Experimentul Locomotiva

A fost odată ca niciodată

Între 1979 şi 1996, rugbyul românesc a avut cel mai tare club la nivel de juniori. Se numea Locomotiva şi fusese inventat de Vasile Constantin, cunoscut în lumea rugbyului românesc drept « Mao ». Juniorii Locomotivei erau atât de buni încât jucau adesea împotriva unor echipe de seniori în faţa cărora de multe ori câştigau. Băieţii de la Locomotiva uimeau printr-o condiţie fizică ieşită din común şi prin abilitatea cu care mânuiau balonul. Dădeau impresia că se pot găsi pe teren şi cu ochii închişi. Cei care urmăreau ceea ce pe atunci se chema Turneul celor 5 naţiuni, afirmau că jocul Locomotivei se apropie de cel al marilor echipe europene. În total, Locomotiva a câştigat 13 titluri de campioană naţională de juniori, dintre care 11 în primii 15 ani de activitate. Primele 8 titluri au fost cucerite consecutiv, din 1976 până în 1984. În primii 5 ani ai existenţei sale, Locomotiva a jucat 90 de meciuri oficiale şi le-a câştigat pe tóate. Locomotiva a fost un experiment. În mod cert, cel mai reuşit experiment creat vreodată în România la nivelul sporturilor de echipă. 

 1976

Clubul Locomotiva s-a născut în 1976. Vasile Constantin tocmai se despărţise de echipa de rugby a ASE-ului. În cautarea unui nou angajament a găsit sprijin şi înţelegere la Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor. “La vremea aceea, ministerul avea 40 de echipe angrenate într-un campionat intern. Toate regionalele şi filialele aveau echipe de rugby. Pare ceva ireal dacă ne uităm la ce se întâmplă azi în sportul românesc”, rememorează Vasile Constantin. Având suportul MTTC, Mao organizează mai multe sesiuni de selecţie pentru copii cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani. Ca să-şi facă cunoscut proiectul lipeşte afişe prin cartiere, împarte fluturaşi pe străzi, prin magazine şi prin staţiile de autobuz. Răspunsul a fost unul neaşteptat. Într-o vreme în care nu existau telefoane mobile, tablete, facebook şi alte cuceriri ale progresului, copiii nu aveau nevoie de prea multe îndemnuri ca să facă sport. Şi au venit la selecţii câtă frunză, câtă iarbă. Cum ar zice copiii din ziua de azi, “era şmecherie” să porţi ghete cu crampoane, să îmbraci un echipament sportiv cum vedeai doar pe la televizor şi să alergi pe un teren cu iarbă. Cartierul general al clubului Locomotiva devine Liceul Industrial 11, actualul Dinicu Golescu, aflat lângă Podul Grant, la o aruncătură de băţ de stadionul Giuleşti. “Totul era concentrat într-o zonă restrânsă ca să nu alerge copiii dintr-un capăt în altul al oraşului. La liceu aveam cantină, sală şi teren de sport. Cele mai multe dintre antrenamente le făceam pe Giuleşti, care era la doi paşi, iar meciurile le jucam pe Tineretului, lângă Arcul de Triumf. Organizam des întâlniri cu părinţii pe care îi ţineam la curent cu ce făceam şi îi învăţam ce să le bage în cap copiilor. La liceu aveam clase speciale în care erau concentraţi copiii care jucau rugby. Astfel, ajungeau să se ştie bine între ei, să se înţeleagă, să se cunoască, să aibă un program comun şi în cele din urmă să dea randament pe teren. În perioada premergătoare începerii sezonului noi făceam câte 3 antrenamente pe zi, în vreme ce majoritatea echipelor din campionat făceau cam 3 antrenamente pe săptămână. La 7.00 făceam educaţie fizică şi atletism pe Giuleşti. La 7.30 mâncau iar la 8.00 erau în bănci la şcoală. Al doilea antrenament avea loc în timpul orelor de şcoală, în incinta liceului iar al treilea se ţinea după-amiaza pe Tineretului. În ciuda programului încărcat, concurenţa era foarte mare. Permanent aveam copii care îmi băteau la uşă vrând să intre în echipă. Era o atmosferă deosebită, copiii ţineau morţis să joace rugby. Probabil că în ziua de azi un astfel de program de antrenamente ar părea de neimaginat dar cât am antrenat la Locomotiva nu am avut nici un jucator accidentat la modul serios. Îi făceam să ajungă la un nivel deosebit de condiţie fizică. Numai treptele de la tribuna a doua a Giuleştiului ştiu câtă sudoare au înghiţit de la băieţii mei. La primul sezon în campionatul naţional de juniori am ieşit campioni. În primii 8 ani de existenţă am luat 8 titluri ! Locomotiva a fost un experiment care a dovedit că se poate face ceva în rugbyul românesc în particular şi în sportul românesc în general », poveşteste Mao la 44 de ani distanţă de momentul în care s-a născut Locomotiva.  

Vasile Constantin "Mao"

 Hai-Hui prin Europa

Faptul că Locomotiva era un club sportiv tutelat de Ministerul Transporturilor a contat foarte mult în dezvoltarea sa. Mao, era un tip inventiv, cu idei, care, deşi nu a fost niciodată membru de partid şi nici antrenor emerit, putea fi cât se poate de convingător atunci când era vorba despre cauza echipei sale. Nu ezita să bată la uşile conducătorilor MTTC ca să obţină câte ceva pentru echipa sa. Cu perseverenţă şi cu putere de convingere a obţinut pentru Locomotiva numeroase deplasări în străinatate, inclusiv în ţări occidentale. Azi pare floare la ureche însă atunci, ca să pleci afară, aveai nevoie de viză, treceai prin furcile caudine ale Securităţii care îşi trimitea oamenii să îţi studieze profilul şi familia ca nu cumva să trădezi raiul comunist. În ciuda acestor inconveniente, Mao a smuls pentru Locomotiva numeroase turnee peste graniţă. Fiind tutelaţi de MTTC, aveau liber pe calea ferată. Se urcau în vagonul de dormit şi se opreau în Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană sau în Polonia. “Echipa ajunsese la un asemenea nivel, încât în ţările socialiste jucam împotriva echipelor de seniori şi de cele mai multe ori câştigam. Aveam, de exemplu, o relaţie foarte bună cu Lokomotiv Leipzig unde eram primiţi în cantonament în fiecare an” spune Mao. Tot cu trenul au ajuns şi la mama rugbyului mondial, în Anglia. Să mergi în turneu în Anglia în anii ’70-’80, tu echipă din România comunistă, era ceva inimaginabil. Dacă mai şi câştigai erai privit ca un marţian. “Am fost într-un an undeva lângă Liverpool. Pentru că nu ne scăldam în bani, aranjasem cu englezii ca jucătorii mei să fie cazaţi acasă la familiile sportivilor locali. Astfel, fiecare jucător englez a primit în gazdă un român pe care l-a ţinut pe casă şi masă cât am stat acolo. Le-am mulţumit frumos dar asta nu ne-a împiedicat să-i batem bine. Turneele astea afară, mai ales cele din Anglia, erau de aur ! Jucătorul dobândea nişte cunoştinţe la care altfel nu avea acces, se familiariza cu nişte lucruri, înţelegea cum merge treaba la un nivel superior. Anul următor au venit şi englezii la noi. I-am cazat la şcoala PTT din Drumul Taberei, căci la noi era sărăcie mare iar părinţii copiilor mei nu aveau nici spaţiu, nici resurse financiare ca să găzduiască două săptămâni un copil în plus. Îmi amintesc că în perioada aceea, anii ’70-’80,  existau în România cel puţin 6 instituţii care ar fi putut prelua modelul Locomotiva. Din păcate nu l-a aplicat nici una” îşi aminteşte Mao. La jumătatea anilor ’80, Mao a mutat Locomotiva de la Liceul Industrial 11 la Industrial 10, în prezent Aurel Vlaicu, situat între Calea Griviţei şi B-dul 1 Mai, actual Ion Mihalache. În 1990 Mao şi-a părăsit creaţia, clubul Locomotiva, pentru conducerea FR Rugby, unde a lucrat ca antrenor federal până în 1992. Au urmat apoi 15 ani petrecuţi în Portugalia la Academica de Coimbra. Întors în ţară, a cochetat o vreme cu revenirea în FR Rugby dar nu s-a legat nimic. Vremurile erau altele, la fel şi oamenii. S-a oferit să lucreze ca voluntar pentru rugbyul românesc dar nu a fost dorit. În prezent, la 82 de ani, părintele Locomotivei îşi umple timpul tot cu activităţi sportive. Este campion naţional şi balcanic la aruncarea greutăţii, categoría +75. De ani, un de kilograme! Între timp a devenit campion naţional în aceeaşi probă la +80. Tot de ani. La începutul lui 2020 se antrenează ca să participe la Campionatul European de atletism pentru veterani tot în proba de aruncare a greutăţii, deşi cei care îl cunosc ar băga mâna în foc că nu s-ar face de ruşine nici dacă ar concura alături de cei tineri.

 Locomotiva, o echipă ca-n poveşti

Locomotiva 1979

 Epopeea Clubului Sportiv Şcolar Locomotiva s-a încheiat în 1996, la 20 de ani de la infiinţare. Clubul care timp de două decenii dominase cu autoritate competiţiile de copii şi juniori şi se dovedise a fi un izvor de jucători pentru echipa naţională s-a destrămat. Lucru bun însă, Liceul Aurel Vlaicu a păstrat tradiţia rugbystică şi are clasă de profil şi în ziua de astăzi. Din ’76 până în ’96, CSS Locomotiva a adunat 13 titluri de campioană naţională şi a fost de 5 ori vicecampioană. În cele 4 turnee susţinute în Marea Britanie a disputat 15 meciuri. A câştigat 12, două le-a terminat egal şi a pierdut numai unul! Nenumăraţi jucători ai Locomotivei au ajuns la loturile naţionale de juniori şi seniori. La naţionala mare a României, CSS Locomotiva a dat 35 de jucători. Printre ei Lungu, Fuicu, Gh Dinu, Marin Ionescu autorul eseului de pe Arms Park, 12-13 cu Ţara Galilor în 1979, George Dumitrescu, Brânză, Manta sau Socol. A câştigat la zero 3 finale de campionat naţional : 71-0 cu Unirea Iaşi, 63-0 cu Locomotiva Cluj şi 42-0 cu LIM Galaţi. A stabilit recordul de puncte înscrise într-un meci de rugby în România, 173-0 cu Rulmentul Alexandria, într-o perioadă în care eseul era de 4 puncte. Dintre jucătorii Locomotivei, 33 au devenit antrenori iar unii lucrează în lumea rugbyului şi în ziua de astăzi. Ziua de astăzi însă, nu e una fericită pentru rugbyul românesc.

Prin ruínele sportului românesc

Daca în 1976, doar în campionatul de casă al MTTC, minister care a sprijinit înfiinţarea Locomotivei, existau nu mai puţin de 40 de echipe, în ziua de azi prima divizie de rugby a României de abia mai adună la start 8 formaţii. Ca să se îndrăgostească de sport, un copil trebuie mai întâi să înveţe să alerge ori copiii de astăzi nu mai au unde să facă asta. Cu simţ de răspundere, clasa politică românească, indiferent de culoarea politică, a distrus pas cu pas nu doar rugbyul românesc ci întreg sportul. Bazele sportive, protejate pe hârtie de o lege care nu s-a aplicat niciodată, au fost făcute una cu pământul. Parcurile au fost înghiţite de tot soiul de aberaţii urbanistice sau sunt sufocate de cârciumi, cazul Herăstrăului unde mii de rugbyşti bucureşteni îşi desăvârşeau pregătirea fizică. Maidanele au dispărut cu desăvârşire. Aurul secolului XXI este metrul pătrat de teren construibil. În faţa molurilor, a blocurilor de birouri, a clădirilor de tip zgârie-nori, cad zilnic pradă spaţiile cândva destinate sportului şi mişcării iar politicienii şi primarii numesc asta « dezvoltare urbană » sau « densificare a oraşului ». Lăcomia, corupţia şi dispreţul faţă de om, prezente în administraţiile publice locale, în organizaţiile guvernamentale de mediu sau în lumea arhitecţilor care au devenit mâinile blestemate ale celor care schilodesc oraşele, au îngropat la propriu sportul românesc. S-a măcelarit tot ce era verde în oraşe, orice locşor unde se putea face mişcare a dispărut. În urmă cu vreo 7 ani, Nicolae Ungureanu, om care jucase rugby şi fusese director de dezvoltare în FR Rugby a încercat să aplice modelul Locomotiva la scară mică. A înfiinţat o clasă de rugby la liceul IMGB, care se află în sectorul 4, în sudul capitalei. “Rugbyul e un sport care formează caractere şi îţi dă o direcţie în viaţă. La terminarea liceului, copilul, chiar dacă renunţă să mai joace, capătă un certificat de instructor sportiv şi are o bază comportamentală  care îi poate fi de mare folos în viaţă”, spunea Ungureanu oricui era dispus sa-l asculte. În două luni, a stat de vorbă cu 452 de familii din sectorul 4 şi din satele din sudul Bucureştiului. Pe scurt, mesajul sau era cât se poate de simplu : “Lasaţi copiii să vină la rugby ! Rugbyul este un sport care îi pregăteşte pentru viaţă.” După ce a discutat cu cele 452 de familii, la selecţie au venit 35 copii născuţi în 1998-1999 iar în cele din urmă au rămas 25 ! “Le-am explicat că rugbyul le poate oferi o altă perspectivă, le-am spus că vor primi echipament gratuit, că vor merge în cantonamente însa n-am putut aduna mai mult de 25 de copii. Majoritatea părinţilor preferă să-şi ţină copiii acasă ca să facă diverse treburi prin gospodarie. Cu timpul, cei 25 s-au obişnuit şi au învăţat încet-încet ce înseamnă spiritul de echipă, cum să se apere şi să se susţină unul pe celălalt şi au mai învăţat să se respecte între ei. La început nici nu ştiau să bea apă ! Cărau la antrenamente sticle cu sucuri dulci şi, normal, crăpau de sete”. Din păcate pentru copiii lui Nicu Ungureanu, liceul IMGB nu avea un teren adecvat, la fel ca tot sectorul 4. Vecinii de la Universitatea Ecologică le promiseseră că le vor pune la dispozitie un teren dar s-au răzgândit asa că băieţii s-au antrenat pe unde se putea. Cel mai adesea se reuneau în Tei, pe terenul de rugby din Ştrandul Studenţesc, un stadion aflat în stăpânirea maidanezilor, presărat cu pietre şi sticle lepădate de “fotbaliştii” care zilnic bateau mingea cu sete. Ar mai fi fost şi alte soluţii dar costau bani şi pe atunci nu erau bani asa cum nu sunt nici azi. Cu toate eforturile lui Nicolae Ungureanu, proiectul s-a stins după 4 ani. Principalul handicap a fost absenţa unui teren de antrenament în apropierea liceului. Din sudul oraşului mai repede ajungeau în Bulgaria, la Ruse, decât în Tei. În tot sectorul 4 nu s-a găsit nici un teren de sport, deşi Ungureanu s-a dat peste cap să gasească unul în sector. Într-un sector cu o populaţie de 330.000 de locuitori, cam cât a Timişoarei sau a Iaşului ! Cinstit, muncitoreşte, cu complicitatea Ministerului Tineretului şi Sportului, a primăriilor şi a organizatiei de mediu, bazele sportive au fost distruse şi apoi dirijate către samsarii imobiliari. Nu doar în sectorul 4, ci în toată ţara. Şi nici un reprezentant al vreunui partid politic nu a avut nimic de zis cu privire la această stare de fapt. În 20 de ani de când a fost elaborată legea 69/2000, care între altele protejează bazele sportive, nici un politician român, indiferent de culoarea politică, nu a găsit de cuviinţă să ia atitudine în Parlamentul României. Nici unul ! Dar în trecut când sportivii români veneau încărcaţi de medalii de la JO, mondiale sau europene se călcau pe picioare ca să se pozeze cu ei la scara avionului. Să vedem cu cine se mai pozează după Tokyo 2020.

De ce Mao

Lumea rugbyului românesc, şi nu numai ea, îl ştie pe Vasile Constantin drept Mao. În 2020, se împlinesc 67 de ani de când poartă această poreclă. “În 1953 fratele meu, care e cu un an mai mare decât mine, era elev la o şcoala cu profil de construcţii. La un moment dat, frate-meu şi colegii lui s-au trezit că îi vizitează nişte şcolari din Coreea de Nord. Tocmai ce se încheiase războiul din Coreea. Nu mai vazuseră niciodată asiatici în carne şi oase şi se uitau la ei ca la extratereştri. În ziua aia fratele meu îşi pusese nişte picături de ochi din cauza unei conjunctivite şi ăia când l-au văzut la şcoală cu ochii cârpiţi au zis că seamănă cu asiaticii veniţi în vizită. Şi l-au poreclit Mao ! Nu conta că ăia erau coreeni iar Mao era chinez. Pentru ei era totuna. Câteva luni mai târziu când am venit şi eu în şcoala aia, logic că am fost privit drept fratele lui Mao. Şi mi-au zis Mao cel mic ! Şi aşa m-am procopsit cu porecla asta pentru toată viaţa. Culmea, după liceu fratelui meu nu i-a mai zis nimeni Mao, în schimb pe mine tóate generaţiile de rugbyşti mă ştiu după poreclă ».  Mao Zedong (1893-1976) a fost primul preşedinte comunist al Chinei şi unul dintre cei mai cunoscuţi şi mediatizaţi dictatori ai lumii. Mao al rugbyului românesc a fost mai întâi jucător de linia a doua şi flanker la Constructorul Bucureşti. Echipa avea terenul de antrenament în şoseaua Olteniţei şi, fireşte, în prezent nu mai există. După liceul de construcţii a urmat cursurile ICF-ului, Institutul de Cultură Fizică, actualul UNEFS, unde a făcut o specializare în rugby. În studenţie a jucat pentru Ştiinta Bucureşti unde în 1958 şi-a încheiat cariera de jucător din cauza unei rupturi de ligamente încrucişate. Ca antrenor a început la Şcolarul Bucureşti, care avea să se cheme mai târziu CSS Triumf. 1966 îl găseşte antrenor la juniorii Rapidului, unde avea să lucreze aproape 10 ani. Cu Rapidul a cucerit un titlu naţional în 1971. « Antrenamentele le făceam pe locul unde azi se află sala Giuleşti, în spatele peluzei nord. În anii ’60 sala nu exista iar noi ne antrenam pe un teren de zgură. Da, pe zgură ! Pe zgură dădeam placaje, acolo alergam, acolo ne antrenam”, spune Mao. De la Rapid trece la ASE pentru o scurtă perioadă iar în 1976 începe experimentul Locomotiva, una dintre cele mai frumoase poveşti ale sportului românesc. În 2012 s-au împlinit 35 de ani de la primul titlu naţional câştigat de Locomotiva. Copiii care alergau pe Stadionul Arcul de Triumf, casa dintotdeauna a rugbyului românesc, într-o zi de iulie, constatau cu surprindere apariţia unui mare număr de « bătrâni ». Care mai bărbos, care mai cu burtă, care mai atins de calviţie….Erau copiii Locomotivei veniţi să sărbătorească cei 35 de ani scurşi de la primul titlu. S-au adunat în jurul lui Mao pentru o poză de grup pe terenul acela pe care ani la rând şi-au rupt coatele şi genunchii.

 

Mao in 2012

Octavian Pescaru

 

 

 

  

 

Doamna Basarabia din Covasna

Povestea doamnei Basarabia Florentina Russu, din Sita Buzăului, pare desprinsă dintr-o carte de istorie, marca Al Mitru sau Dumitru Almaș. E o poveste alcătuită din temelie pe niște cuvinte precum patriotism, glie, dragoste de țară, care în ziua de astăzi nu mai au relevanță pentru destui români. Și totuși, aceste vorbe aveau acum mai bine de 70 de ani deplină acoperire în fapte.  

Fugari din calea rușilor

În vara 1944, Evdochia Popa făcea ceea ce mulți alți români basarabeni au făcut în anii ’40 : fugea din calea rușilor. Evdochia a lăsat baltă toate acareturile pe care le avea în satul său de lângă Cetatea Albă, și s-a refugiat în Covasna, la Sita Buzăului, acolo unde soțul său, Grigore, primise anterior o repartiție ca învățător. Când a ajuns la Sita, era deja însărcinată iar pe 18 septembrie 1944 a născut o fetiță. Evdochia i-a ales singură numele pentru că soțul ei era pe front. Și i-a spus Basarabia Florentina. “Basarabia este primul meu prenume dat de mama din dragostea ei nețărmurită pentru pământul natal pe care fusese nevoită să-l părăsească. M-a botezat în pădure iar naș de botez mi-a fost preotul din Sita”, povestește doamna Basarabia Russu. Nașterea Basarabiei i-a salvat viața lui Grigore, soțul Evdochiei. În septembrie 1944, Grigore Popa, care se afla cu regimentul său în Munții Tatra, a primit o scurtă permisie ca să-și vadă copilul nou-născut, pe Basarabia. Când s-a întors la unitate a aflat că toți camarazii săi pieriseră. Pe el îl salvase permisia.

Basarabia Russu

Doamna Bia

Întotdeauna, cunoscuții i s-au adresat cu apelativul <Bia>. “Așa mi se spune de când eram copil. Eu am conștientizat târziu ce-i cu numele meu pentru că părinții mă strigau numai Bia iar în acte foloseau celălalt prenume, Florentina. La școală, la catalog, profesorii mă strigau Popa Florentina, niciodată Popa Basarabia! Îmi amintesc că la un moment dat participam la o adunare pe teme de învățământ iar un secretar de partid, studiind datele mele personale, mi-a spus <aveți un nume cu rezonanță politică, tovarășa!>”, rememorează Basarabia Russu. “Culmea este că deși toată lumea mă strigă Bia, nimeni nu m-a întrebat de unde vine acest nume, daca e un diminutiv sau pur și simplu așa mă cheamă. În orice caz, numele de Basarabia l-am folosit târziu. Chiar și după 1989 aveam parcă o reținere în a spune că mă cheamă Basarabia. E o încărcătură emoțională să ai un așa nume. Îl rostești cu sfințenie și cu teamă. Eu nu am ascuns niciodată că sunt basarabeancă. 
 

Evdochia si Grigore Popa

Mama m-a botezat Basarabia din dragoste pentru pământul pe care se născuse așa că nu mă puteam dezice de originile mele. Mama a fost atât de atașată de Basarabia ei natală încât atunci când s-a refugiat la Sita a cărat cu ea o pungă cu pământ adunat din satul ei. Nimeni nu știe ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi rămas în Basarabia sub ocupație rusească, însă mama mi-a spus că pur și simplu n-a vrut să trăiască sub ruși. Ea era româncă!”, spune doamna Bia, care, începand din 1964 a dus mai departe profesia parinților ei, aceea de dascăl. Timp de peste 50 de ani, doamna Basarabia, Russu după căsătorie, a școlit nenumărate generații de copii și o mai face și în ziua de astăzi printre picături. Ileana Ciobanu, fiica Basarabiei Russu, spune că prenumele Basarabia era prohibit de regimul comunist. ”Prenumele de Basarabia nu apare în nici unul dintre actele eliberate de autoritățile române pe numele mamei. Chiar și în cea mai banală adeverință școlară era trecută fie Florentina B, fie numai Florentina! În schimb, fratele meu Ionuț spunea mândru, ori de câte ori avea ocazia, că pe mama lui o cheamă Basarabia!”

Basarabia Russu, schita de Stavru Tarasov

“Spuneți mă că v-am dat tot!”

“După 1989, pe mama n-a răbdat-o inima să nu-și revadă locurile de baștină. Deși era sărită de 70 de ani, s-a urcat în tren și s-a dus ață în satul ei care acum e în Ucraina. Și-a regăsit câțiva prieteni din copilărie, cunoscuți, iar la un moment dat a trimis o scrisoare către autoritățile locale în care, pe scurt, le-a zis cam așa:<Mă rușilor, v-am lăsat toată averea când am plecat de aici. Nu vreau nimic de la voi, vreau numai să recunoașteți că v-am dat tot, mă!> Era o femeie foarte puternică și hotărâtă pe care n-a doborât-o nimeni și nimic”, rememorează Basarabia Russu. N-a doborât-o nici măcar arestarea soțului său la începutul anilor ’50. “Sărbătoream Paștele cu toată familia când ne-am trezit cu Securitatea la ușă. L-au ridicat pe tata și l-au dus la Brașov unde a stat închis mai bine de o lună. N-am aflat niciodată de ce l-au reținut. Nici noi, nici el. Ne-am gândit că ne-o fi reclamat cineva în ziua aia fie pentru că sărbătoream Paștele, fie pentru că fusesem în pădure la un picnic și s-or fi gândit că ne-am dus acolo pentru că aveam legături cu partizanii din zonă”, povestește Basarabia Russu care de curând a dibuit prin casă un cadou special pentru nepoatele sale. “Am dat peste un costum național, fotă și ie, cumpărat de mama prima dată când a trecut Prutul, prin 1940. De acum am să-mi îmbrac nepoatele în el la fiecare sărbătoare națională”, spune amuzată Basarabia Florentina Russu. 

Pe urmele lui Stalin

Pe 5 martie 2018 s-au împlinit 65 de ani de la moartea lui Iosif Visarionovici Stalin, fost conducător al Uniunii Sovietice, considerat de numeroși istorici drept cel mai sângeros tiran al tuturor timpurilor alături de Hitler. Stalin este responsabil pentru moartea a zeci de milioane de oameni. Ca urmare a ordinelor sale directe au fost uciși, după unii istorici 20 de milioane de oameni, după alții 40 sau chiar 50 de milioane. Cifra exactă nu va fi cunoscută niciodată. Este cert însă că a ordonat fără scrupule execuții în masă, a deportat populații întregi, a înfometat până la moarte milioane de oameni. Istoricii îl creditează cu următorul răspuns pe care i l-ar fi dat premierului britanic Winston Churchill în 1945, în timpul Conferinței de la Yalta : “Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică”. 

Cultul lui Stalin

Multă vreme, Stalin a fost privit de țările occidentale drept un apostol al dreptații și un luptător neobosit pentru libertatea popoarelor. Propaganda sovietică, foarte activă, îl prezenta pe Stalin ca pe un lider charismatic, atoateștiutor și atotputernic. Imaginea sa era prezentă în fiecare ungher al Uniunii Sovietice iar mașina de propagandă îl botezase “Parintele Națiunilor”, “Arhitect al comunismului”, “Geniu al umanitații”, “Stea călăuzitoare” sau “Grădinar al fericirii umane”. Era cel mai mare, cel mai iubit, cel mai înțelept si cel mai genial dintre pământeni. Oamenii de rând îi spuneau “tătuca” iar presa sovietică avea grijă să cultive aceasta figură paternă, grijulie, de părinte care poartă de grijă copiilor săi, cetățenii Uniunii Sovietice. In cadrul acestei interminabile operațiuni de propagandă, muncitorimea sovietică trimitea scrisori în care era ridicat în slăvi geniul lui Stalin, îi erau dedicate poeme de slavă precum și cântece în care era evidențiat eroismul său, era subiect de film, de teatru, muză și model în lumea artei, era prezent în poezie și în literatură. Nenumărate statui și portrete cu chipul lui Stalin împodobeau orașele lumii, sute de străzi și bulevarde îi purtau numele.  Stalin era prezent în toți și în toate.

Stalin in România

Nici România nu a scăpat de acest proces de proslăvire. După ce comuniștii, susținuți de armata sovietică, au preluat puterea în România, a fost demarat procesul de stalinizare a societații. Pe lângă acțiuni organizate pe linie politică, militară sau economică contra tuturor adversarilor și în beneficiul exclusiv al URSS, aparatul sovietic prezent în România, în colaborare cu comuniștii români, a căutat să-l portretizeze pe Stalin drept marele eliberator al popoarelor subjugate de capitaliști. “Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus” era o lozincă la modă în România după război. Și pentru că Stalin le-a adus libertate românilor, comuniștii români s-au gândit să-i mulțumească. Un prim semn de mulțumire a fost botezarea Brașovului cu numele lui Stalin.

Brașov Orașul Stalin

În august 1950, presa comunistă anunța că mai mulți muncitori Brașoveni au cerut Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, schimbarea denumirii Orașului din Brașov în Orașul Stalin :”(...) propunem ca numele Orașului Brașov sa fie schimbat, dându-i-se numele marelui geniu al omenirii muncitoare, scumpului și iubitului prieten al poporului muncitor din țara noastră, învățătorul și eliberatorul nostru – marele STALIN. (...) Trăiască marele conducător al poporului sovietic, genialul învățător al oamenilor muncii de pretutindeni, tovarășul Stalin!”. Firește că o asemenea vibrantă rugăminte, nu putea fi tratată cu refuz, drept pentru care răspunsul PMR, semnat de dr Petru Groza și de Gheorghe Gheorghiu-Dej a venit neîntârziat : “Guvernul RPR si CC al PMR au luat hotărârea de a sprijini cererea voastră și de a propune Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR să satisfacă dorința arzătoare a oamenilor muncii din Brașov, dând acestui oraș numele de Orașul Stalin”. Din septembrie 1950, Brașovul a devenit așadar Orașul Stalin, capitala Regiunii Stalin. De ce Brașovul ? Probabil pentru că este poziționat în inima României și era la vremea respectivă un oraș în plin proces de industrializare. Jurnalistul Bogdan Stanciu, susține într-un material publicat de portalul http://www.bucurestiivechisinoi.ro  că Brașovul a fost ales să poarte numele lui Stalin și din pricina unei simbolistici revanșarde : “un oraș fondat și modelat de germani, avanpost estic al civilizației urbane de factură occidentală, primește numele conducătorului sovietic care a zdrobit ofensiva armată germană”. Indiferent care au fost argumentele oficiale sau neoficiale, cert este că Brașovul s-a numit Orașul Stalin până în toamna 1960. Și pentru ca tacâmul să fie complet, mai multe artere și obiective ale Brașovului au primit nume în rezonanța directă cu noile vremuri. Astfel, Poiana Brașov a devenit Poiana Stalin, strada Lungă s-a numit Maresal Voroșilov, Calea București era Calea Moscovei, strada Mureșenilor se chema 7 noiembrie iar strada Michael Weiss fusese rebotezată în strada Armata Roșie. Piața Sfatului devenise Piața 23 August, Parcul Central era Parcul Prieteniei Româno-Sovietice iar fabricile Steagul Roșu, Dezrobirea sau Partizanul Roșu, completau aceasta colecție de nume proletcultiste. Numele lui Stalin a fost creionat din brazi pe muntele Tâmpa iar pe locul unde se află în prezent troița din fața Consiliului Județean Brașov, a fost amplasată o statuie a lui I.V. Stalin, realizată de sculptorul Dorio Lazăr. În jur de 12.000 de obiective de pe teritoriul României au purtat de-a lungul vremii numele unor membri ai nomenclaturii comuniste sau în rezonanță cu  dictatura proletariatului.  

Stalin în București

Având în vedere prefacerile petrecute în anii ’50, Stalin nu avea cum să lipsească din București, capitala țarii. Una dintre principalele preocupări ale comuniștilor a fost aceea de a șterge orice legătură dintre români și monarhie. Astfel, străzile care purtau numele monarhilor români au fost rapid îndepărtate. Activiștii de partid obișnuiau să distrugă inclusiv picturile bisericești în care apăreau Carol I, Ferdinand sau Regina Maria. În acest context, actualul parc Herăstrău a primit numele de “Parcul de Cultură și Odihnă I. V. Stalin”. Herăstrăul se numise ințial Parcul Regele Carol al II-lea și fusese inaugurat în 1936, odată cu Muzeul Satului, cu prilejul expoziției Luna Bucureștilor. În 1951, pe locul unde în prezent se află statuia lui Charles De Gaulle a fost ridicată o impunătoare statuie a lui Stalin. Nu oricine însa avea dreptul să-l portretizeze pe Stalin, așa că pentru crearea statuii s-a organizat un concurs la care au luat parte machetele a 20 de sculptori. În fruntea juriului se afla însuși temutul lider comunist Ana Pauker, fidelă până în vârful unghiilor politicii lui Stalin. În cele din urmă, a fost aleasă macheta sculptorului aromân Dimitrie Demu, în vreme ce locul 2, proiectul lui Dario Lazăr, a luat drumul Brașovului. “Foarte probabil, ordinul organizării unui astfel de concurs s-a dat pe linie de Cominform (Biroul de informații al partidelor comuniste și muncitorești). Moscova ordona și partidele frățești executau. Nu exista o independență a partidelor față de Moscova”, povestește istoricul Emanuel Bădescu. “Stalin avea mare încredere în Ana Pauker și oricum, în comisia respectivă exista și un supervizor din partea rușilor, așa că nu putea să iasă vreo dandana. Statuia a fost așezată cu fața către piața care anterior se numise Adolf Hitler! Acum, piața, cunoscută ulterior sub numele de Piața Aviatorilor, primea numele de Piața Generalissim I. V. Stalin. De asemenea, un sector al Bucureștului s-a numit raionul I. V. Stalin iar bulevardul Aviatorilor a purtat și el numele lui Stalin”,  explică istoricul Badescu. Statuia lui Stalin din Herăstrău a supraviețuit neașteptat de mult. Turnată în bronz și urcată pe un soclu de 16 metri înalțime, statuia a rămas pe poziție până în 1962 cu toate că presedintele URSS Nikita Hrușciov denunțase crimele lui Stalin încă din februarie 1956. Un alt obiectiv bucureștean care a purtat numele de Stalin a fost clădirea care astăzi se cheamă Casa Presei. Ridicată în anii ’50 după chipul și asemănarea Institutului Lomonosov din Moscova, unde, ca fapt divers, a studiat și fostul președinte Ion Iliescu, clădirea s-a numit în primii ani “Combinatul Poligrafic Casa Scînteii I.V. Stalin”. Părintele ei a fost arhitectul Horia Maicu.

“Am fost cetățean al Orașului Stalin”

În vara 2017, Muzeul Județean de Istorie Brașov a deschis o interesantă expoziție cu tema “Brașov Orașul Stalin”. Ideea îi aparține lui Nicolae Pepene, director al muzeului din 2014. A obținut o finanțare europeană de 100.000 de euro de la Bruxelles și a pus pe picioare în premieră o astfel de expoziție în Brașov. “Muzeul nostru trebuie să prezinte identitatea istorică a Brașovului. Oricine vizitează muzeul trebuie sa înțeleagă istoria locală fără să fie nevoie să citească o bibliotecă. Deceniul în care Brașovul s-a numit Orașul Stalin reprezintă o perioadă importantă din istoria noastră, pe care n-o putem uita și nici n-o putem șterge cu buretele”, spune Nicolae Pepene care a adunat mare parte din exponate organizând o caravană care a circulat prin cartierele muncitorești ale Brașovului. “Am colaborat cu mai multe școli din oraș care ne-au pus la dispoziție 150 de copii cu ajutorul cărora am adunat exponate de prin casele oamenilor. Acești copii au pătruns peste tot, îndepărtând orice reticență sau circumspecție pe care ar fi avut-o oamenii față de noi. Așa am reușit să adunăm mare parte din obiectele expuse”, explică Nicolae Pepene. În cadrul expoziției au fost organizate seminarii de genul “Orașul Stalin pe înțelesul tuturor” sau “Am fost cetățean al Orașului Stalin”, în care seniorii brașoveni și-au povestit copilăria petrecută în Brașovul marcat de numele dictatorului sovietic. “Cosmonautul Dumitru Prunariu este poate cel mai cunoscut brașovean născut în Orașul Stalin. Prunariu e născut pe 27 septembrie 1952 iar pe certificatul său de naștere scrie negru pe alb : <născut în Orașul Stalin>”, povestește Nicolae Pepene care precizează că locuitorilor Brașovului din acea perioadă“nu li s-a spus niciodată staliniști sau cine știe cum altcumva. Apelativul oficial era cel de <cetățean al Orașului Stalin>”.

Stalin în lumea largă

Desigur, în lume au fost multe obiective care au fost botezate cu numele lui Stalin. Fie pentru că în țarile respective se aflau la conducere regimuri comuniste fidele Moscovei, fie pentru că oamenii erau naivi și credeau în propaganda sovietică din care reieșea că Stalin era un Făt-Frumos călare pe un cal alb care lupta pentru binele tuturor oropsiților.  19  orașe din toată lumea, inclusiv Brașovul, au purtat numele I. V. Stalin. Cele mai cunoscute sunt Varna, Donețk, Katowice si Dunaujvaros.  O gară din Azerbaidjan s-a numit Stalin precum și vârfuri muntoase din Tadjikistan, Bulgaria, Slovacia, China și Canada. În Viena a existat Stalinplatz, în prezent Schwarzenbergplatz, iar în Italia au fost o mulțime de străzi Stalin. În localitățile Colchester și Chatham din Anglia două artere i-au purtat numele la fel ca și o stradă din Amsterdam. Până și în Trinidad Tobago a existat Stalin street. 

NB. Material publicat in Evenimentul Zilei in luna martie 2018. Fotografiile apartin Muzeului de Istorie al Romaniei si sunt protejate de drepturi de autor. 

Oglindă, oglinjoară cine e cel mai popular din țară ? Nadia Comăneci, tovarașe Ceaușescu!

Nadia Comăneci a fost si este si in ziua de astazi un exemplu de nota 10. Din momentul în care exercițiul ei perfect de la Montreal ’76 i-a adus faima mondială, fetițele din toată lumea și-au dorit să-i calce pe urme. Cele care nu au avut șansa să intre într-o sală de gimnastică, au avut măcar ocazia să se joace cu o păpușă Nadia.

În 1978, la un an și jumătate după Jocurile Olimpice de la Montreal, compania americană Caramma Productions din Elmwood, statul Connecticut, s-a adresat Federației Române de Gimnastică solicitând dreptul de a produce și de a comercializa păpușa Nadia Comăneci. După evoluția senzațională de la Montreal ’76, popularitatea româncei atinsese cote incredibile. Era, fără doar și poate, cea mai cunoscută și îndrăgită sportivă a planetei. Nadia reprezenta un simbol al succesului, al ambiției, al capacității omului de a-și depăși limitele. Notele de 10 obținute în concursul olimpic de gimnastică de la Montreal, evoluțiile nemaivăzute, inocența sa, cuceriseră întreaga planetă. În acest context, firma Caramma Inc și-a propus să producă păpușa Nadia Comăneci.

Americanii bat palma cu FR Gimnastică

În acest scop, la 16 martie 1978, Caramma Inc. a încheiat un contract cu Federația Română de Gimnastică, semnat pentru partea americană de Claudio Caramma, iar pentru partea română de secretarul general  de atunci, Nicolae Vieru, și de șeful Comisiei Economice, Aurel Stoian. Documentul, obținut din arhivele Consiliului pentru Studiul Arhivelor Securității Statului, prevedea drepturile și obligațiile celor două părți. Astfel, Federația se obliga să cedeze “în exclusivitate și pentru totdeauna, toate drepturile de fabricare, distribuire și publicitate a păpușii Nadia Comăneci și a accesoriilor sale”. Caramma Inc. căpăta totodată dreptul “unic și exclusiv de a tipări, difuza și vinde în SUA o carte poștală cu fotografia și numele Nadiei Comăneci”.  Federația dădea asigurări că “este unicul proprietar al tuturor drepturilor în vederea punerii pe piață a unei păpuși Nadia Comăneci și are dreptul și autoritatea deplină și unică să transmită drepturile garantate prin prezentul document”. Americanilor li se îngăduia să insereze pe cutiile păpușilor Nadia tricolorul românesc precum și un text publicitar. În schimbul acestor drepturi, Caramma urma să achite 120.000 de $, 3 % din vânzarea fiecărei păpuși și 2 % din vânzarea fiecărui accesoriu al păpușii. Contractul menționa că “firma nu va acorda nici o sumă de bani sportivei Nadia Comăneci” ci va face plăți la fiecare 6 luni numai către Federația de Gimnastică. Partea română mai trebuia să pună la dispoziția companiei americane un extras de film cu exercițiile Nadiei de la JO Montreal 1976 și o fotografie cu autograful său. 

Contractul ajunge la gunoi

Deși contractual fusese agreat de ambele părți, nu a fost pus niciodată în aplicare. Ca în orice dictatură comunistă, nu se putea face nimic fără aprobare de la cel mai înalt nivel, astfel că hotărârea finală i-a aparținut lui Nicolae Ceaușescu, care a respins înțelegerea fără nici o explicație. În august 2016, cu nici o lună înainte de a muri, Nicolae Vieru, fost președinte al FR Gimnastică, comenta decizia lui Nicolae Ceaușescu: “În situații de genul acesta, care implicau imaginea României, Ceaușescu era cel care avea ultimul cuvânt. Din câte îmi aduc aminte contractul nostru a ajuns la gunoi fără să primim vreo explicație oficială. Sigur, Ceaușescu nu justifica față de nimeni deciziile pe care le lua, dar pentru mine e clar că el s-a opus pentru că începuse să-și simtă amenințată imaginea. Nu concepea ca altcineva să fie mai popular decât el și Elena, ori popularitatea Nadiei în țară și în străinatate întrecuse în acea perioadă orice imaginație. Pur și simplu îl deranja ideea că Nadia putea fi mai importantă și mai populară decât el”.

Păpușa Nadia lansată într-un anonimat total

Având in vedere felul în care s-au desfășurat lucrurile, afirmația lui Nicolae Vieru potrivit căreia Nicolae Ceaușescu începuse să fie deranjat de popularitatea Nadiei stă în picioare. Păpușa Nadia a fost fabricată și lansată după JO de la Montreal, undeva în intervalul 1977-1979. Cum întotdeauna reclama a fost sufletul comerțului, logic ar fi fost ca păpușa Nadia să fie lansată cu tam-tam, să aibă loc o festivitate cu participarea Nadiei și a reprezentanților FR Gimnastică. Lucrurile au stat însă exact pe dos. Păpușa a fost scoasă pe piață de fabrica Arădeanca într-un anonimat total. Păpușa Nadia, care ar fi putut aduce venituri deosebite în acea perioadă datorită popularității uriașe a sportivei, a fost introdusă în magazine doar în baza contractărilor obișnuite făcute de ministerul de resort. Chestionată pe acest subiect, Nadia s-a arătat uimită: ”Nu am auzit despre așa ceva, nu cunosc nici un detaliu. Tot ce știu este că păpuși Nadia s-au făcut în România, ultima chiar în urma cu câțiva ani prin Fundația Nadia Comăneci. Prima păpușa Nadia a apărut pe piață pur și simplu, fără a se organiza vreo lansare” își amintește Nadia, completată de masa sa, Ștefania Comăneci : “Nici eu nu îmi amintesc să fi participat la vreo lansare, la vreo ceremonie… Dacă îmi aduc bine aminte, noi am primit păpușa într-un colet, prin poștă, la Onești”. O trecere în revistă a presei vremii îi dă dreptate lui Nicolae Vieru. În ziarele din perioada respectivă nu se găsește nici măcar un rând despre lansarea păpușii Nadia. Nici măcar Flacăra Roșie, cotidianul PCR Arad, care publica frecvent informații despre fabrica de păpuși Arădeanca, nu pomenește ceva despre păpușa Nadia. În mai 1978 aflăm din ziarul arădean că papușile “Luela, Roxana, Aura și Victoria se pregătesc pentru lungi călătorii peste hotare”, adică urmau să plece la export. Despre Nadia însă, nimic.

Anul lansării, un mister

În ziua de astăzi nimeni nu poate spune exact când a fost scoasă pe piață prima păpușă Nadia. Dacă acest lucru s-a petrecut după martie 1978 când a fost semnat contractul dintre americani și FR Gimnastică atunci e foarte posibil ca odată cu respingerea documentului, din orgoliu, să fi fost preluată și ideea de a fabrica o păpușă Nadia. Mai există și varianta ca și românii și americanii să fi avut aceeași idee, aproximativ în același timp. Oricum, din felul în care statul român a reacționat și în alte situații în care a fost implicată imaginea Nadiei, un lucru este limpede: Nicolae Ceaușescu chiar era deranjat de nivelul uriaș al popularității Nadiei. Foarte probabil, în cazul păpușii s-a dat un accept cu condiția să nu se facă valuri prea mari. Nici Elena Șiclovan, director al fabricii Arădeanca în perioada respectivă, nu poate preciza exact anul apariției păpușii, însă are o teorie personală cu privire la ideea fabricării acesteia: ”Inițiativa de a face o păpușă Nadia a aparținut fabricii Arădeanca. Eram toți foarte entuziasmați. A fost strict o treabă a colectivului, nu vreau să individualizez pe cineva. Omologarea produsului se făcea de către reprezentanți ai diferitelor ministere și apoi ieșea pe piață. Nu pot însa să vă spun în ce an s-a întâmplat asta, nu mai rețin exact. În orice caz, în perioada aceea vindeam în total cam un million și jumătate de păpuși de toate tipurile și de figurine pe an. Exportam și în țări precum Anglia, RFG, Grecia”. 

Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai popular din țară ?!

În cartea sa “Călătorie în lumea gimnasticii”, Nicolae Vieru menționează și alte situații în care Nicolae Ceaușescu a refuzat propuneri de afaceri privind imaginea Nadiei Comăneci : “La sfârșitul lui 1976, televiziunea NBC a invitat-o la New York pentru o emisiune speciala, dar în ultima clipă conducerea partidului a anulat deplasarea. La federație soseau din toată lumea invitații pentru Nadia, s-au adunat zeci de saci plini de scrisori adresate ei, prin care i se solicitau autografe, fotografii, și primea tot felul de mici cadouri și declarații de admirație. O televiziune americană a vrut să facă un film în care Nadia urma să interpreteze o eroină din povești, dar nu s-a aprobat nici acest lucru.

Generalul-maior Aron Bordea de la Directia I a Securitatii, nota intr-un raport ca “urmare a popularitatii de care se bucura, pe adresa Nadiei Comaneci se expediaza frecvent scrisori de catre diferiti tineri din strainatate in care i se fac propuneri de casatorie. La sfarsitul lunii ianuarie 1981 a luat de la CNEFS circa 3000 asemenea scrisori, afirmand ca le va pastra pentru a le lectura cand va fi la pensie. Nu a exprimat niciodata intentii de a se casatori cu cetateni straini”.

In iulie 1978, Securitatea punea la dosarul Nadia o scrisoare trimisa de un roman din SUA pe adresa FR Gimnastica. Respectivul afirma ca detine in Detroit restaurantul “The best in home cooking” si cerea permisiunea de a adauga la numele carciumii si numele Nadiei Comaneci, oferind 5% din venitul brut.

La începutul lui 1977, Ion Țiriac a venit la București cu o echipă de la NBC și a propus un contract de un million de $ pentru ca Nadia să susțină în SUA zece demonstrații de gimnastică, însă a fost, la rândul său, refuzat”, scrie Vieru în “Călătorie în lumea gimnasticii”.  Totuși, în octombrie 1977, Ceaușescu i-a permis Nadiei, ca împreună cu echipa feminină de gimnastică a României, să ia parte la un turneu demonstrativ în SUA. Același Nicolae Vieru precizează că statul român a încasat 100.000 de $ din această acțiune, cu 900.000 mai puțin față de suma oferită de Țiriac cu câteva luni înainte. Singura explicație plauzibilă a acestor decizii aparent contradictorii luate de Ceaușescu ar fi aceea că pentru turneul din octombrie a primit garanții că guvernul american nu va acorda azil politic Nadiei și nici unei alte sportive care ar fi dorit să rămână în SUA, ceea ce probabil oamenii aduși de Țiriac nu putuseră oferi. Regimul de la București era deosebit de îndârjit contra celor care vroiau să părăsească paradisul comunist, astfel că toți cetățenii care aveau rude în străinătate sau care călătoreau in afara țării, așa cum erau sportivii, erau supravegheați si cercetați temeinic de Securitate. Un alt moment important trecut sub tăcere a fost vizita familiei regale a Belgiei în România. Regele Baudouin și regina Fabiola au venit la București, într-o vizită oficială, în octombrie 1976. Dupa întâlnirea cu Nicolae Ceaușescu, regele și regina au vizitat mănăstirile din Moldova, iar la întoarcere au cerut în mod expres să o cunoască pe Nadia. Întâlnirea s-a produs la Bacău pe 14 octombrie 1976. Presa centrală nu a scris nici măcar o virgulă despre întâlnire, deși, în orice context, aceasta era o știre de primă pagină. Doar cotidianul arădean Flacăra Roșie a consemnat că în Bacău, “un popas la liceul cu specific sportiv din orașul chimiștilor a prilejuit o emoționantă întâlnire cu câteva reprezentante ale echipei olimpice de gimnastică a României printre care Nadia Comăneci și Teodora Ungureanu”.

După 1981, an în care  antrenorii Martha și Bella Karoly au rămas în Statele Unite cu prilejul unui nou turneu demonstrativ, supravegherea Nadiei s-a înăsprit. Până în decembrie 1989 când a fugit din țară, a mai ieșit o singură dată din lagărul socialist. S-a întâmplat în 1984 când, după demersuri peste demersuri făcute de Comitetul Internațional Olimpic, Nicolae Ceaușescu i-a permis să meargă la JO de la Los Angeles, ca invitat de onoare, fiind însă însoțită permanent de un ofițer de securitate.

# În 2009, Fundația Nadia Comăneci a scos pe piață o nouă păpușă Nadia ca parte a programului <10 pentru gimnastică>. Păpușa măsoară 57 de cm și este îmbrăcată cu un trening al naționalei României. Pe internet, prima păpușă Nadia, cea fabricată în anii ’70 se vinde și cu 500 de euro.