George Păcurariu, fotbalistul din Bellator

                George Pacurariu este un lupător român de MMA. Deşi luptă de 4 ani în Statele Unite la nivel înalt, în România este cunoscut doar în mediul celor pasionaţi de artele marţiale.  Până în prezent nu s-a scris nici un cuvânt despre el în presa mioritică, deşi este primul român care a luptat în celebra promoţie americană Bellator. A fost vag amintit pe ici, pe colo, însă nimic mai mult. Cu siguranţă, dacă va suferi vreo accidentare urâtă sau dacă va intra în cuşcă în pielea goală, va stârni interesul presei noastre, tabloidizată într-o foarte mare măsură şi în consecinţă aflată numai în căutare de scandaluri şi de senzaţional. Cum, însă, George n-are de gând să ajungă în nici una dintre situaţiile de mai sus, atunci şansele ca el să devină un subiect pentru cei care poartă ilegal pixul sau microfonul sunt minime. De aceea, pentru el şi pentru cei ca el, s-a inventat vanatoruldelegende.blogspot.com.

George Pacurariu

 În loc de fotbalist în Divizia A, campion european şi mondial de arte marţiale

În urmă cu vreo 12-13 ani, lui George Păcurariu nici nu-i trecea prin cap că va ajunge un apreciat luptător de MMA. De fapt, acum 12 ani nici nu auzise de MMA. Născut în Caraş-Severin, la Topleţ, un sat dintre Orşova şi Băile Herculane, George s-a apucat să bată mingea temeinic din frageda pruncie. Mai întâi pe uliţele satului şi pe câmpurile de pe malul Cernei iar mai apoi a devenit fotbalist cu acte-n regulă. “La 14 ani jucam deja la seniori în echipa locală iar la 15 plecam la Reşita la Liceul Sportiv unde am fost coleg cu Cosmin Moţi care acum joacă în Bulgaria la Ludogoreţ şi cu gimnastul Răzvan Şelariu, medaliat cu bronz olimpic în 2004 la Atena. Tot liceul am jucat în liga a 3-a la Metalul Reşiţa vârf sau mijlocaş dreapta. Eram junior dar jucam la seniori”. George a făcut parte din antepenultima generaţie care a prins armata obligatorie. Văzut ca un sportiv talentat a fost trimis să facă armata în Bucureşti la Steaua. Pentru cei care nu ştiu, până la începutul anilor 2000, în România, armata era obligatorie iar cluburile militare Steaua şi Dinamo încorporau an de an cei mai buni sportivi. Vroiai, nu vroiai, dacă te cereau, îţi făceai valiza şi te prezentai la uşa lor. Aşa au adunat cele două cluburi militare zeci de mii de sportivi începând cu 1947 şi la fel s-a întâmplat şi cu George. Numai că, în anul de graţie 2004 chiar dacă erai încorporat la Steaua, ca să ajungi undeva trebuia să bagi mâna în buzunar. 

  “Când am ajuns la Steaua am constatat cu surprindere că nu conta neapărat cât erai de bun ci conta să ştii să împingi sacoşa către unul sau altul. Eu sunt un tip mai orgolios şi n-am vrut să dau pentru că nu mi se părea normal. Am vrut să ajung undeva prin forţe proprii nu împingând sacoşa. Întâmplarea a făcut ca exact în perioada asta în care eram scârbit de ce se întampla în jurul meu să văd la televizor o gală de kempo. Sătul până în gât de ce trăisem în fotbal mi-am zis că poate ar fi bine să schimb macazul şi aşa am făcut pasul către kempo şi kickboxing. Până în august 2005 am jucat şi fotbal în paralel dar în cele din urmă am renunţat. E greu să ajungi sus într-un sport de echipă, cu toate că eu puteam să joc şi în Divizia A, căci în 2005, după armată, mă vroia Otopeniul”.

Primul luptător român de MMA medaliat de preşedinte

Nu suprinde faptul că George Pacurariu a trecut rapid de la un sport la altul. Mai sunt destule cazuri. Suprinzător este faptul că s-a adaptat atât de repede de la fotbal la kempo şi kickboxing deşi avea în jur de 19 ani când a făcut pasul către artele marţiale. Şi mai surprinzătoare au fost ascensiunea sa şi performanţele obţinute încă din primii ani de competitie. A intrat pe mâna antrenorului Gabriel Oroviceanu şi la prima participare a devenit campion naţional de kempo. “Artele marţiale m-au schimbat mult. Ca fotbalist eram rău, agresiv, luam cartonaş rosu la fiecare câteva meciuri. Mă aprindeam repede, ceea ce mă face să cred că greşisem sportul ! Artele marţiale m-au maturizat. Am devenit mai înţelept, am învăţat să gândesc înainte să acţionez şi de când am devenit practicant de arte marţiale n-am avut mai mult de trei altercaţii pe stradă, şi alea provocate. Păi înainte aveam altercaţii în fiecare weekend !” 

În câţiva ani, George Păcurariu a câştigat cam tot ce se putea în materie de kempo. A fost campion naţional, european şi mondial iar pentru performanţele sale a fost medaliat în februarie 2012, împreună cu echipa naţională de kempo, de preşedintele Traian Băsescu. George nu a fost prezent la ceremonie pentru că please deja în SUA în căutarea gloriei. Era deja de peste 1 an luptător profesionist de MMA.

Primul român în Bellator

Ajuns în SUA, George s-a stabilit la Dallas şi s-a apucat iute de treabă. “Am mers la Oktagon MMA, sală renumită aici în special pentru antrenamentele de jiu-jitsu şi MMA. Eu, care eram un striker 100%, am avut mult de tras ca să mă obişnuiesc cu solul. Câteodată era atât de frustrant încât în vreo două rânduri chiar m-am gândit sa renunţ. Să trec de la fotbal la arte marţiale n-a fost o aşa mare problemă dar să învăţ tehnici de bjj, eu fiind striker, mi s-a părut ceva sisific. Una peste alta am depăşit şi momentele astea iar din vara 2011 am început să primesc meciuri în promoţii mai mici, în ideea de a-mi îmbunătăţi solul în primul rând”. 

Munca şi determinarea dau roade iar în primăvara 2013 George este invitat să lupte în promoţia Legacy. “Am câştigat primul meci din Legacy prin ko în prima rundă. Sincer, n-am avut emoţii deloc. Eu am senzatia ca dupa 40-50 de reprize de sparring devii o masinarie si nu mai poti avea emoţii, deşi am şi acum colegi care vomită înainte de meci. M-au călit mult şi meciurile pe care le-am avut în Rusia cu echipa de kempo, în special contra cecenilor, dar să ştii că şi fotbalul a avut o contribuţie în alungarea emoţiilor”. În martie 2015, lumea artelor marţiale din România a rămas cu gura căscată. Fostul fotbalist George Păcurariu lupta în promoţia americană Bellator şi câştiga prin tehnică articulară în prima rundă ! “Semnasem de multă vreme cu Bellator dar înţelegerea a fost ca eu să nu fac public acest lucru până nu fac ei anuntul oficial, aşa că am tăcut mâlc. Am văzut destui sportivi care n-au respectat înţelegerea si au fost înlăturaţi. Şi uite aşa am călcat pe urmele lui Sandu Lungu. El a fost primul român în Pride, eu am devenit primul român în Bellator”.

Ţinta UFC

“Bellator este într-adevăr o promoţie tare şi cunoscută în toată lumea dar crema tot UFC-ul rămâne. Am fost anunţat că sunt monitorizat de UFC şi de aceea am semnat cu Bellator doar pentru un meci, ăsta câştigat în martie 2015. Ei mi-au propus un contract pe o perioadă mai mare dar am spus nu, gândindu-mă că pot fi convocat oricând pentru un meci în UFC iar dacă sunt sub contract cu Bellator nu pot onora solicitarea. Am văzut mulţi luptători chemaţi peste noapte să lupte în gale UFC. Până atunci mă antrenez ca nebunul şi refuz ofertă după ofertă ! Ştiu că pare ciudat, dar gândeşte-te că UFC-ul e visul oricărui luptător de MMA”. 

 Dacă George va ajunge în UFC numai Dana White şi Dumnezeu ştiu. Noi nu putem decât să-i ţinem pumnii şi să-i spunem că suntem alături de el, mai ales în această perioadă în care, în ciuda faptului că a păşit pe un drum de succes, evoluţiile sale stârnesc acasă numai invidie. “Sunt destui care nu pricep că e loc sub soare pentru toată lumea. M-au dezamăgit mai ales cei din domeniu. Din partea multora percep foarte multă invidie şi răutate la adresa mea. Ei nu înţeleg că pentru a ajunge aici trebuie mai întâi să pună mâna să muncească. Indiferent de situaţie, eu sunt mândru că reprezint România şi uite, până şi în cuşcă intru pe o melodie de-a noastră, pe “Fir-ai tu să fii de murg” a lui Liviu Vasilică”. 

NB. Dialogul cu George Pacurariu s-a consumat in octombrie 2015. La aceasta ora el continua sa lupte in Bellator. Fotografiile ii apartin lui George.

Cătălin Moroşanu, politicianul luptător

  

“Dacă pe la începutul anilor 2000 mi-ar fi spus cineva că voi fi unul dintre cei mai populari luptători din România, vedetă tv şi politician i-aş fi zis că e dus cu sorcova. Nici prin cap nu-mi trecea că voi ajunge unde mă aflu în momentul de faţă, dar se pare că ăsta mi-a fost destinul”.  

                   Ce-i va rezerva destinul lui Cătălin Moroşanu de acum încolo doar Ursitoarele stiu, însa cum a curs viaţa sa pînă în 2016 ne-a povestit el însuşi, calm, liniştit, cu accentul sau moldovenesc inimitabil de care e tare mandru. Morosanu s-a apucat de sport cu adevarat la 14 ani.
                  “Am jucat rugby la Politehnica Iasi 6 ani. La juniori am fost taloneur iar la seniori aripa. Cand am trecut la seniori cantaream 80 de kg dar aveam viteza. În linia intai trebuie sa cantaresti macar 100 de kg asa ca antrenorii mi-au zis ca sunt prea slabanog ca sa continui in gramada si m-au trecut pe linia  de trei sferturi. Fugeam de-mi sfaraiau calcaiele, precum Nica al lui Stefan a Petrei prins de matusa Marioara la furat de cirese. Mi-a placut sportul asta tare mult si sa stii ca si datorita rugby-ului fac fata in ring. Culmea, ca luptator n-am avut accidentari serioase, in schimb, in 6 ani de rugby m-am ales cu 2 comotii serioase si cu o perioada petrecuta in ghips dupa o fractura de maleola. Cand am incasat prima comotie m-am trezit la duş si nu stiam ce e cu mine. Luasem un placaj tare de tot din care mi-am revenit doar sub jetul de apa. In gramezi era tabaceala mare. Astia de la Dinamo, pe care i-am intalnit de mai multe ori, aveau obiceiul sa ne intimideze lovind in gramada si de abia dup-aia incepeau sa joace rugby. N-am deloc amintiri placute cu ei”.
                  Cariera de rugbyst a lui Catalin Morosanu s-a incheiat in 2000 din motive clasice pentru societatea noastra, una in care cluburile nu le pot oferi mai nimic sportivilor de abia iesiti din adolescenta. “Luam primă de meci 15 lei. Cu ei beai 3 beri si plecai acasa. Deja vedeam ca nu prea am cum sa ma intretin. In afara de asta, parintii mei investisera mult in mine. Mama voia sa ma dea musai la "scoala de avocati" asa ca m-am pus cu burta pe carte si am intrat la Drept. Sa ne intelegem bine ! Am intrat la stat, pe locuri de la buget, nu la vreo facultate particulara !” Visul doamnei Morosanu de a-si vedea fiul avocat s-a implinit doar pe jumatate. Catalin a terminat facultatea dar in locul robei de avocat si-a pus in maini manusile de box. Si asta pentru ca destinul i l-a scos in cale pe antrenorul Mihai Constantin. “La un moment dat ma facusem cam rotunjor si am mers la sala sa mai dau jos din kilograme. Acolo am dat peste maestrul Constantin care, vazandu-ma, mi-a zis ca am potential de kickboxer. M-a imbrobodit in asa fel incat m-am apucat de antrenamente mai serioase. Ma uitam la Local Kombat, imi placeau Sora, Atodiresei, Iftimoaie, Ghita, dar eram un simplu chibiţ, nimic mai mult. Dupa 3 luni de pregatire maistrul Constantin mi-a zis ca-s talentat. M-a umflat rasul, nu-l credeam. Dupa inca 3 luni am mers la o selectie la Mamaia. Am luptat cu doi bodyguarzi ai lui Radu Mazare, am lasat o impresie buna si asa am paşit in lumea kickboxingului”. 

Morosanu este imaginea brandului Cotnari

  

Primul meci oficial al lui Morosanu ca luptator profesionist s-a consumat in noiembrie 2006 la Ramnicu Valcea, contra lui Mihaita Golescu. “Am castigat la puncte, atat imi amintesc din meciul asta. De fapt, din primele 10 meciuri disputate nu-mi aduc aminte prea multe lucruri din cauza emotiilor. In ciuda aparentelor aveam niste emotii ingrozitoare. In primii 3-4 ani de competitie invatam tehnici noi, intelegeam tactica dar se intampla sa n-o pot aplica din cauza emotiilor. Sunt momente cand am adversari foarte puternici ş-atunci uit de tehnica si scot la iveala croseul meu de stanga. <Iar dai ca de la tara>, imi striga de la colt Mihai Constantin.  Adevarul e ca croseul de stanga peste umar e arma mea favorita cu care am dat multe ko-uri. Pot sa ridic si picorul la cap chiar daca lumea nu crede ! Cu toate astea si acum am emotii, dar nu ca la inceput. Eu de asta ma exteriorizez, ca sa-mi alung tracul. Acum, la 30 de ani, emotiile nu mai sunt ca la inceput, cand urc in ring e ca si cum m-as duce la slujba, in fond asta e meseria mea”.

Complimentul lui Leko

Primul adversar de calibru intalnit de Morosanu a fost  Stefan Leko. Catalin avea doar 3 meciuri ca profesionist in vreme ce croatul, nume de referinta in circuitul K-1, urcase de 73 de ori in ring in 11 ani de cariera. Multi se asteptau la un macel cu romanul pe post de victima sigura dar lucrurile au stat un pic diferit. Leko a castigat la puncte dar Morosanu a luptat cu o darzenie iesita din comun. A fost practic meciul care l-a adus cu adevarat pe Morosanu in lumina reflectoarelor. Imediat dupa decizie, pe ring, Leko i-a facut un compliment romanului :”Daca toti luptatorii ar avea inima ta, lumea kickboxingului ar arata cu totul altfel”. Adevarul este ca Morosanu a impresionat de la bun inceput prin stilul sau de a lupta. “Ma bat cu mult suflet, sunt agresiv si nu ma intereseaza ce adversar am in fata, de aceea ma plac oamenii. In ceea ce fac acum m-a ajutat enorm trecutul de rugbyst. Am gatul gros dupa cat am tras la jug la antrenamente, am un fizic puternic, sunt bun incasator si suport cu usurinta loviturile adversarilor.

Meciul meciurilor

In octombrie 2012, Catalin Morosanu si-a vazut visul cu ochii. A luptat la Tokyo, acolo unde isi doreste sa lupte orice profesionist. “L-am intalnit pe Paul Slowinski care era in forma foarte buna si favorit clar. Eu ma gandeam ca daca am ajuns acolo nu ma pot face de ras mai ales ca stiam ca se uita o gramada de lume la mine”. In ciuda tuturor previziunilor meciul practic n-a avut istoric. Morosanu l-a bombardat permanent pe Slowinski cu directe si crosee, reusind chiar sa-l trimita la podea de 2 ori in runda a treia, s-a aparat perfect si a castigat intr-o maniera entuziasmanta. “Victoria contra lui Slowinski reprezinta cea mai frumoasa amintire a carierei mele de pana acum”, rememoreaza Morosanu. “Dupa meci am primit de la Ilona Hug, şortul soţului său Andy Hug, marea vedeta K-1 care a murit in 2000. Am fost tare mandru ca am reprezentat Romania cu cinste la Tokyo”.

Coşmarul Zimmerman

Daca meciul cu Slowinski e o amintire frumoasa, atunci trebuie sa existe si una neplacuta ca in cariera oricarui sportiv profesionist. Visul urat al lui Catalin se numeste Errol Zimmerman in fata caruia a cedat in mai 2010 la Bucuresti prin tko in prima runda. “Asta e un moment dulce-amarui. Veneam dupa castigarea finalei <Dansez pentru tine> de la ProTv. El avea 125 de kg, eu 90 si o perioada prea scurta de pregatire. M-a prins cu un croseu de dreapta si s-a terminat. Sper ca pana la urma sa am parte de o revansa cu el. Asta e ceva ce ma macina permanent”.

 "Îl vreau pe Badr Hari"

“Cred ca pot sa mai lupt la un nivel inalt inca 3-4 ani. Pana la finalul carierei mi-as dori un meci cu Badr Hari. Are stil agresiv, e popular si as lupta cu el chiar si fara bani, doar pentru satsisfactia de a fi luptat cu el. Romanul se uita in general dupa notorietate cand e vorba despre un luptator, nu dupa valoare, dar Badr Hari le are pe amandoua – e si valoros, are si notorietate”. 

Ferit de accidentari

“Din fericire n-am avut parte de accidentari in atatia ani de kickboxing. Asta se intampla pentru ca am o zestre genetica buna din partea parintilor, apoi bunicii m-au calit punandu-ma la munca de mic – sapam, caram fan – si nu in ultimul rand rugby-ul m-a intarit foarte mult”. 

Catalin Morosanu, Mihai Constantin si Sebastian Ciobanu

 Politicianul Morosanu

In 2012 luptatorul Morosanu a devenit politicianul Morosanu, mai précis consilier judetean ales in urma alegerilor locale tinute la Iasi. In toamna 2014, ca membru PNL, a facut campanie pe strazile Iasiului pentru Klaus Johannis, cel care avea sa devina presedintele ales al Romaniei. “Eu am intrat in politica din frustrare. M-am saturat sa merg prin tari straine si sa vad cum romanii sunt priviti urat. Vreau sa fac din tara mea o tara puternica. Vreau sa reprezint tara mea. Eu in sport ma consider o elita iar sportul ajuta omul sa progreseze. Un om care face sport are alte ambitii. Sa reuseasca, sa fie luptator, sa aiba o independenta financiara. In campania electorala am batut strazile zilnic, ore-n sir, vorbind cu oamenii. Eu vreau sa fiu un exemplu, nu sa stau intr-un palat de clestar si sa dau ordine. Le-am explicat oamenilor, dintr-un judet pesedist cum e Iasiul, ca nu trebuie sa-si mai vanda viitorul pe bani si alimente. Si multi dintre ei m-au inteles ! Eu imi doresc ca tinerii sa ramana in tara, sa nu mai plece in strainatate si asta se poate face numai printr-o politica de dreapta coerenta. Pe Klaus Johannis l-am cunoscut personal cand a venit in campanie la lasi. Mi-a placut de el, mi s-a parut un om cu bun simt. Sunt mandru ca am stat langa el si sper sa faca tot ce a promis, sa transforme Romania intr-o tara cu adevarat europeana asa cum a transformat Sibiul intr-un oras european. Si sa stii ca nu m-am putut abtine sa nu fac un selfie cu el !”

“Regizorul” Mihai Constantin

  Morosanu este cunoscut pentru numeroase aparitii traznite care preced galele in care urmeaza sa lupte. Participa la farse, isi ameninta adversarii intr-un stil absolut personal, se lasa bagat in cusca etc. “Aparitiile tv le <regizez> impreuna cu antrenorul meu,  Mihai Constantin. Daca s-ar angaja undeva pe un job de relatii publice ar face cariera. Impreuna cu el am pus la cale toate aparitiile tv. Nici nu va puteti imagina ce ne da prin cap. La urma urmei vorbim si despre un show tv nu doar despre o lupta iar noi sportivii trebuie sa ne vindem. Avem o viata scurta ca sportivi si daca nu profitam acum viata trece, cariera trece si ramanem cu regretele. In afara de faptul ca imi e antrenor si complice la aparitiile televizate, Mihai Constantin e un mentor pentru mine. M-a ajutat sa progresez foarte mult, imi e ca un al doilea tata si va spun cu mana pe inima ca sunt norocos sa am un astfel de maestru. Dintr-un biet student m-a facut un luptator tare. El a crezut mereu in steaua mea norocoasa, uneori mai mult decat mine. Actorul Radu Pietreanu a crezut iarasi foarte mult in mine. De prima oara de cand m-a vazut m-a incurajat si o face si in ziua de astazi”.

"Moroşenisme"

Morosanu si triplul campion K-1 Remy Bonjasky

 “La mine in vestiar nu intra femei inainte de meci pentru ca femeile iti distrag atentia. Eu sunt un gladiator si gladiatorii nu se gandesc la femei cand se duc sa lupte. Nici pe sotia mea Georgiana n-o iau la gale ca sa nu am un stress in plus”.

“De fiecare data imi fac intrarea in ring pe Haka, in primul rand din respect pentru rugby, sportul pe care l-am practicat atatia ani si pe care il iubesc in continuare si apoi pentru ca este un dans razboinic.”

“Ca politician mi-as dori ca pana la finele lui 2016 sa ajung intr-o functie de secretar de stat iar ca sportiv as vrea sa patrund intr-o promotie foarte mare, pentru ca, sincer va spun, as vrea sa am niste avantaje financiare mai mari. Am ajuns la maturitate ca sportiv, sunt anii mei de varf si daca nu castiga ceva bani acum, atunci cand o s-o mai fac ? As fi tentat sa fac si pasul catre MMA cu conditia sa invat cateva tehnici noi care sa ma ajute si, evident, daca voi fi remunerat ca atare”. 

Presedintele Romaniei si Regele Junglei

Călător în timp prin tîrgul Ieşilor

Calatorului ii şade bine cu drumul, dar... el nu are drum, drumul se face mergand. Să facem şi noi o călătorie în timp, să vedem Iaşul prin ochii celor care i-au bătut uliţele, i-au gustat bucatele si i-au iubit jupanesele.

            Relatari despre stilul de viata al locuitorilor Iasilor incep sa apara mai des prin secolul XVI. Un calator italian nota ca “pe vremea lui Alexandru Lapusneanu (1552-1561) aici se intalnea un lux pe care trecutul nu-l cunoscuse, o complexitate de ceremonii care veniau de la curtea constantinopolitană”. Spre sfarsitul de secol XVI, in vremea domniei lui Petru Schiopul,  aflam ca “fetele obisnuiesc sa poarte cununi de flori pe cap.(...) Erau atat de sprintene ca danţuitoarele din Spania”.

In 1686, francezul Filipe Dupont insoteste expeditia lui Sobieski in Moldova si povesteste astfel despre Iasi : “...un targ cu case solide si uliţi largi. Pravaliile erau ocupate de negustori bogati si se găsea tot ce Asia da mai frumos. Sobieschi cercetează bisericele, găsindu-le de mare frumusete. Tot orasul ii place in situatia lui incantatoare”. Misionarul italian Marco Bandini, calator prin Moldova in secolul XVII, remarca portul boieresc din acea vreme :”hainele erau purtate pana la calcaie, dupa obicei turcesc, erau captusite cu blanuri scumpe de samur si aveau bumbi de argint si de aur la piept si la brate”.

Calatoria unui alt francez, Charles Joseph de Ligne, in Moldova la 1788, ne aduce alte impresii despre Iasi :”In Iasi sunt superbe palate. Ei joaca hora, un dans local. Femeile sunt imbracate cu un lux fara margini. Am invatat sa spun <frumos coconitza> si <draga mi>”. La vremea aceea boierii purtau cusme inalte, captusite, tunici lungi stranse pe corp cu şaluri indiene, caftane de catifea si turbane in culori tipatoare. Bărbile lungi si mustăţile desavarşeau înfatisarea boierilor vremii. Cuconitele isi acopereau capul cu tichii de catifea cu perluţe, visinii sau violete si purtau şalvari turceşti sau rochii largi din materiale scumpe. In ciuda acestui lux, frapeaza felul in care traiau familiile boieresti, atat cele din Moldova cat si cele din Tara Romaneasca. Adrian-Silvan Ionescu, cercetator la Institutul Nicolae Iorga, remarca faptul ca “boierii purtau iarna-vara haine groase pentru ca nu aveau sobe in case, iar casele aveau pereti grosi de 3 metri. Boierii mancau cu mana, din tipsiile pe care le aduceau slugile. Apoi, un fecior venea cu apa de trandafiri si cu un stergar, ca sa aiba boierul cu ce se sterge dupa ce-si spala grasimile de pe maini”. Pe la 1800, in Copou, au inceput sa fie la moda plimbările cu trăsura. După somnul de amiază (de unde şi vorba că <fie boieru cat de mic, el la pranz tot doarme-un pic>), “boierul si jupaneasa mergeau la plimbare. Se învârteau de vreo două ori cu trăsura, după care mergeau acasă şi primeau oaspeţi. La ora 10 seara, toată lumea se culca, fiecare separat. Soţia cu copiii dormeau într-o parte a casei, boierul si oaspeţii lui dormeau pe acelaşi divan, unul lângă altul”.

Palatul Culturii

La 1820, un englez, Sir Robert Ker Porter, remarca si el luxul in care traia boierimea moldoveana, asa cum o facuse si Charles de Ligne cu 42 de ani inainte.“...Iasul are 25.000 de locuitori, e asezat intre gradini si vii si are 60-70 de biserici. Palatul Domnului e mare, boierimea elegantă, balurile si rochiile cu pietre scumpe intrec orice închipuire”.  

Calatorul sarb Ioachim Vuici ajuns la Iasi in 1840 ne-a lasat la randul sau informatii pretioase : “e un oras mare si bine asezat, cu 8000 de case, in care traiesc 50.000 de locuitori, in cea mai mare parte Moldoveni si Munteni. Printre dansii se gasesc si cativa Greci, Macedo Valahi, Armeni si numai o singură casă sarbeasca. Se pot vedea si cativa Germani, Francezi, Italieni si Spanioli care se ocupa cu negotul si cu schimbul de bani. Afară de catedrală, o mareaţă cladire cu 3 altare si 4 tronuri, se mai gasesc in oras inca 50 de biserici ortodoxe deoarece fiecare boer are pe langa casa sa cate o biserica cu preotul si diaconul sau. Sunt mai multe consulate, din care călătorului ii sunt cunoscute numai cele austriac, rus, grec, englez si prusian. Orasul acesta este un mare centru de comert deoarece aici sosesc din toate partile tot felul de mărfuri. Iasii sunt mai infrumusetati decat inainte de revolutia lui Ipsilante. (...) Casele sunt cladite din material bun, din piatra, ulitele se indreptara, se lărgiră si se curatara, stilul se schimbă in senzul stilului italian, de aceia casele boierilor din Iasi se aseamană cu cele din Budapesta si Viena”. 

 Schimbarile nu se produc doar in plan arhitectonic ci si in cel al modei. Se elimina incet, incet influentele orientale si isi fac loc cele occidentale. Apar rochiile cu maneci bufante, corsajul umflat, pantalonii si jiletca. Barbatii incep sa renunte la anterie si imbraca tunica, dupa moda ruseasca, sau costumul englezesc.

Un an mai tarziu, in 1841, francezul A Vaillant remarca aspecte diferite ale Iasiului: “orasul e un imens sat cu hotare nedefinite, cu strazi fara nume, cu mahalale misterioase, cu gunoi si rîpi, cu case ca niste ferme cu echipaţii splendide”. Vaillant nota ca Iasul avea la vremea aceea 5300 de boieri, 819 preoti si un total de 26.203 locuitori. Pe la 1860 societatea pare sa se imparta in functie de importanta si de bresle. Surugiii, aveau portul lor propriu, negustorii purtau haine orientale, vanzatorii ambulanti nu-si lepadau neam fesurile albaneze, domnii din protipendada defilau imbracati la redingota, ţilindru si frac iar femeile purtau crinolina si bonetica.

La sfarsitul secolului 19 incep sa apara o sumedenie de berarii. Berea patrunsese in Tarile Romane in jur de 1820 dar pana ce musterii s-au obisnuit cu ea, a trecut ceva vreme. In jurul lui 1890 Piata Unirii era plina de restaurante si berarii. Cand venea la Iasi Caragiale tragea in zona, la hotelul Adolf Buch si pişca adesea cate o bere la Traian. Aici se manca bine la preturi populare. Cine nu-si permitea sa manance la Tănăsache sau la Bolta Rece, dibuia 3 lei prin buzunare si-si lua o masa cu 3 feluri de mancare, desert si un sfert de vin. Hotelul Traian gazduia pe timpul acela o berarie cu nume rezonant... La trei calici. In toata Piata Unirii, pe gratarele fumegande, se perpeleau carnaciorii cunoscuti sub denumirea de patricieni, fuduliile de berbecut, momiţele tăvălite prin malai sau cotletele de porc. Castraveciorii murati, asezati in castronele cu gheaţă, si mujdeiul, strajuiau bucatele de pe mese. Si ca toate grozaviile astea sa alunece mai bine pe gatlej totul era insotit de cate o baterie, doua de vin alb. Termenul de baterie fusese inventat de scriitorul NT Oraşanu, oltean de origine. Pentru el, bateria, era ocaua de vin cu borviz, iar cand comanda o tuica ii cerea ospatarului «o idee».  In acele vremuri, Iacob Negruzzi, scriitor, membru fondator al Junimii si profesor de Drept in Iasi, a intocmit in nuvela “Stărosti” un interesant si totodata amuzant clasament al frumusetii feminine la sfarsitul de veac 19. Iata cum configura el imaginea femeii : 1-foarte frumoasa. 2-frumuşică. 3-curăţică. 4-cântă binişor din clavir. 5-hm...hm... 6-e nostimă. 7-nu-i slută. 8-ia, un bunduc. 9-slutuţă. 10-pogană. Damele clasificate astfel de Iacob Negruzzi purtau la vremea aceea parul lung, aranjat in bucle in crestetul capului. Bretonul si carliontii erau la mare moda iar coafurile se “confectionau” cu drotul si cu ajutorul moatelor din carpe sau hartie. Domnii purtau parul tuns scurt, iar tinerii incepeau sa renunte la favoriti si barba. Mustata era in continuare obiect de mare fala si drept urmare era intretinuta in consecinta. 

 Dupa primul razboi mondial, Iasul a inceput sa se transforme in acelasi ritm cu Bucurestiul. Daca Bucurestiul isi capatase la un moment dat denumirea de “Micul Paris”, Iasul, in anii 20-30, nu era departe de capitala. Portul din Bucuresti se adapta rapid la Iasi, moravurile, vorbele si comportamentul, transformau inalta societate a Iasului intr-un altfel de Bucuresti. Crâşme erau, slava Domnului, fara numar si pentru toate buzunarele; Madam Criss incropea cele mai minunate buchete de flori in floraria sa, “La Buchet”, de pe Cuza Voda 52;  coaforul Traian din Piata Unirii le atragea pe doamne ca un magnet, iar casele de toleranta erau la fel de prezente ca si in capitala. Hotelurile Coroana si Bejan erau locuri binecunoscute iesenilor in perioada interbelica. In anii ’30 iesenii şedeau cat era ziulica de lunga la terase, se desfatau cu “un Cotnarel, o cafea neagra cu rom sau un paharel de benedictina” (o bautura din plante, gen bitter) si se intreceau in “stropşeli franţuzeşti” spre indignarea celor mai conservatori, intre care si scriitorul Teodorescu-Brosteni care remarca revoltat cum limbajul putred al orasenilor se extinde si la sate:

“Cuvintele straine patrund pe nesimtite si in graiul satelor odata cu rosul de buze, cu varuirea fetei si cu trecerea la ţară a portului de la mahalale, cum am vazut la hora (ce horă ! greţăria frecarii genunchelor si coapselor ca la salbatici) prin satele din jurul Iasului. Acolo am vazut fete imbracate “boiereste”, de te prinde rasul, cu obrajii spoiti ca la paiaţe in loc sa si-i fi lasat cu bujorii lor naturali. Si nu-si mai zic leliţă, bădică, mătuşă, mămucă, tatucă si alte vorbe gospodareşti; ei din domnicioară, cucoana monsîu, musu, madan, mersîm, etc, nu mai contenesc ! 

  Schimbarile care-l revoltau pe Teodorescu-Brosteni nu mai puteau fi insa stavilite. Aparitia cinematografului innebunise realmente societatea. Doamnele se intreceau in a se machia si a se imbraca precum starurile de cinema. „Domnicioarele” incepeau sa imbrace pantaloni, piesa vestimentara interzisa pana atunci femeii, fustele s-au scurtat iar corsetul a devenit desuet. Domnii se purtau cu parul lins, tinut noaptea sub o plasa, se imbracau la costum, iar lavaliera, manusile de piele si bastonul erau accesorii nelipsite.

Faptul ca isi barbiereau barba si mustata sau ca femeile isi tundeau parul, fapt inadmisibil la finele secolului 19, nu mai uimea acum pe nimeni. Emanciparea doamnelor atinge culmi nebanuite; incep sa conduca automobilul, sa mearga pe bicicleta, sa fumeze sau sa vorbeasca in public despre... amorurile lor.

Anii 30 au reprezentat o perioada de bunastare. Reclamele publicatiilor vremii sunt o oglinda a pietei de atunci, o piata in care remarcam un amestec de produse romanesti si straine. O pereche de ciorapi de dama „Mousselin” costa 85 de lei, o pereche de chiloti „de fil d’Ecosse” 150 lei iar Industria Iasi instiinta doamnele ca pot avea „o garderoba completa pentru numai 775 de lei”, alcatuita din „trei metri stofa lana, orice culoare si desen, doua camasi fine cu broderii si garniturile cele mai moderne, doua perechi de ciorapi, o pereche de cercei imitatie de perle diferite culori, o brosa frumoasa pentru bluza, un pieptene de cap cu pietricele frumoase, o sticluta de parfum si o cutie cu pudra fina cu un puf”.

            Toate aceste elemente vor disparea odata cu finele anilor 40. Venirea la putere a regimului comunist avea sa schimbe radical modul de viata, tinuta si mentalitatea oamenilor.