii blazaţi. Dealtfel, acest tehnician ne asigură că un decret-lege va fixa viteza obligatorie la 120 km pe oră (...).

Reclama la Chevrolet in anii '30.

Robert Benoist, campion mondial de automobilism, campion al Franţei, Italiei, Spaniei si Marii Britanii in anii 20-30. Agent secret în cel de al doilea război mondial al serviciului britanic SOE, Direcţia de Operaţii Speciale. Executat de germani la Buchenwald, în septembrie 1944.

- Nu cred, ne-a spus dansul, în marile schimbări ale automobilului. Maşina trebuie să rămână adaptabilă nevoilor şi mijloacelor omului. (...) Totuşi cred că în anul 2000 nu ne vom mai servi de benzină. (...) Aş înclina să cred că vom folosi pastilele, forme concrete ale benzinei sintetice. In tot cazul, ar fi o gravă eroare de a crede că omul anului 2000, care va fi constituit ca dumneata şi ca mine, ar putea să facă în mod normal pe şosea peste 300 km pe oră. Mecanica progresează dar fiinţele cărora ea le este încredinţată rămân aproape aceleaşi.

Rene Dreyfus, multiplu campion de automobilism, mort 1993.

- După părerea mea, profilul automobilului va deveni din ce în ce mai aerodinamic şi vitezele realizate vor fi din ce în ce mai mari. (...) Sunt convins că urmaşii vor face 200 km pe oră tot aşa cum facem noi 100 si că copiii urmaşilor nostri vor face 300 km după cum taţii lor făceau 200.

M. Fenestre, directorul uzinelor Simca: „Automobilele vor deveni cât se poate de joase si graţie lărgirii progresive a drumurilor vor putea să atingă mari viteze. Si vom putea parveni fără îndoială să livrăm clienţilor automobile sburătoare, cari vor aprtine în acelaşi timp şi avionului şi automobilului.”

Luigi Chinetti, pilot şi antreprenor italian, mort în 1994. „Incepând cu 1950 nu ne vom mai servi de benzină. Si în ceeace priveşte drumurile îmi închipui câteva linii drepte, foarte lungi, cari vor fi distribuitoare de electricitate. Adica vor fi parcurse deun cablu electric distribuitor al unei energii captabilă fără troleu. La fiecare sută de km va fi instalată o centrală electrică.”

„Oare automobilul anului 2000 va mai fi ceeace numim astăzi un automobil?”, se întreabă la final realizatorul interviurilor. „Putea-vom numi astfel aparatul care, capabil să meargă pe pământ, va fi în acelaşi timp apt să ne transporte în cer? Ceea ce e aproape sigur este că mai târziu sau mai de vreme automobilul va profita de progresul aviaţiei”. 

Domnul KO, Alec Năstac !

                   Alec Năstac este boxerul cu cea mai scurtă şi mai fulminantă carieră din boxul amator românesc. S-a apucat de box tarziu, in 1967, la 19 ani si s-a retras in 1978 la doar 29 de ani. Una peste alta n-a boxat nici 10 ani, dar a avut performante remarcabile. A fost medaliat european, mondial si olimpic la categoria mijlocie, categorie pe care in Romania a dominat-o fara drept de apel in anii ’70. A sustinut peste 300 de meciuri la amatori dintre care peste 200 le-a castigat prin ko. A stat la masa cu Fidel Castro, a fost premiat de Nicolae Ceausescu, a boxat cu Manea Mănescu si a jucat in filmele lui Sergiu Nicolaescu. Infrangerile sale au fost atat de putine, sub 10 in toata cariera, incat ii este mai usor sa-si aminteasca numele celor care l-au invins decat pe ale invinsilor sai. Astazi, cel poreclit “Lemnul” pentru forta loviturilor sale, isi creste nepotul, Vladut, in cartierul bucurestean Colentina, uitat de lume la fel ca multi alti eroi ai sportului romanesc.

“Batranul” de 19 ani

                In 1967 cand a facut prima oara cunostinta cu boxul, Alec Năstac era elev la o scoala profesionala din Galati unde ajunsese la indemnul mamei :”du-te maică acolo ca o sa ai casa si masa si te alegi si cu o meserie”. Alec era cel mai mic dintre cei trei copii ai familiei Năstac din satul galatean Cavadineşti. A incercat mai intai luptele dar a renuntat repede. La box a ajuns îndemnat de prietenul sau Mihalis Teodoridis, un grec din Galati, care l-a luat de mana si l-a dus la Clubul Dunărea. Antrenamentele se tineau in podul unei cladiri de langa gara din Galati. Prima intrebare a antrenorului Grigore Jelesneac a fost legata de varsta :”Cati ani ai ? Aproape 19....Aaaaa...e tarziu tată. Daca te apucai cand erai mai tânăr mai mergea da’ acu’ e tarziu, esti batran”. In ciuda “batranetei”, Alec a continuat sa vina la sala pana intr-o zi cand unul dintre boxerii cu vechime l-a invitat sa faca un sparring. “Nici nu stiam să leg manusile, le puneam pentru prima oară în maini”, isi aminteste Nastac. Dupa cateva minute de box, antrenorul, surprins de felul in care se mişca şi lovea Nastac, îi opreste pe cei doi si-l trage într-un colţ pe “batrânul” Alec. “Unde ai mai boxat inainte ?! Păi nicăieri....e prima oara cand pun manusile! Nu se poate ! N-ai mai facut niciodata ?! Nu ! Bine, da-i drumul la pregatire ca sigur o sa iasa ceva din tine”, a incheiat antrenorul uimit. Alec Năstac era un talent nativ iesit din comun. Era facut pentru box. Dupa doar cateva zile in care i-a privit pe boxerii mai experimentati a reusit cu mare usurinta sa le copieze miscarile si sa se prezinte ca un boxer cu ani de ring in spate. Peste cateva saptamani i-a fost opus in primul sau meci un sportiv mai vechi din cadrul clubului. Spre surpriza tuturor Alec a castigat prin ko. Era inceputul unei cariere de exceptie.

Fuga la Brasov, primul titlu si devastatoarea directă de dreapta

Ca junior a boxat un singur an, 1967. Prima gală in afara Galatiului a fost la Brasov, etapă a Campionatului National de Juniori. Lotul Dunarii a plecat insa sub Tampa fara Alec, care cum-necum a pierdut trenul. Disperat, vazand cu ochii cum cariera de abia inceputa era pe punctul de a se destrama, a plecat spre Brasov cu urmatorul tren. Intreband in stanga si-n dreapta a nimerit la sala Tractorul care gazduia gala, cu cateva zeci de minute inainte de competitie. Si-a facut iute incalzirea, a urcat in ring si si-a tabacit adversarul castigand fara drept de apel. Peste cateva saptamani a ajuns in finala Campionatului National de Juniori. La doar 4 luni de cand pasea in premiera intr-o sala de box ! “In finala am intalnit un sportiv mult mai inalt decat mine....Eu n-am avut inaltime dar am compensat prin mobilitate, forta si tehnică. Ei...si nu stiam ce sa-i fac. Cum dădeam stanga el facea pasul inapoi si dadea capul pe spate. Ce-i fac, ce-i fac, mă gândeam ? Si mi-am zis asa...Mă fac că-i dau cu stanga, fac eschiva in dreapta mea si il pocnesc cu directa de dreapta. Nu mai facusem niciodata schema asta...Era prima oara cand o incercam, dar asa de bine mi-a iesit ca l-am facut ko de n-a mai miscat ! Acest procedeu, inventat atunci, mi-a adus cele mai mari performante, a devenit arma mea numarul 1”.

Devenit campion de juniori, Alec isi continuă uimitoarea ascensiune. E convocat la lotul national de antrenorii Teddy Niculescu si Titi Dumitrescu si boxeaza pentru prima oara sub tricolor in toamna 1967 intr-o intalnire inter-tari Ungaria-Romania. Ungurii nici n-au avut vreme sa se intrebe cine e personajul cu alura de star de cinema din tabara romanilor. Au cazut ca popicele, unul dupa altul, sub pumnii puştiului din Cavadineşti. Alec Nastac crestea in lumea boxului precum Făt-Frumos in cea a povestilor. Iar cresterea sa nu avea cum sa ramana neobservată. Cei doi balauri, Dinamo si Steaua, erau cu ochii pe el.

Dinamo ratează, Steaua marchează

                  In 1968 pentru Alec Nastac bătea la usa militaria, care, pe vremea aceea era obligatorie. Sportivii de valoare erau monitorizati de cele doua cluburi militare, Dinamo, clubul Internelor si Steaua, cel al Armatei.  Nici un sportiv valoros nu avea scapare si erau foarte putini cei care nu isi doreau sa incorporeze in Ghencea sau Stefan cel Mare. Diferenta dintre armata ca sportiv si cea obisnuita era ca de la pamant la cer. Aveai de ales intre a fi prinț sau cersetor. Hrana buna, libertatea de pregatire si de participare la competitii, permisii si invoiri fara numar, plus posibilitatea de a imbraca uniforma cu un salariu bun dupa incheierea perioadei de catanie, toate astea erau niste avantaje pe care numai cele doua cluburi le ofereau. In 1968 pe Alec l-a atacat mai intai Dinamo. A discutat cu militienii, ba chiar a si dormit cateva nopti in Stefan cel Mare insa n-a semnat nici un document. Din motive birocratice probabil, Dinamo a tergiversat inregimentarea lui Alec. De nehotararea inamicului au profitat rivalii din Ghencea care au atacat prin antrenorul Marcu Spakow, fratele greului interbelic Motzi Spakow. Marcu l-a săltat pe Năstac din cantonamentul nationalei de la Snagov si l-a dus direct la sediul clubului Steaua. Tuns, ras, frezat, fotografiat si îmbracat în uniformă Alec Năstac a semnat incorporarea la Steaua unde avea sa ramana pana in 1999 cand a iesit la pensie cu gradul de colonel.

           In 1968, catana fiind, a ajuns in finala campionatului national de seniori unde l-a infruntat pe Gheorghe Chivăr, legitimat tot la Steaua, medaliat european si multiplu campion national. Chivăr a primit decizia la puncte dupa un meci foarte strâns. “Nu mi-a picat prea bine decizia, dar m-am linistit gandindu-ma ca de abia imi incepusem cariera”, rememoreaza Năstac. Cu 6 luni inainte de incheierea stagiului militar, de teamă sa nu-l piarda, Steaua il angajează deja ca sergent major cu toate avantajele ce decurgeau de aici. In ’69, sergentul major Alec Nastac ajunge din nou in gala finala a categoriei mijlocie, 75 kg. Adversar in primul tur....invingatorul sau din anul anterior, Gheorghe Chivăr. “Chivăr era stangaci si cum eu legam bine de tot directa de dreapta, treaba asta mi-a venit manusa. Dupa un minut Chivar era ko. Apoi, ca sa nu se supere Chivar, pana in finala inclusiv i-am batut pe toti ceilalti tot prin ko.” A fost primul titlu national la seniori pentru Nastac. Pana la retragere avea sa cucereasca 7 in total, boxand insa numai in anii in care a fost valid. A castigat primele 3 editii ale competitiei Centura de Aur, 1971-1973, dupa care n-a mai participat.

Anii '70, Nastac in dreapta.

1971. Un turist urca pe podiumul european

                       In mai 1971, floarea boxului romanesc se pregatea de europeanul ce urma sa inceapa luna urmatoare la Madrid. Pentru Alec Nastac era prima competitie de mare anvergura. Cu o saptamana inainte de concurs simte dureri in pulpa stangă. Diagnosticul vine rapid si implacabil...tromboflebita. “In regim de efort sustinut tromboflebita poate duce chiar la deces, mi-au explicat doctorii”, isi aminteste astazi Năstac. Pentru ca fusese deja inscris in competitie si i se cumparase bilet de avion e luat la Madrid pe post de....turist. Acolo, tanarul Nastac nu are stare, in ciuda faptului ca ar fi trebuit sa stea nemiscat in pat si sa bea lichide cu nemiluita. In ziua cantarului trece peste sfaturile tuturor si hotaraste sa faca si el categoria. Se ivea insa alta belea ! Stand la pat atatea zile ajunsese la 77,5 kg, cu 2,5 kg in plus fata de categoria sa. “In dimineata cantarului, pe la 7:00, ne-am dus la sauna din incinta stadionului Santiago Bernabeu unde se tineau europenele. Faceam box cu umbra in sauna in reprize de cate 3 minute iar antrenorul Ion Chiriac ma cronometra printr-o ferastruica. Dupa aproape 2 ore de sauna am lepadat surplusul de kg si am facut cantarul cu cateva minute inainte de ora de inchidere. Ulterior am semnat o hartie in care declaram ca sunt constient de faptul ca sufar de tromboflebita si că aleg să boxez pe propria raspundere”. Norocul lui Nastac a fost ca a intrat in competitie de abia in a treia zi de concurs si a avut mai mult timp de refacere. Pana in finala si-a executat sumar toti cei 4 adversari iesiti in cale, ko in prima sau a doua repriza, printre victime aflandu-se inclusiv vicecampionul mondial en titre, finlandezul Reima Virtanen, viitor medaliat cu argint la JO 1972. In finală, “turistul” Alec Nastac a dat peste lituanianul Juozas Juocevicius, reprezentantul Uniunii Sovietice. Dupa 3 reprize arbitrii l-au facut campion european pe sovietic, decizie 3-2. Decizia a starnit o adevarata rascoala....spectatorii scandalizati au inceput sa arunce spre ring cu scaune, sticle, pachete de tigari, brichete, samd. “Am castigat meciul clar. Când esti acolo in ring stii fara dubii daca ai pierdut sau ai castigat. Simti ! Cu sovieticii insă, mereu am păţit asa”, istoriseste cu amaraciune Nastac la peste 40 de ani de la acel meci.

Esecul de la Munchen si surpriza Alexe

              Pentru Jocurile Olimpice de la Munchen 1972, Alec Nastac s-a antrenat zi si noapte. “Eram convins ca ma bat la aur. Imi stiam toti adversarii si eram in mare formă “, isi aminteste Alec. Primul semn de intrebare cu privire la forma sa a aparut insa in săptămâna premergatoare inceperii turneului cand toti boxerii romani au facut un sparring cu lotul olimpic al Argentinei. Am fost insă amestecati ! “Eu am facut sparring cu unul de la 67 de kg care m-a batut. Ar fi trebuit sa fie un semnal de alarma dar nu mi-am dat seama. Imi aduc aminte ca nu-mi iesea nimic !”. Si nimic nu i-a iesit ! A pierdut in primul tur in fata cubanezului Alejandro Montoya prin ko in prima repriza. “Ne-am contrat, am cazut, la 8 eram demult cu pumnii sus, dar arbitrul m-a trimis la colt. Pesemne a vazut ca mi se plimbau ochii. Mai tarziu, dand timpul inapoi mi-am dat seama ca probabil am fost supraantrenat. Dorinta mea de a ma bate la medalie a fost imensa dar pregatirea a fost dozata gresit astfel incat la JO, desi ma antrenasem din greu, eram obosit !” Singura medalie a boxului romanesc la JO 1972, un argint, a fost adusa de greul Ion Alexe pe care la un moment dat sefii delegatiei Romaniei au vrut sa-l excludă din lot. “La sparingul ala cu argentinienii lui Alexe i-a picat adversar un semigreu, Miguel Angel Cuello (mai tarziu campion mondial WBC). Bai...ce bataie i-a dat asta lu Alexe la sparring...!!! Soră cu moartea ! In sala erau toti generalii, sefii delegatiei, care cand l-au vazut pe Alexe ce păţeşte le-au cerut antrenorilor sa-l trimită acasă ca face tara de rusine. Cu chiu cu vai l-au pastrat in lot. Si cine ne-a scos din rahat ? Alexe ! A ajuns in finala olimpica ! “ O finala pe care din pacate Ion Alexe n-a mai disputat-o. Avand bratul fracturat in semifinala a fost bagat in ghips iar aurul olimpic i-a revenit fara lupta cubanezului Teofilo Stevenson.

1973. Argintul de la Belgrad si “prietenul” Wolf

               In 1973, fara rival in tara la categoria mijlocie, Alec Nastac impusca inca un titlu national dupa care merge la europenele de la Belgrad. Dupa doua decizii de 5-0 si un ko, in finala Alec Nastac dă peste sovieticul Viaceslav Lemeshev, campionul olimpic en-titre. Arbitru de ring a fost germanul Wolf, o veche cunostinţă a lui Năstac. “In prima repriza rusul mă pune jos. Ma ridic repede si-l iau la tocat marunt. In a doua il trimit eu pe el la somn cu directa de dreapta. Arbitrul in loc sa-l numere se repede catre mine !! Ala zacea pe jos intr-un colt iar arbitrul imi aranja mie maieul si ma stergea pe fata de sudoare ! Dupa secunde bune a catadicsit sa-l numere, dar era mult prea tarziu, isi revenise bine. Desi am fost pe el pana la final i-au dat decizia lui cu 3-2. Ca si la Madrid in ’71, rusii se dovedeau a fi iarasi intangibili iar Nastac descoperea in arbitrul Wolf un “prieten” de nadejde. “La Belgrad, Wolf m-a furat cu nerusinare si atunci mi-am dat seama ca de fapt se răzbuna pe mine. In 1968, participam la o competitie de tineret. Cum eram la inceput, nu stăpâneam foarte bine tehnica iar la un meci în care mă arbitra acest Wolf, l-am lovit fără să vreau. S-a băgat între mine şi adversar şi i-am dat una fără intenţie. După finala de la Belgrad aveam sa-mi dau seama că omul ala mă vâna ca să se răzbune.” Singura consolare a lui Nastac a fost reactia publicului. Spectatorii de la Belgrad au reactionat la fel ca cei de la Madrid, taxand vehement furtul la care asistasera.

Havana 1974, la masa cu Fidel Castro

                    In august 1974, capitala Cubei, Havana, a gazduit prima editie a mondialelor de box pentru amatori.  Fidel Castro, pe atunci prim-ministru al Cubei, a fost nelipsit de la gale. Pe pamant cubanez sportivii romani si-au dat seama ca intotdeauna e loc de mai rau.  Marcat si in ziua de azi de cele vazute in urma cu 36 de ani, Alec Nastac povesteste cu mirare in glas : “in Havana am dat peste o saracie pe care nu ti-o poti imagina daca n-o vezi cu ochii tai. Parea un oras aflat aproape in totalitate in paragina....case cu peretii coscoviti, fara ferestre, masini fara portiere....Nu erau gunoaie caci n-aveau din ce sa faca gunoi ! Nu existau magazine ! Totul se dadea pe cartela, pana si inghetata la cornet. Noi aveam, sa zicem, 100 de dolari diurna bani declarati la intrarea in tara. Pentru cei 100 de $ am primit un soi de tabel. Faceam cumparaturi numai de pe la shopuri. Valoarea fiecarui obiect cumparat era trecuta pe tabelul ala pana se epuiza suma. Daca il pierdeai sau daca epuizai suma trecuta initial pe tabel puteai sa ai dumneata si un milion de $ in geanta ca n-aveai ce face cu ei.” Drumul lui Nastac pana in finala mondialelor de box de la Havana a fost presarat cu 3 victime : jamaicanul Brown – ko r2, kenyanul Dula si iugoslavul Vujkovic, ambii invinsi la puncte. In meciul cu Peter Dula a suferit insa o accidentare care mai tarziu avea sa-l determine sa-si incheie cariera. “Am primit repetate lovituri in arcade. Pe langa loviturile de pumn, Dula m-a lovit repetat cu capul si mi-a deschis arcada stanga. Am castigat la puncte dupa ce l-am pus in fund o data”. Dupa meci a venit cosmarul. Pe vremea aceea in boxul romanesc nu exista nici un cutman. De “avariile” suferite de boxer se ocupau antrenorul si medicul lotului. “Imi puneau pe arcada o solutie care ma ustura ingrozitor, alternativ cu gheata. Gheata insa s-a terminat repede caci din cauza caldurii toti cei din delegatie beau bere cu gheata.” In finala a dat peste alt puglisit sovietic, Rufat Riskiyev, “Tigrul din Taskent”. “La finala aratam ca Frankenstein. Imi era teama sa ma privesc in oglinda. Am dat in Rufat cat am putut. L-am pus la podea, arbitrul canadian Tummon l-a numarat, dar tot pe el l-au dat invingator. Tummon a incercat permanent sa ma scoata din ritm. Fragmenta lupta din te miri ce. Am pierdut cu aceeasi clasica decizie : 3-2 !”. Inainte de finala, Alec se intersectase cu Fidel Castro.”Stiam unde sta si cand m-am dus catre ring m-am oprit in fata lui, l-am salutat din cap si am plecat mai departe”. Dupa meci, impresionat de felul in care se batuse romanul si de decizia care ii rapise aurul mondial, Fidel Castro l-a invitat pe Alec Nastac in propria-i loja.”Ma indreptam catre vestiar cand m-a oprit un individ si cu gesturi largi m-a invitat catre loja lui Castro. Cand am ajuns acolo, Fidel, imbracat militar, ma imbratiseaza si imi spune <Tu esti adevaratul campion mondial. A fost o decizie gresita !> Am urmarit impreuna ultimele doua finale dupa care ne-am revazut seara la banchet. Petrecerea de final s-a tinut intr-un restaurant de dimensiuni uriase, Tropicana. Luxul de acolo contrasta incredibil cu saracia de pe strazi. La un moment dat am fost chemat la masa lui Fidel Castro. M-a invitat sa stau jos, am baut cateva beri impreuna, am dansat niste dansuri d-astea gen samba, iar la final mi-a strans mana si mi-a urat noroc. Am fost singurul sportiv strain cu care Fidel Castro s-a intretinut la banchet”.

Centura de Aur. 

Montreal ultimul bal

                  Accidentarea netrata corect de la Havana avea sa se dovedeasca a fi una deosebit de grava. Medicii l-au diagnosticat cu periostita agravanta. In cele din urma Alec a ajuns la cutit si n-a boxat deloc in decursul lui 1975. Deja il batea gandul sa se retraga. Pana la urma l-a impins catre ring dorinta de revansa pentru esecul din ’72. Inainte de plecarea catre Montreal, gazda JO 1976, toti sportivii romani au fost stransi la un loc la ordinul partidului. “Mi-aduc aminte ca Ilie Verdet ne intreba ce-o sa facem la Montreal, de parca eram ghicitoare. Si vine si randul Nadiei care era o mana de om pe vremea aia. Ei...tu Comaneci Nadia ce vei face la Jocurile Olimpice ? Pai...o sa incerc sa iau o medalie, vine raspunsul cu voce stinsa. Si apoi ? Apoi....ma intorc la mama...si izbucneste in plans”, istoriseste amuzat Nastac despre cea al carei nume avea sa se confunde apoi cu cel al Jocurilor Olimpice de la Montreal. Pe pamant canadian Alec Nastac a trecut de primul tur fara a da piept cu cineva, gratie sortilor. In optimi a intalnit un australian....Philip McElwaine pe care l-a invins la puncte. Pretul victoriei a fost insa unul mare. Arcada stanga, puternic sensibilizata dupa momentul Havana, era din nou deschisa. “Imi amintesc ca dupa meciul cu australianul stateam in cada la hotel la recuperare. Deodata ma trezesc ca dau buzna in baie vreo 7 insi....toata conducerea delegatiei. Cand m-au vazut au ramas blocati. Eram tumefiat ingrozitor. <Boxezi maine cu ochii astia umflati ?!>, m-au intrebat. Pai cine vrei sa boxeze, mama ? Si am boxat. A doua zi la Comisia Medicala desi ma dureau ranile de-mi venea sa ma urc pe pereti, n-am zis nici pîs. Medicii au clatinat din cap dar m-au lasat sa urc in ring. Acolo ce sa vezi....cine crezi ca era arbitru ? Amicul Wolf ! Cand l-am vazut m-a luat cu calduri. Putea opri meciul inca inainte de a incepe. Ce sa vezi insa…a venit la coltul meu si mi-a spus printre dinti :<te-am napastuit atatia ani dar acum vreau sa te ajut ca sa ma spal de pacate. Indiferent de ce se intampla termini meciul>” Tumefiat ingrozitor, acuzand dureri mari, Nastac si-a vazut de treaba si a iesit biruitor. L-a invins la puncte pe brazilianul Fernando Martins. Calificarea in semifinale insemna automat si dobandirea medaliei olimpice de bronz. Din pacate, ghinionul si-a gasit din nou de joaca pe ulita lui Alec Nastac. Dupa meciul cu Martins arata atat de zdrobit incat nici cel mai intelegator medic nu i-ar fi dat acceptul pentru a mai boxa. Nu i-a mai ramas decat sa vada restul turneului la televizor. Si l-a vazut pe americanul Michael Spinks, cel pe care trebuia sa-l intalneasca in semifinale, devenind campion olimpic in dauna rusului Rufat Riskiyev. In toamna lui 1976 a fost invitat sa boxeze in Brazilia contra lui Fernando Martins intr-un meci revansa. Brazilienii suportau toate cheltuielile din dorinta de a-l vedea la lucru pe cel care ii impresionase la Montreal insa partidul s-a opus si meciul a ramas la stadiul de deziderat. A mai urcat de cateva ori in ring in 1977 iar in 1978 a abandonat boxul. Arcada zdrobita nu-i dadea pace si il supără si in ziua de astazi. Pana la inceputul anilor 2000 a antrenat dupa care a pus definitiv manusile in cui. O valiza plina cu fotografii si decupaje din ziare ii alina dorul de box.

Nastac pe scurt

1974. Nastac, in stanga, vs Simion Cutov

In 1972 a incrucisat manusile cu Manea Manescu, viceprim-ministru la acea vreme. “Eram in cantonament la Snagov si mai mereu saream gardul si furam mere din gradina lui Manea Manescu. Intr-o zi ne trezim cu el la usa. Zice...<ia sa vad, la box sunteti la fel de buni ca la furat mere ? Si-a pus manusile si am facut cateva reprize cu el. A fost mai mult o joaca”, povesteste Nastac.  

Alec Nastac a jucat in doua dintre filmele lui Sergiu Nicolaescu. In “Noi cei din linia intai” a avut un rol de soldat iar in Ringul a fost...boxer. Chestionat in vara 2012, regizorul Sergiu Nicolaescu si-a amintit despre colaborarea cu Nastac :”era un tip foarte constiincios si extrem de atent la ce avea de facut. Parca facea actorie de cand lumea ! Si filmarile au fost dificile, cu multi oameni implicati”.

In filmul Ringul

Ion Monea vs Alec Nastac

In 1969 Alec Nastac si-a dobandit locuinta boxand contra lui Ion Monea, dublu medaliat olimpic la Roma ’60 si Mexico ’68. “Ma facusera sergent major dar nu-mi dadusera casa iar eu aveam nevoie urgenta de locuinta caci sotia mea era insarcinata. Nu-i puteam convinge decat daca faceam ceva deosebit. Si am facut ! Am urcat in categorie, de la mijlocie la semigrea, ca sa pot boxa cu Ion Monea, nume mare la vremea aceea. Am facut un meci mare pe Stadionul Republicii cu o gramada de oameni in tribune. L-am pus jos pe Monea dar pana la urma i-au dat meciul la puncte. Dupa gala, generalii roiau in jurul meu nemaicontenind cu laudele...ce sa-ti facem, ce sa-ti dregem, ai probleme ? Zic da....imi trebuie o locuinta. A doua zi primeam cheile casei”.

Alec Nastac antrenor

Aurel Toma, spaima campionilor.

        -          Buna ziua. Va mai intereseaza subiectul Aurel Toma ?

     -          ....!?...

     -          Ma numesc Sorin Nistor, locuiesc in Brasov si sunt un urmas al lui Aurel Toma...

                     Acest dialog avea loc la inceputul lui iunie 2010. Cautam de mai bine de 2 ani sa aflu povestea unuia dintre marii boxeri ai Romaniei. Aveam informatii din diverse publicatii interbelice doar despre activitatea sa din Romania pana undeva spre sfarsitul anilor ’30. Dupa ce s-a stabilit in SUA parca o foarfeca nevazuta a retezat orice legatura dintre Toma si Romania. Schimbarile politice de dupa razboi au facut imposibila aflarea vreunei informatii despre el. Prin anii 50-60 tatal sau a trimis mai multe solicitari catre ambasadele Romaniei de la Paris si Washington fara a primi vreun raspuns. In anii ’80 jurnalistul, scriitorul si omul de teatru Mircea M. Ionescu a incercat si el, fara succes, sa afle ce s-a intamplat cu cel supranumit “Spaima campionilor”. In 1975, scriitorul George Mihalache i-a dedicat un capitol in cartea sa “Acei barbati minunati si manusile lor de box”, insa naratiunea decurge din lecturarea ziarelor vremii si este strict legata de cateva dintre meciurile lui Toma, fara detalii despre traiectoria vietii sale. Norocul a facut ca Sorin Nistor, cadru militar in Brasov si urmas al lui Aurel Toma sa descopere pe site-ul unei publicatii de limba romana din SUA postarea mea in care ceream sugestii despre cum as putea afla cate ceva despre Aurel Toma. Cu doar cateva zile inainte Sorin il descoperise navigand pe internet pe fiul lui Aurel Toma, Ronald Toma. Asa am deslusit in mare parte, la 100 de ani de la nasterea sa, epopeea boxerului Aurel Toma.

Cine a fost Aurel Toma.

        Aurel Toma s-a nascut pe 30 iulie 1911 la Babadag, intr-o familie cu 8 copii. Mama, Ileana, era din familie de bulgari iar tatal, Marin, se tragea din neam de oieri din zona Sibiului de unde venise in Dobrogea in a doua jumatate a secolului 19. In jurul lui 1924 Aurel pleaca la Bucuresti pe urmele fratelui sau mai mare, Valeriu, care deschisese o cofetarie in Piata Amzei. Cum si cand s-a apucat de box nu se stie exact. Se cunoaste doar numele antrenorului care l-a initiat in box : Petre Alexandrescu, unul dintre fondatorii scolii romanesti de box. Ofiter in armata regala, Alexandrescu a studiat la Paris unde a deprins tehnici de box si de jiu-jitsu. Revenit in tara a inceput sa-si impartaseasca din cunostintele acumulate in Franta, printre elevii sai numarandu-se si Regele Carol al-II-lea caruia i-a fost aghiotant si i-a oferit lectii de box si de jiu-jitsu. Petre Alexandrescu este autorul unui tratat de box intitulat “Manual de box pentru amatori, profesionisti, maestri de box, licee, scoli militare, societati si diferite organizatii sportive”. Documentul a fost tiparit in 1925 si poate fi citit la Biblioteca Academiei.         

Aurel Toma

Enciclopedia boxului mentioneaza primul meci profesionist al lui Toma in iunie 1931 la Bucuresti. “Maruntel de statura dar iute si foarte ambitios” il caracteriza Gazeta Sporturilor pe cel care avea sa devina de doua ori campion european al profesionistilor la categoria cocos in 1936 si 1938. Alaturi de Lucian Popescu, triplu campion european la musca, pana si cocos, Toma a marcat boxul romanesc si international in anii ’30. A fost primul boxer roman care a urcat in ring la Madison Square Garden si totodata singurul roman care si-a construit o cariera in boxul profesionist american.

Afirmarea in Franta

        Dupa o serie de meciuri disputate in tara, in decembrie 1932 Aurel Toma ia drumul Parisului impreuna cu mai multi boxeri romani. In Romania conditiile de pregatire erau precare iar un nume in lumea boxului nu-si putea face decat luptand in tari cu traditie in acest sport. “Parisul insemneaza idealul spre care toti boxerii nostri holbeaza ochii si intind mecanic mainile ca spre un miraj unic si salvator. Pentru toti, Parisul e cheia succeselor, a consacrarii si a imbogatirii”, nota GSP. 

Dupa un meci demonstrativ in care impresioneaza contra campionului mondial Victor Young Perez, lui Toma i se ofera un prim adversar in persoana filipinezului Joe Mendiola. Arbitrii vad egalitate iar romanul atrage atentia presei. Boxe scrie :”Toma este unul dintre cei mai buni cocosi ai Europei”. Intr-o vreme in care boxul era rentabil pentru toti numai pentru boxeri nu, Toma e nevoit sa accepte un meci cu francezul Maurice Huguenin, “Printul ko-ului”, in conditii ireale. E anuntat despre meci cu 2 ore inainte de gala in timp ce se afla in plin antrenament. Accepta, pierde la puncte dupa 10 reprize dar castiga respectul presei si al publicului. L’Auto, bunicul cotidianului L’Equipe, scria ca pe drumul catre vestiare “Toma a fost ovationat de spectatori care l-au bombardat cu flori si i-au strecurat in palme bani si ciocolata”. Dupa ce, la inceputul lui 1934, ii invinge pe cocosii francezi Etienne Mura si Henri Sanchez, L’Auto constata ca “Toma boxeaza cand stiintific, cand bataios”, iar campionul european la musca, Praxille Gyde, uimit de forta romanului refuza sa-si puna centura in joc in fata acestuia. In aprilie 1934, noul sau manager Georges Leclerc, ii aranjeaza un meci la Manchester cu titlul pe masa contra campionului mondial al categoriei musca Jackie Brown in fata caruia pierduse anterior la puncte, dupa o disputa foarte stransa. Toma e insa lipsit de sansa. E obligat sa revina in tara pentru a-si satisface stagiul militar. Leclerc intervine pe langa ministrul roman de externe Nicolae Titulescu, aflat la Paris, cerandu-i o pasuire, insa totul e in zadar.

Revenirea in Franta si cadoul lui Renault.

           Dupa catanie, “Tomiţă” cum ii spuneau prietenii, revine in Franta hotarat sa devina numarul unu in Europa. Sanchez, Barras, Perez,  Pladner, Huat, Cotti si Angelman, campion mondial la musca, se inclina pe rand in fata romanului. L’Auto descopera in Toma “unul dintre cei mai stilati boxeri din cati am vazut vreodata pe ring”. Pe 7 martie 1936, la meciul cu Eugene Huat poreclit Pisica-Tigru, fost campion european si mondial, asista si industriasul Louis Renault pentru care Toma lucra ca sofer si ca mecanic auto. In fata a 8000 de spectatori in delir, romanul il mitraliaza timp de 10 runde pe Huat si obtine o indiscutabila victorie la puncte. Entuziasmat, Louis Renault il imbratiseaza pe roman chiar pe ring si ii promite un cadou deosebit. Peste trei zile Toma devenea proprietarul unui automobil....Renault.  

Cadoul lui Renault

Aurel Toma, campion al Europei.

             Seria de victorii il aseaza pe Aurel Toma in postura de chalenger la titlul european detinut de Joseph Decico. Francezul accepta sa boxeze la Bucuresti pentru o bursa de 20.000 de franci. Toma primeste numai 5000. Apropierea meciului cu Decico programat pentru 26 iulie 1936 starneste o emulatie deosebita in Romania. Revenit in tara pentru pregatire, Tomita tine prima pagina a ziarelor. E urmarit pas cu pas de jurnalisti si de admiratori. Celebritatea sa atinge cote maxime astfel incat e invitat sa dea lovitura de incepere a amicalului Ripensia - FC Liverpool. Printre nenumaratele ore de antrenament Toma isi gaseste timp sa declare :”Tintesc un singur lucru...gloria ţărei pe ale carei meleaguri m-am nascut”. Stabilit pentru 26 iulie in aer liber, pe arena Venus, meciul cu Decico e amanat pentru 27 din cauza vremii nefavorabile. Unii dintre spectatorii veniti la stadion pe 26 dorm acolo in asteptarea intalnirii de a doua zi. Pe 27 iulie 1936 arena Venus geme de lume. Pentru prima data in istoria sa postul national de radio transmite in direct un meci de box. In tribune sunt aproape 20.000 de spectatori. Printre ei si tatal sau, care asista pentru prima oara la un meci al fiului. 

Primele doua runde sunt echilibrate. Francezul, cu alura de star de cinema, iute si tehnic, face o impresie teribila. Cu toatea astea in repriza a treia se duce cuminte la podea dupa o dreapta la barbie. Urmatoarele 3 runde sunt dominate de francez, insa cand toata arena inghetase cu “Hai Tomita” pe buze, romanul revine si o cascada de lovituri se revarsa asupra lui Decico. Atacurile sale sunt atat de violente si de numeroase incat da senzatia ca de abia ar fi inceput meciul. George Mihalache descrie finalul rundei a 11-a in cartea sa :”Loviturile cele mai naprasnice pe care le-au vazut vreodata bucurestenii se opresc toate in Decico, care, coplesit de aceasta alura infernala, se retrage spre coltul lui si-si lasa bratele in jos, infrant. Tassin, managerul sau, care tinea buretele pregatit de vreo doua minute...il arunca in ring. Decico a renuntat la lupta si la titlul european ! Arena Venus a devenit un iad. Un strigat urias e scandat de mii de voci :< Toma Aurel !...Campionul ! Cu bratele larg desfacute spre cerul de iulie, Toma Aurel cheama parca toate stelele sa lumineze cel mai mare triumf al vietii sale « 

La cateva zile dupa meci avea sa fie decorat de Regele Carol al II-lea cu care avea o stransa legatura. Aurel Toma ii acordase lectii de box Principelui Mihai si fusese o perioada soferul personal al Regelui.

Aurel Toma premiat de Regele Carol al II-lea. 

Prima aventura dincolo de Atlantic

            Incoronat drept cel mai bun cocos al Europei, Tomita se intoarce in Franta unde mai bifeaza doua victorii insa visul de a boxa in SUA nu-i da pace. Renunta la a-si mai apara centura europeana, se imbarca pe pachebotul Normandie si in decembrie 1936 pune piciorul pe pamant american. In 4 luni ii rapune pe Librandi, Hook, Martin si Archibald. Informatiile despre meciurile sale ajung greu in tara, la cateva saptamani dupa disputare. 

Cel care face oficiile de ofiter de presa si comunica telefonic sau in scris succesele lui Toma este locotenentul Alexandru Papană, bober si aviator de exceptie, participant la vremea aceea la demonstratii aviatice in SUA si nelipsit de la partidele compatriotului sau. Richard Librandi scapa din mainile romanului datorita publicului care cere oprirea meciului pentru inferioritate. Meciul cu Archibald, care in 1938 avea sa cucereasca titlul de campion mondial la pana, se disputa la Madison Square Garden, astfel ca Toma, invingator la puncte, devine primul roman care boxeaza in templul boxului american. Dupa Toma, avea sa mai incerce o cariera in SUA, un alt roman, Milica “Milo Theodore” Teodorescu care intre 1938 si 1946 dispută o sumedenie de meciuri in America, inclusiv la Madison, dar fara mare succes. Precursorul lui Aurel si Milica este insa Costica Alexandrescu, alias Johnny Alex, prezentat de Gazeta Sporturilor in anii ’30 drept “primul boxer profesionist al Romaniei”. In peste 30 de meciuri, conform enciclopediei boxului, Alexandrescu a boxat intre anii 1913 si 1924 numai in afara Romaniei, in Franta, Anglia, Canada si Statele Unite. Dupa cele 4 victorii repurtate in SUA, Toma se intoarce pe batranul continent. Motivele ? Relatiile tensionate cu promotorii americani care ii ofereau burse foarte mici, viata scumpa precum si propunerile repetate, refuzate vehement, de a tranti meciuri venite din partea mafiei pariurilor.

Din nou campion european

                Bucurestiul, Parisul si Londra il primesc cu bratele deschise pe cel poreclit “Spaima Campionilor”. In 6 luni, romanul isi trece pe raboj inca 7 victime, intre care si Decico pe care il deposedase anterior de titlul european. Victoria contra lui Decico ii ofera sansa de a boxa din nou cu centura europeana pe masa. Neinvins din octombrie 1935, in 21 de meciuri consecutive, Aurel Toma urma sa dea piept la Bucuresti, pe 5 iunie 1938, cu italianul Gino Cattaneo. Meciul are loc tot pe arena Venus iar reteta e la fel de consistenta ca in urma cu 2 ani....aproape 20.000 de oameni iau cu asalt stadionul. 

Pana in repriza a 8-a meciul e echilibrat insa romanul are ambele arcade deschise. Italianul l-a lovit de doua ori cu capul si a fost avertizat. Dupa a doua lovitura incasata managerul Leclerc incearca sa-i opreasca hemoragia si ii cere sa abandoneze. George Mihalache istoriseste :”Toma (...) vede ca prin ceata chipul palid si impasibil al italianului si se pomeneste urland :<Mor pe ring dar nu ma las ! > Se repede spre Cattaneo ca un uragan....Gino incaseaza zeci de croseuri la cap si...in culmea furiei recurge la aceeasi arma...loveste din nou cu capul in arcada dreapta a lui Toma ! Medicii sar in ring iar arbitrul Pippow pronunta decizia :”invingator prin descalificare.....Aurel Toma !”. Dupa meci Pippow avea sa declare ca pe foile de arbitraj romanul era in avantaj in momentul descalificarii italianului.

Cap de linie pentru Benny Lynch

             In toamna ’38 proaspatul campion european da piept la Londra cu dublul campion european si mondial la musca, scotianul Benny Lynch. Mai tanar cu 2 ani decat Toma, scotianul Lynch era considerat un pugilist inegalabil. Mii de oameni au umplut pana la refuz Earl’s Court Arena pentru a-si vedea idolul. “Pentru Toma e cel mai greu meci al carierei”, scria Gazeta. Avea sa fie insa ultimul meci pentru Lynch. “Boxul navalnic al fiului de taran din campul Baraganului i-a cucerit pe spectatorii englezi”, nota GSP pe 6 octombrie 1938. 

Toma castiga prin ko in repriza a 3-a in fata unui public inmarmurit, dupa nici 7 minute de lupta. A fost primul si singurul ko suferit de Lynch in cariera. Dupa acest meci s-a retras. Faima lui Lynch, mort in 1946, a fost atat de mare si s-a perpetuat consecvent in timp, incat undeva dupa anul 2000, BBC a realizat un documentar despre viata sa ! Productia exista pe internet iar cele cateva zeci de secunde in care Toma boxeaza cu Lynch reprezinta singurele imagini filmate in care apare campionul roman, disponibile intr-un spatiu public.

Adio Europa

         Dupa victoria contra lui Lynch lui Toma ii este impus ca adversar spaniolul Baltasar Sangchili. Conditiile promotorului Dickson sunt insa de neacceptat. Meciul urma sa se dispute in sala Wagram din Paris, locatie care putea primi un numar redus de spectatori iar lui Toma i se propune sa primeasca in loc de o suma fixa, 20% din incasarile galei. Cum Sangchili nu mai reprezenta o atractie pentru publicul francez din cauza rezultatelor, Toma refuza, pierde din nou titlul european fara a si-l apara si in acest timp continua sa impresioneze publicul britanic cu doua victorii la Len Hampston si Teddy O’Neill. Sangchili boxeaza pentru titlul european la musca impotriva lui Angelmann, invinsul romanului din 1936 si cedeaza dupa 4 reprize. Toma e boicotat de promotorul Dickson, atotputernic in Franta si se vede nevoit sa accepte un meci in conditii speciale. In noiembrie 1939 boxeaza cu un anume Burns, mai greu cu 3 kilograme decat el. Desi il trimite de 2 ori la podea englezul e declarat invingator, infrangere confirmata de managerul Leclerc pentru Gazeta Sporturilor. Pentru prima oara insa, pe Toma incep sa-l supere mainile...Stra-stranepotul sau Sorin Nistor avea sa dezvaluie ca intreaga familie sufera de poliartrita reumatoida degenerativa....In august 1939 Leclerc reuseste sa-i ofere romanului al treilea meci de titlu european, la Berlin, in compania austriacului Ernst Weiss. Cu o bursa de 25.000 de franci in buzunar, Toma il trimite la podea pe austriac inca din prima repriza. Il domina categoric insa in rundul 8 trimite o directa in capul acestuia si isi fractureaza mana. Rezista pana in repriza a 11-a din 15 cand e silit se abandoneze. A fost ultimul meci disputat de Aurel Toma in Europa undeva avea sa revina cativa ani mai tarziu in conditii cu totul si cu totul speciale.

Din nou in America

           Toamna ’39 il gaseste pe Toma din nou in SUA in cautarea unui vis neimplinit....acela de a deveni campion mondial. Boxeaza la New York, Savannah, Oakland, San Francisco sau Philadelphia. Incet, incet capteaza atentia presei americane. New York Times, Oakland Tribune, El Paso Herald-Post, Salt Lake Tribune, samd, relateaza despre ispravile romanului. Pana in iulie ’42 Enciclopedia boxului mentioneaza in contul lui Toma 9 victorii, 5 infrangeri si 3 rezultate de egalitate. Neintelegerile cu promotorii extrem de hrapareti, bursele foarte mici, costurile ridicate ale vietii zilnice il obliga sa-si gaseasca de lucru in paralel cu antrenamentele pentru a se intretine. Visul de a lupta pentru titlul mondial e din ce in ce mai indepartat. In tara, din cauza razboiului, vestile despre el ajung din ce in ce mai greu. Gazeta anunta cateva dintre rezultatele sale la luni de zile dupa disputarea meciurilor.

Razboiul

            La inceputul anilor ’40, in conditii neclare Toma obtine cetatenia americana. In ‘42, printre angajamentele de profesionist participa la meciuri demonstrative in unitati ale armatei americane, iar in martie 1943, la 32 de ani, se inroleaza ca infirmier in regimentul 802 anti-tanc.

Aurel Toma pe front.

 Potrivit certificatului de lasare la vatra “...ajutorul medical Toma Aurel a servit 20 de luni in teatrele de operatiuni din Europa oferind ingrijiri medicale soldatilor raniti pe campul de lupta, asistand cadrele medicale in timpul operatiilor chirurgicale, carand militari raniti la punctele de prim ajutor”. Intre altele a revenit in Franta unde s-a consacrat ca boxer luand parte la debarcarea din Normandia. Pentru acte de bravura pe campul de lupta a fost medaliat de doua ori.

Certificat de lasare la vatra

Gong final

           Este demobilizat in decembrie 1945, iar in februarie ’47, la 36 de ani, revine in ring probabil in special din motive de ordin financiar. Pana in aprilie ’48 pierde 4 meciuri, castiga 5 si termina unul la egalitate. Per total palmaresul sau in SUA este pozitiv - 19 victorii, 9 infrangeri si 4 egaluri. Pana in ziua de astazi Aurel Toma este singurul roman cu palmares pozitiv in boxul profesionist american. Dupa incheierea carierei lucreaza aproape 20 de ani ca bellboy in industria hoteliera. Se casatoreste in 1955 cu o rusoaica....Sonia Domasheuskaya, cu care avea deja un fiu, Ronald, de 10 luni. Mariajul dureaza doar 5 saptamani.....Aurel obtine ulterior custodia copilului pe care il va creste singur. Sonia moare in 1958 iar 11 ani mai tarziu Aurel sufera un grav accident de masina. In 1971 se pensioneaza cu sanatatea subrezita de accident si de anii de box in care a fost obligat sa infrunte de multe ori adversari din categorii superioare. Din 1973 trece intr-o lume numai a lui. Nu mai recunoaste pe nimeni, nici macar pe fiul sau...Din pricina repetatelor pierderi de memorie este adus acasa de nenumarate ori de politistii care il gaseau ratacind pe strazi fara nici o tinta. Obsdedat parca de slujba pe care o avusese 20 de ani, in fiecare dimineata se imbraca la costum si impacheta toate lucrurile din casa pe care le aseza in dreptul usii de la intrare, ramanand stana de piatra langa ele. Pentru Aurel Toma ultimul gong a batut pe 25 august 1980 cand, ratacind din cauza bolii in miez de noapte pe o strada din Oxnard, California, avea sa fie lovit mortal de o masina. Avea 69 de ani. Si-a gasit linistea in cimitirul Riverside la mii de kilometri de Babadagul natal unde singurul lucru care mai aminteste de cel supranumit “Spaima Campionilor” este sala de sport din localitate care ii poarta numele. 

Cum era sa aibă Bucureştiul două stadioane de câte 120.000 de locuri

In decembrie 2010, cand primarul Oprescu anunta ca vrea sa organizeze la Bucuresti Jocurile Olimpice din 2020, ne-am amuzat copios, punand afirmatia sa pe seama naivitatii sau a dorintei de a iesi in fata indiferent cum, mai ales ca se apropiau alegerile locale. Sa spui ca vrei sa organizezi JO la Bucuresti, oras in care oamenii mor pe strada muscati de maidanezi, iar boschetii sunt singurele toalete publice aflate la dispozitia trecatorilor, este o gluma sinistra. Ce nu stie insa Sorin Oprescu este faptul ca in urma cu 76 de ani, pe vremea cand primar al capitalei era Al. G. Donescu, ideea realizarii unui complex olimpic ajunsese intr-un stadiu avansat. Si nu parea sa fie o gluma de doua parale caci in acest proiect erau implicate nume grele ale acelei perioade. Seful proiectului era arhitectul Octav Doicescu, cel care, printre altele, a ridicat Opera din Bucuresti, Fantana Miorita, Institutul Politehnic, Restaurantul Casa Alba, samd. Colaboratorii sai in acest proiect erau arhitectii Sorin Mincu, Constantin Joja, Dan Iovanescu, omul de teatru Victor Ion Popa si esteticianul Mihail Dragomirescu. Acest sextet redutabil planuia ridicarea in zona Fundeni a unui complex olimpic. Stirea a fost publicata pentru prima oara de Gazeta Municipala, “saptamanal de educatie si critica edilitara”, publicatie care nu era finantata de primarie dar era tolerata de aceasta. Pe 23 iunie 1937, informatia era preluata de intreaga presa. Savurati in limbajul vremii senzationala stire :

”Proectul municipiului prevede doua stadioane cu o capacitate de 240.000 de locuri. Gigantica realizare va fi desavarsita in valea Fundeni Doamna, langa lacul Fundeni.

Gazeta Municipala – publicatie cu bune legaturi la primaria municipiului capitalei, aduce in ultimul sau numar stirea senzationala ca Bucurestii vor avea un stadion olympic. Este vorba de un proect grandios dupa cum se va vedea din cele ce urmeaza.

Terenul de la Fundenii Doamnei

La primaria municipiului exista un proect mai vechi pentru construirea catorva stadioane si arene sportive pe terenurile din jurul Capitalei. Cel mai bun teren il ofera insa valea in forma de potcoava dela Fundenii Doamnei, de langa lacul Fundeni. Acest teren are toate avantagiile: este enorm ca suprafata, este aproape de inima orasului si de linia ferata, are apa in imprejurime – raul Colentina. Deja s’au inceput pregatirile in vederea realizarii proectului in sensul ca se achizitioneaza treptat, prin expropriere, toate terenurile destinate asezarii olympice.

Doua stadioane a 120.000 locuri

In plan sunt prevazute :

1. Marele stadion in forma de potcoava pentru competitiile sportive (football, atletism, etc) cu o capacitate de 120.000 de spectatori.

2. Al doilea stadion unit cu primul pentru manifestarile strajeresti, capacitatea fiind de 120.000 locuri.

Intreaga constructie este asezata pe un amfiteatru natural in forma de potcoava. In timp ce stadionul Principele Carol (ANEF) are numai o latura lungă şi puţin dintr’una aşezate pe deal, la Fundeni întreg stadionul se poate construi pe dealul natural actual. Costul constructiilor se reduce enorm şi capacitatea stadionului este mult sporită fiindcă se poate construi în înalţime cu cheltuieli mai reduse decât la ANEF. (....)

3. Un stadion nautic aşezat pe marginea lacului Fundeni în imediata apropiere a stadioanelor mari.

4. Un teatru în aer liber pentru spectacole organizate de străjeri cu ocazia marilor manifestări.

5. Satul olimpic-strajeresc, pentru adapostirea tinerilor si atletilor participanti la marile manifestari.

6. Un mare câmp pentru adunarea tinerilor in zilele de mari serbari (8 iunie, Ziua Sporturilor).

Intrarea va fi prin Sos. Pantelimon

Intrarea principala a stadionului va fi sos. Pantelimon, pe locul unde astazi este fabrica de caramida Principele Nicolae.(....). Catre intrarea principala a stadionului converg urmatoarele artere de circulatie :

1. Sos Pantelimon.

2. Un bulevard nou creiat dealungul lacului Fundeni in prelungirea soselei Iancului, pana la stadion. Pe acest bulevard se va prelungi linia de tramvai no. 14.

3. Prelungirea bulevardului Ferdinand peste liniile garei Obor pana la lacul Fundeni si apoi pe bulevardul dealungul lacului pana la stadion.

4. Sos Vergului pana la sos Morarilor.

5. Sos Colentina si apoi Sos Gherase largita pana la bulevardul creiat dealungul lacului Fundeni prin care se ajunge la stadion.

6. Sos Colentina si str I.C. Bratianu (soseaua dintre comunele Colentina si Fundeni) prin care se ajunge la satul olimpic.

7. Pe calea ferata de legatura dintre linia ferata Bucuresti-Constanta si gara Obor, prin viitoarea gara Fundeni. “

Pentru construcţia complexului olimpic Gazeta Municipală estima necesitatea obţinerii unui credit de aproximativ un miliard de lei esalonat pe 10-15 ani. Potrivit publicatiei autorii proiectului s-au oprit asupra zonei Fundeni pentru ca era una unde locuintele erau “lipsite de higiena” iar majoritatea caselor erau “atat de mizerabile în cât fără exagerare se poate spune că nu au egal in nici o tară după faţa pămantului”. Zona, numită Sectorul de Negru era “....incercuită de un brâu de mizerie si tuberculoză. (...) Epidemia de tifos exantematic din groapa Gherase, isbucnită în vara anului trecut, denotă că starea sanitară a acestor cartiere trebuie să dea mult de gandit edililor. Banii cheltuiti la Fundeni vor avea deci o dublă întrebuinţare : vor servi la realizarea celei mai mari opere a zilelor noastre şi la asanarea periferiilor aducând la o viaţă nouă sărăcimea Capitalei care trăeşte astăzi în condiţii cum nu se poate mai grele”. Din pacate acest proiect n-a fost pus in aplicare. Presa vremii nu mai revine asupra subiectului iar proiectul este dat uitarii. Descoperirea sa l-a surprins chiar si pe Andrei Doicescu, fiul arhitectului Octav Doicescu: “Eu nu stiu nimic despre proiectul asta. In orice caz, dupa 1935 Carol al II-lea a fost initiatorul tuturor programelor de urbanism ale Bucurestilor impreuna cu primarii. Eu sunt mirat de ce ati gasit....toti cei din ziar sunt amicii lui Octav din epoca, totul se leaga, dar nu va pot da amanunte. Speculand, ma gandesc daca nu s-o fi pus vreun veto pe acest proiect in perioada comunista...Foarte curios. Sunt de-a dreptul intrigat.”

In zona Fundeni nu s-a contruit nimic de acest gen pana in ziua de astazi. In vecinatatea sa a aparut insa in 1953 Stadionul 23 august, ridicat in 6 luni la ordinul regimului comunist. 

              Publicat in Gsp.