Montagnardul Cosmin Popescu arboreaza steagul Rapidului pe cele mai inalte varfuri ale lumii

                                                                  Suntem peste tot acasa !

Muntele si Rapidul

          Cosmin Popescu este un bucurestean indragostit nebuneste de munte. A facut cunostinta cu muntele in anii ’90, cand era elev la Liceul Mihai Viteazu. Atunci a inceput sa bata traseele montane si sa tanjeasca la fiecare drumetie sa atinga cerul cu mana, adica sa puna piciorul pe cel mai inalt varf din masivul strabatut.  Pana aici nimic neobisnuit, ca el mai sunt si altii. Ineditul ascensiunilor lui Cosmin consta insa in faptul ca pe fiecare varf pe care il cucereste arboreaza alaturi de drapelul Romaniei steagul Rapidului. Muntele si Rapidul sunt cele doua mari pasiuni ale lui Cosmin Popescu. De fapt Rapidul a fost prima sa pasiune mistuitoare, caci la 6 ani facea cunostinta cu Giulestiul dus la meci de tatal sau, inginer electrotehnist. “La prima mea vizita pe Giulesti am stat la tribuna a doua. Am ramas cu gura cascata vazand cum cantau suporterii iar apoi tata n-a scapat de mine pana nu m-a dus din nou pe Giulesti ca sa invat si eu sa cant la fel ca ei”.

La 19 ani Cosmin Popescu a ajuns pe Varful Moldoveanu din Muntii Fagaras, 2544 m, cel mai inalt varf din Romania. Atunci a arborat pentru prima oara steagul Rapidului alaturi de drapelul tricolor. 

Vf Moldoveanu

“Mi-am jurat ca de aici inainte pe orice varf voi pune piciorul voi flutura steagul Rapidului. Dac-as putea l-as duce si in Cosmos. Aste e de fapt felul meu de a-mi marca teritoriul. Unii scrijelesc copacii sau stancile ca sa arate ca au fost acolo. Eu, care respect muntele si il iubesc la fel de mult cum iubesc Rapidul, am ales sa-mi marchez fiecare expeditie arborand steagul Rapidului”. Si Cosmin s-a tinut de cuvant. A dus steagul visiniu si drapelul romanesc pe cele mai inalte varfuri din Europa si din Africa. Prima iesire peste granita a fost in Bulgaria unde a urcat pe varful Musala, 2925 de metri. Au urmat expeditii in Slovenia, Cehia, Austria, Turcia, Elvetia, Franta, Maroc, Grecia, Egipt si Rusia. Peste tot Cosmin a urmat acelasi tipic. La finalul drumului, fie ca se afla in Alpii Austrieci, in Muntii Tatra sau Atlas, tricolorul si drapelul alb-visiniu dadeau lumii de stire ca un roman, suporter al Rapidului, a pus piciorul acolo. “In Maroc, cand urcam spre Varful Jebel Toubkal, 4125 metri, m-am intalnit cu cativa nemti. Unul dintre ei avea un steag cu Bayern Munchen si a vrut sa facem schimb. L-am refuzat caci nu ajunsesem inca pe varf ca sa-mi fac poza de rigoare. Nu mai pun la socoteala ca era si rosu-albastru”.

Vf Djebel Toubkal, Maroc

Elbrus, marea provocare

Ultima expeditie de amploare a lui Cosmin Popescu s-a consumat in august 2012 cand a urcat pe Elbrus, cel mai inalt varf din Europa, 5642 metri. 2012 a fost primul an in care accesul pe Elbrus a fost redeschis de armata rusa, dupa o pauza de 2 ani, rastimp in care rusii i-au vanat literalmente pe separatistii care-si gasisera salas in Caucaz. Dupa ce a trecut prin trei tabere de aclimatizare, Cosmin a atacat Varful Elbrus pe un viscol cumplit:”Am plecat pe traseu imediat dupa miezul noptii. Intotdeauna plecarea se face intre 00.00 si 03.00 ca sa ai timp sa te intorci. Peste zi, cum da soarele, ghetarul devine oglinda si nu mai ai deloc aderenta. Am plecat pe traseu 12 oameni si am atins varful doar eu si inca doi. Ceilalti 9 au abandonat din cauza aerului rarefiat. Expeditia de pe Elbrus a fost, fara discutie, cea mai dificila pe care am intreprins-o in peste 15 ani de mers pe munte”. Ajuns in varf, Cosmin si-a arborat steagul inscriptionat de acasa: “ Un rapidist pe cel mai inalt varf din Europa. Expeditia Caucaz, Varful Elbrus 5642, august 2012. Suntem peste tot acasa”. Coborand de pe Elbrus, Cosmin a facut o scurta vizita la Groznai. Nu de alta, dar vroia neaparat sa vada stadionul lui Terek unde a jucat Pancu. 

Vf Elbrus

Spre Kilimanjaro

De cand Cosmin Popescu a pus piciorul pe Vf Moldoveanu, prima sa cucerire importanta, au trecut 15 ani. Acum are 33, e absolvent de Drept iar anul acesta termina si Facultatea de Psihologie. Pe 24 februarie pleaca intr-o noua aventura. De asta data va merge in Tanzania si va urca pe Kilimanjaro, 5885 de metri, cel mai inalt masiv de pe continentul african, un munte periculos, care in fiecare an si-a luat jertfe de vieti omenesti. Drumetii se grabesc sa atinga varful, sar peste etapele de aclimatizare, se confrunta cu caderi masive de pietre sau nu revin la timp in tabara si mor de hipotermie, acestea sunt principalele cauze ale accidentelor care se produc pe Kilimanjaro. Cosmin Popescu, de acum montagnard experimentat, si-a programat traseul ca la carte:”Nu am de gand sa ard aiurea nici o etapa de aclimatizare, stiu ca e periculos dar eu am o treaba de dus la bun sfarsit. Trebuie sa arborez pe cel mai inalt varf din Africa steagul Rapidului cu mesajul <100% rapidist si in B. Expeditia Kilimanjaro 5885 m. Suntem peste tot acasa>”

In drum spre Elbrus

Un vis numit Everest

Dupa expeditia Kilimanjaro 2014, Cosmin Popescu planuieste pentru anul urmator sa duca la bun sfarsit circuitul Anapurna din Nepal, cel mai lung si mai frumos circuit de trekking din lume, unde vrea sa puna piciorul pe Varful Mera, 6476 m . In 2016 ar veni randul Anzilor din Bolivia iar in 2017 ar urma sa atace Varful Aconcagua, 6960 metri, din Anzii argentinieni. “In 2018, cu putin noroc as ataca Everestul”, spune Cosmin. Everestul este, evident, visul oricarui montagnard, insa putini sunt cei care ajung acolo. In afara faptului ca autoritatile locale permit accesul unui numar limitat de persoane anual, taxa de acces este enorma. Oricine vrea sa atace Everestul trebuie sa plateasca o taxa de 24.000 de euro. Adaugati aici cheltuielile de calatorie si echipamentul si veti vedea cat de costisitoare poate fi o astfel de incercare, pe langa periculozitatea traseului. “Stiu cat de periculoasa si de costisitoare e o astfel de incercare dar trag nadejde ca voi reusi. Iti dai seama cum ar fi sa arborez steagul Rapidului acolo unde a calcat Edmund Hillary ? ” Neo-zeelandezul Edmund Hillary (1919-2008) si serpasul nepalez Norgay Tenzing au fost primii pamanteni care au cucerit Everestul. Se intampla in 1953. 

Expeditia Kilimanjaro

Ultimul interviu al Marianei Lucescu, Doamna de Fier a rugbyului romanesc

             Mariana Lucescu, prima femeie-antrenor de rugby din lume 

            

          Luata in ras la inceput, a fost privita cu respect si chiar cu teama mai apoi, datorita rezultatelor pe care le-a obtinut. Printre elevii sai s-au numarat Mircea Paraschiv, Achim, Dumitru, Tudose, Curea. Astazi, la Clubul Sportiv Scolar nr 2, continua sa faca ceea ce a incantat-o dintotdeauna : sa lucreze cu copiii. Din 1987, anul retragerii, nu a mai pasit pe terenul de rugby.

 O baschetbalista se indragosteste de rugby

              Povestea Marianei Lucescu a inceput in 1963. Dupa o cariera de jucatoare de baschet in cadrul IEFS-ului si la Vointa, Mariana Lucescu a devenit profesoara de educatie fizica la scoala 65 din comuna Pantelimon. Fire razboinica, s-a impacat de minune cu elevii cel mai greu de stapanit. I s-au dat pe mana, fara exceptie, toate clasele cu probleme, de care toti ceilalti profesori fugeau de mama focului. Mai cu vorba buna, mai cu parul, s-a apropiat de ei si le-a inoculat microbul pentru sport in general si pentru rugby in special. In scurt timp, copiii s-au dat pe brazda si daca de la orele altor profesori mai trageau chiulul, la orele de sport veneau buluc. Initiata in tainele rugbyului de tatal ei, fost jucator la Viforul Dacia, si de sotul sau Dan Lucescu, in acea vreme arbitru de rugby, a consumat tomuri de literatura de specialitate si a pus in aplicare cele vazute si invatate. Mai intai, a format echipe de rugby in 8 in fiecare clasa din subordinea sa. Si-a pregatit copiii in lunca de langa actualul complex Lebada. In cateva luni microbul s-a extins si, la un moment dat, prin toamna lui ’63, toata scoala, inclusive fetele, juca rugby. In timp a format si echipe de XV care jucau meciuri inter-scoli. Formatiile pregatite de ea au maturat cam tot ce au intalnit in cale si astfel, lumea rugbyului a descoperit-o pe cea careia si astazi I se spune simplu : Luceasca. 

Mariana Lucescu in anii '60

      

Extraterestrul

 In toamna lui 1964 a inceput sa predea si la Clubul Sportiv Scolar nr. 2 unde a devenit o adevarata vedeta prin simplul fapt ca era singura femeie din lume care optase pentru cariera de antrenor de rugby. Statutul de vedeta i-a atras insa si antipatia unora care o priveau ca pe o intrusa intr-o lume considerata ca aprtinand in exclusivitate barbatilor. “La inceput se uitau la mine ca la o fiinta de pe alta planeta. Inainte de a ma cunoaste eram privita de unii antrenori cu superioritate, chestie care ma calca pe nervi. Cand jucam impotriva vreunei echipe pregatite de cate un antrenor antipatic sau care ma lua peste picior, metoda era simpla. Inainte de inceperea meciului le spuneam baietilor mei :<Domnilor, in minutul 10 vreau sa avem cel putin 20 de puncte in fata lor. Sunteti cei mai buni si trebuie sa aratati asta. Daca nu credeti ca sunteti cei mai buni si nu aveti chef sa castigati, carati-va acasa !>…Si acest discurs isi facea efectul In zece minute adversarii erau groggy. Alergau pe teren dupa baietii mei ca niste gaini cu capetele taiate. In final castigam la diferente de 70-80 de puncte si dupa meci, antrenorul care cu putin timp inainte ma privea de sus, pleca la vestiare cu coada intre picioare…Iar chestiunea asta cu mentalitatea m-a framantat intotdeauna. Tuturor generatiilor care mi-au trecut prin mana le-am explicat urmatorul lucru : anume ca in rugby ca si in viata trebuie sa fii mereu primul. Daca esti al doilea, n-ai facut nici o branza iar daca pornesti cu ideea ca adversarul e mai bun decat tine mai bine te lasi de meserie. De aceea, pe langa pregatirea tehnica si tactica, cea mentala, crearea unei mentalitati de invingator, este cea mai importanta.

Campioana cu CSS 2

In 1972 CSS 2 a castigat primul titlu de campioana. In anul urmator, campionatul s-a desfasurat pe muchie de cutit. CSS 2 si Triumf au mers cap la cap si au ajuns sa-si dispute finala. “Cu o zi inainte de meci, unul dintre jucatorii mei, Tudose, care primise cadou o pereche de ghete noi, nici una nici doua, ma ia pe sus si ma trimite la Cernica. Doamna, zice el, e musai sa sfintim ghetele ca s-avem noroc maine in finala. Zis si facut. Chiar daca nu eram din cale afara de bisericoasa am mers la manastire la Cernica, am sfintit ghetele si a doua zi hai la joc. Meciul, tare de tot. In ultimul minut, la score gal, arbitrul ne acorda o lovitura din apropierea tusei, la cativa metri in interiorul terenului advers. Il trimit sa bat ape Tudose al meu, cel cu ghetele sfintite. Numai ca Tudose face ce face si inainte de a executa lovitura il imbranceste din greseala pe arbitru. Omul se supara, o ia ca pe un affront si intoarce lovitura impotriva noastra. Triumful marcheaza si adio titlu. Dupa meci i-am tinut in vestiar doua ore. Am incuiat usa si i-am batut cu medaliile primite pentru locul 2. Ii cafteam si le spuneam : <Locul 2 e pentru fraieri! Cand iesi al doilea nu esti bun de nimic. Ati avut meciul in mana si l-ati pierdut ca niste prosti. Doua ore i-am bruftuluit si i-am fugarit cu medaliile prin vestiar. La un moment dat parintii isi iteau capetele pe la ferestrele vestiarului : <doamna, va rugam, mai lasati-i ca de cand joaca la dumneavoastra au mancat mai multa bataie decat le-am dat noi de cand i-am facut>. Dar pana la urma le-a prins bine si nici unul nu-mi poarta pica pentru chelfaneala luata de la mine. Si, slava Domnului, am scos si jucatori buni care au ajuns departe…Mircea Paraschiv, Achim, Dumitru, Stroe, Tudose, Curea, Vasile Tata”. A castigat cu CSS 2 patru titluri si a obtinut nenumarate clasari pe podium.

Din momentul in care a inceput sa antreneze la CSS 2 s-a dus vestea in tara si nu numai. Au venit s-o intervieveze jurnalisti din Franta, Anglia, Israel, URSS…Un club francez care aflase despre ea din L’Equipe i-a propus chiar un angajament. Primise invitatia, totul era ok, insa Securitatea nu i-a dat voie sa plece. Francezii au vrut totusi sa pastreze relatia si i-au trimis cateva randuri de echipament pentru echipa. La club insa nu a ajuns nimic…Totul a fost confiscat fara nici o explicatie. Cu toate acestea nu a avut probleme nici cu oamenii partidului nici cu oamenii Securitatii. “Cand mai venea cate unul sa ma traga de limba il dadeam dracului de nu se vedea. Mie nu mi-a fost frica de nimeni”, povesteste acum amuzata. 

 1987 stop joc

Mariana Lucescu s-a retras in 1987 dupa moartea mamei sale. Anumite personae din FRR au zis mersi in acel moment. “Bine ca ne-a lasat!” Nu I s-a organizat nici o retragere. Din cauza atitudinii reci pe care au avut-o fata de ea, in ’87 Mariana Lucescu si-a jurat ca nu va mai calca pe vreun teren de rugby. Si nu a mai facut-o. Acum traieste intr-o garsoniera undeva in spatele liceului Iulia Hasdeu. Decesele sotului si mamei sale au facut-o sa se inchida in sine. Nu o mai intereseaza decat munca de la scoala sportiva. “Acasa nu am nici televizor, nici radio. Nu ma intereseaza. Cel mai placut e ca pot lucra in continuare cu copiii. Trebuie sa-ti placa sa lucrezi cu copiii pentru ca daca nu-ti place mai bine nu te apuci de asa ceva”. Cu toate necazurile avute, Mariana Lucescu nu ezita sa declare ca a fost intotdeauna o optimista. Doamna de Fier priveste acum in urma, nu cu nostalgie ci cu umorul omului care a stiut sa demonstreze ca stie ce vrea si vrea ce stie. 

 NB. Am publicat acest articol pe 14 ianuarie 1998 in ziarul ProSport. Este ultimul interviu acordat de Mariana Lucescu inainte de a muri si foarte probabil unicul interviu oferit de ea dupa decembrie 1989. A murit pe 20 aprilie 1999 la Spitalul Christiana din Bucuresti. Cu 6 saptamani inainte de deces fusese internata la Elias dupa ce suferise un atact cerebral si un infarct. Pentru ca s-a simtit mai bine si-a cerut externarea insa starea ei s-a agravat dupa jumatatea lunii aprilie, totul culminand cu decesul. Mariana Lucescu, Doamna de Fier a rugbyului romanesc, prima femeie-antrenor de rugby din lume, a fost inmormantata pe 22 aprilie 1999 in Cimitirul Pantelimon II.

Constantina Dita, atleta care a cucerit Everestul

Constantina Dita pe podium la JO Beijing 2008

                   In zorii zilei de duminica 17 august 2008, in casele multor romani era o foiala neobisnuita pentru o ora atat de matinala. Romanii insmoniaci sau amatori de sport se frecau la ochi si isi sunau prietenii si rudele. Dialoguri neobisnuite se auzeau prin ferestrele larg deschise: “Alo, da drumul repede la televizor ! Ai luat-o razna, de ce ma suni la ora asta ?! Asculta-ma, e una Dita la maraton care alearga ca un iepure. E foarte tare, mare minune daca nu castiga maratonul !” Publicul larg n-o cunostea pe Constantina Dita.  La 38 de ani, chiar daca participa pentru a doua oara la Jocurile Olimpice, dupa editia din 2004 cand se clasase pe locul 19,  era o necunoscuta pentru marea majoritate a romanilor. Pe masura ce inghitea traseul metru cu metru, emotiile cresteau iar sperantele au inceput sa inmugureasca la kilometrul 20 cand Pusa a evadat din pluton. La kilometrul 37, romanca avea 1 min si 28 de secunde avans. Cei aflati in fata televizoarelor se frecau la ochi si nu le venea a crede. “Daca nu rezista pana la final, daca recupereaza kenyencele ?” Ca tensiune, emotie si desfasurare a evenimentelor, cursa Constantinei Dita era comparabila cu epopeea de aur a Laurei Badea de la Atlanta 1996, iar in ciuda tuturor temerilor Pusa a rezistat, la fel ca Laura cu 12 ani inainte pe plansa de la Georgia World Congress Center. Ratacit in traficul din Beijing, fotoreporterul Gazetei Sporturilor, Cristi Preda, a intrat pe stadion exact in acelasi moment cu Pusa. A alergat aproape cot la cot cu ea si a ajuns la finish cu cateva secunde inainte de sosirea Constantinei pentru a obtine niste fotografii istorice. 

 Regina atletismului

Dupa formidabilul si neasteptatul succes al Constantinei, romanii au inceput s-o descopere pe noua regina a atletismului. Castigatoarea probei probelor era o olteanca de 38 de ani din comuna gorjeana Turburea, culmea, vecina cu Lidia Simon, vicecampioana olimpica de la Sydney 2000, de locuinta careia o despart doar cateva case. O comuna unde nu exista sala sau teren de sport si unde canalizarea si apa curenta erau niste necunoscute pana in secolul 21 a dat o campioana si o vicecampioana olimpica la maraton. De fapt, asa a si inceput drumul Constantinei Dita spre marea performanta – cu privatiuni, cu munca in ograda familiei, cu 5 kilometri strabatuti zilnic de acasa pana la scoala si mai tarziu, in adolescenta, cu naveta Turburea-Targu Jiu.

“Cand am inceput sportul faceam naveta de acasa la ora 5:00. Inainte de a pleca la scoala faceam treburile casei unde aveam vite, pentru ca noi ramasesem fara tata si nu eram decat fratii si mama si trebuia sa ne descurcam. De la scoala plecam la Targu Jiu cu trenul si ma intorceam noaptea”, isi aminteste cea careia apropiatii ii spun Pusa. 

 

In definitiv, la Beijing, Constantina Dita a facut ceea ce stia ea mai bine  sa faca, a alergat ! Catre varful piramidei, la cros, la semimaraton, sau la maraton ori spre o viata mai buna pentru ea si pentru comoara sa cea mai de pret, fiul sau Rafael pe care l-a smuls dintr-o societate incapabila sa mai ofere modele tinerelor generatii si l-a dus in Statele Unite, acolo unde cei doi locuiesc de ani buni.

Succesul Constantinei a reprezentat o uriasa surpriza pentru toata lumea pentru ca, sa castigi maratonul la Jocurile Olimpice e ca si cum ai cuceri Everestul, dar s-o faci la 38 de ani, cand ai acasa un copil de 13 ani, inseamna sa fii un adevarat fenomen.

Iolanda Balas, elogia  in august 2008 performanta Constantinei Dita : “Saritura in inaltime sau aruncarea discului sunt fleacuri…sa ma ierte raposata Lia Manoliu, sau chiar si Nicoleta Grasu….acolo te invarti intr-un cerc si lansezi discul, dar aici trebuie sa alergi 42 de kilometri…ganditi-va, unii dintre copiii nostri nu alearga nici dupa tramvai sau daca trebuie s-alerge dupa un tramvai se-mpiedica”

Aceasta combinatie de darzenie, forta si dorinta de a invinge, de doar 1,60 si 48 de kilograme, numita Constantina Dita-Tomescu l-a convins pe celebrul Lance Armstrong sa revina in lumea ciclismului :”Castigatoarea maratonului olimpic are 38 de ani ! E clar ca varsta nu te impiedica sa faci performanta”, spunea admirativ Armstrong in Velonews, in vreme ce China Daily puncta superb :” “o pretuim pe Constantina Dita nu pentru ca a invins ci pentru ca ne-a ajutat pe toti sa intelegem ca 38 de ani reprezinta o varsta la care o putem lua de la capat”. La fel de plin de miez era si titlul din The Guardian :” Romanca Dita-Tomescu e ca vinul, cu cat e mai vechi cu atat e mai bun”.

Violeta Beclea, august 2008 : “Ii acordam o sansa Constantinei Dita, dar trebuie sa fiu sincera si sa recunosc ca nu mai mult de bronz.  E adevarat ca ceea ce a reusit Pusa la Beijing a fost fantastic. Si-a depasit propriile limite despre care fiecare vorbim dar nu stim unde se gasesc”.

In afara cuceririi aurului olimpic, la Beijing, Constantina Dita a facut cea mai buna reclama posibila Romaniei.

Iolanda Balas, august 2008 : “Timp de peste 2 ore, posturile de televiziune din toata lumea asta au aratat o reprezentanta a Romaniei…Nici macar un sef de stat nu e prezentat 2 ore si jumatate la un post tv asa cum a fost Constantina Dita”

Valeriu Tomescu, antrenor C-tina Dita, august 2008 : “Pentru doua ore si jumatate am fost cel mai bun antrenor din lume iar Constantina a fost cea mai buna atleta din lume. Pentru 4 ani ramanem campioni olimpici, iar pentru restul vietii ramanem in istorie”.

 La Beijing aurul maratonului feminin s-a decis la kilometrul 20 cand Constantina Dita a evadat din pluton si n-a mai cedat pana la final, uitand de deshidratare de dureri de spate, de muschi sau de ligamente. Pur si simplu romanca a fugit cu aurul, precum Philipides care acum aproape 2500 de ani alerga  de pe Campia de la Maraton spre Atena ca sa vesteasca victoria grecilor impotriva persilor. De asta data mesajul a fost diferit : “ Constantina Dita-Tomescu este prima campioana olimpica a Romaniei in proba-probelor – maratonul !” Pe 23 ianuarie 2014, varianta feminina a lui Philipides, Constantina Dita, a implinit 44 de ani. La multi ani !

Publicat pe Gsp online pe 24 ianuarie 2014. Fotografiile sunt protejate de drepturi de autor si ii apartin lui Cristi Preda. 

Un microbist, scriitorul Ionel Teodoreanu

           Când s-o-mpărţit... talentu’, în casa familiei Teodoreanu a ajuns cu prisosinţă pentru doi fraţi rămaşi puncte de reper în mintea oricăui român: Alexandru O. Teodoreanu - celebrul Păstorel care vorbeşte despre bucate şi vinuri ca nimeni altul - şi Ionel Teodoreanu – sciitorul care ne-a purtat pe „Uliţa Copilăriei” până „La Medeleni”. Şi chiar dacă l-aţi citit şi răscitit pe Ionel Teodoreanu, pun pariu că nu ştiaţi de pasiunea lui pentru sport. In decembrie 1937 Gazeta Sporturilor publica, in ciclul „literaţii şi sportul”, „un mare interview” cu Ionel Teodoreanu, despre care aflăm că bătea stadioanele ori de câte ori avea ocazia, era un patinator pasionat şi un atent şi priceput observator al întrecerilor atletice. Savuraţi în rândurile de mai jos “mărinimoasele sentimente pe cari marele romancier le manifesta faţă de sport”.

D. Ionel Teodoreanu vorbeste “Gazetei Sporturilor”

Facem cunoştinţă cu “Costică-Pupă-Lumanare”, marele campion de sărituri; “Mitică-Prastie”, marele sprinter; şi Tăvăluc, neîntrecutul boxeur cu pumnul definitiv.

-          Este ştiut, domnule Teodoreanu, că sunteţi un pasionat sportiv. Care sunt sentimentele dumneavoastră faţă de această manifestare si ce apreciati la ea ?

-          Ca toti copiii din tara aceasta, am inceput să practic sporturile fără să stiu că fac sport. In copilăria mea sportul se chema joacă si toti copiii se jucau pe maidan si toloacă, fără subventii, fără echipament sportiv si fără regulament. Sportul era pentru noi un mod spontan de a exprima, dincolo de disciplina scolară si de căminul părintesc, surplusul de energie care la scoală insemna notă proastă la conduită, iar acasă activitate incomodă pentru linistea părintilor.

           Vara si iarna am practicat pe atunci toate jocurile pe care derbedeii si golanii maidanelor le transmiteau din generatie in generatie, odată cu poreclele cele mai burlesti ale celor care se ilustraseră odinioară. Costică-Pupă-Lumânare stiu că fusese mare săritor in inaltime. Dece Pupă-Lumânare ? Poate că această poreclă e o metaforă subtilă, definind concomitent si indeletnicirile bisericesti ale misteriosului Costică, precum si saltul in inaltime, drept ca lumanarea aprinsă, realizat de acest Costică, ortodox prin indeletnicire si sportiv prin vocatie.

             Mitică-Praştie nu fusese după cum s’ar putea crede campion al praştiei, ci campion al fugii, adică sprinter : pe atunci diagnosticul sportiv nu era importat din Anglia, ci era produsul imaginaţiei golanilor din mahalale, care după cum se vede, il concurau pe Omer fară să ştie. Nu pot să-l trec cu vederea nici pe Matache-Piston, zis Tăvăluc, care după varstă şi mustaţă ar fi trebuit să fie în clasa a 8-a, poate chiar student si care, în realitate era vedeta repetentilor gimnaziului cu patru clase Alexandru cel Bun. Tăvăluc nu lovea cu palma ci cu pumnul. Un pumn definitiv ca un punct la sfarsitul unei cărti. 

              Despre toti acestia auzisem. Am căutat să fiu la inăltimea acestor porecle legendare, invătand de mic să fug iute, (dar nu din fata dusmanului), să lovesc cu pumnul, nu cu palma inchisă, deajuns de prompt si de neprevăzut ca lovitura să nu-mi fie telefonată; să joc oină, să sar gardurile, să mă dau pe ghiată in călcaie, să innot, etc. Pe atunci, sport in sensul actual al acestei notiuni nu făceau decat copiii de oameni bogati. Cred că inainte de razboiu sportul in tara romanească era o practică boerească, inaccesibila multimilor. Gândeste-te : călăria, tenisul, floreta, adică sporturile cele mai reputate pe atunci, nu erau practicate decât de o minoritate privilegiată. Sportivizarea de astăzi coincide cu răspândirea democratiei si mi se pare că e un dar al ei. 

                               

      “Footballul – acest şah violent”

-          Care este sportul dv preferat ?

-          In genere, oamenii preferă ce le este mai accesibil si ceiace pot face mai bine. După acest criteriu, sportul meu preferat ar fi patinajul. Ca spectator insă, sportul meu preferat este foot-ball-ul, acest sah violent la care puterea fizică si creerul, participă, contopite intr’o egală măsură.

In jocul de football găsesc si emotiile violente pe care mi le-a dat lectura epopeelor si agrementul subtil pe care mi-l dă lupta verbală dintre doi oratori iscusiti. De pildă : la nu stiu care match international desfăsurat la Bucuresti la O.N.E.F. am asistat la un episod pe care emotia mea il asează alături de baladele eroice.

Iarba era verde, ziua strălucitoare de soare, multimea vibra toată, facută parcă din lemnul nobil al vioarelor Stradivarius. România era invinsă. Strigătele intermitente”Haide România” aveau ceva atât de solemn si de patetic, incât le ascultam cu acea infiorare a şirii spinării pe care ti-o dau armatele ce se duc la războiu. La un moment dat, Bodola ia mingea de la inaintaşii adverşi, chiar din apropierea porţii româneşti, salvând cum se spune un goal gata făcut. Multimea respiră usurată. Bodola nu pasează. Porneste singur cu mingea. Trece de un adversar. Deja, involuntar şi inconştient, actiunea lui se proecta pe poveşti. Făt-Frumos care trece învingător pe lângă balaurul cu 7 capete care îl opreşte la fântâna dela capătul împărăţiei. Mulţimea simte că se intamplă ceva extraordinar. Oamenii îşi pierd individualitatea si toti laolaltă, toti devin simpli fulgi in două aripi imense care se ridică a zbor. Bodola trece si de al treilea adversar. Iarba e şi mai verde, umezită parcă de frunza verde a tuturor baladelor populare si soarele străluceşte ca scutul lui Achile. Bodola inaintează. Nu mai este Bodola, ci eroul unei multimi din care, ca dintr’o vioară, învie o baladă strămoşească. Bodola se apropie de poartă. Împins de un vânt uriaş de sufletul şi de clamoarea mulţimii care vrea sa învingş eroic prin fapta individuală a celui care o sintetizează. Bodola trage. Un shot frumos ca lovitura unei spade de argint. Dar atât de frumos portarul echipei adverse prinde. Multimea, în picioare, urlă, aplaudă, vociferează, arde. Spectacolul era atât de frumos încat mi-am adus aminte de vorbele lui Emil Faguet, mi se pare, care scriind despre premiera piesei Cirano de Brgerac spune aproape textual :”nu stiam ce să aplaud. Pe actori sau publicul care ii aclama”.  Asa si eu; nu ştiam ce să admir : splendoarea acţiunii individuale a lui Bodola sau Arcul de Triumf pe care i-l făcea mulţimea spectatoare.

                                              Goal pentru România

Ionel Teodoreanu

Iata dece preţuesc foot-ballul. Şi dacă mai vrei o amintire tot atât de emoţionantă iat-o : cu câţiva ani în urmă la Iaşi pe platoul de la Copou. Juca Victoria cu o echipă oarecare. Dar se mai intampla ceva concomitent. Se transmitea dela Triest jocul România-Cehoslovacia, pentru campionatul mondial. Urechea mea era in Italia. Ochii pe platoul ieşan. Glasul speakerului spunea:...<vorbesc depe un acoperiş...Nu stiu dacă ma auziti bine...Urla vântul in jurul meu...> Si auzeam corul vânturilor italiene cântând năpraznic în jurul unui biet glas omenesc. Vă asigur că era emotionant, ca şi geamătul lui Oedip în faţa destinului împlinit. La un moment dat glasul speakerului căpăta acel accent de trâmbiţă care vesteşte victoria :...<înaintaşii României se apropie de poarta Cehoslovaciei>..Multimea de pe platoul ieşan năvăleşte la gura radio-difuzorului. Oamenii se strâng unii în alţii devenind un bloc compact, numai suflet şi numai vibraţie, ca un plop vizionar cu rădăcinile în pământul Moldovei si cu frunzele din vârf în vânturile Italiei, ducând iarăşi frunza verde a baladelor isprăvei romănilor de la Triest. ...<Goal pentru România> anunţă speakerul. Urlăm cu toţii, în Italia, uitând unde suntem şi cine suntem. Lângă mine un golănaş desculţ şi în zdrenţe îmi ia pălăria din cap ţi mi-o trânteşte de pământ cu o mână, iar cu cealaltă mână mă bate peste umăr strigându-mi : - Am învins ai noştrii măi frate ! Ii răspund : - Da măi frate ! Eram egali : prin entuziasm.

Îţi afirm cu toată seriozitatea că rareori literatura mi-a dat emotii atăt de intense. Atât de intense şi atăt de pure. Astfel de emoţii nu-l apropie pe om de copită, ci, dimpotrivă, îi restituie o clipă aripile pe care şi le-a pierdut.

-          Cum priviţi viitorul sportului în România ?

-          Cu optimism, dar şi cu răbdare. Sportul la noi dovedeşte, că şi civilizaţia noastră, că suntem insuficient copţi. Sportul nu presupune numai talent individual ci, ca şi romanul, ca şi simfonia, un mare dar de organizare : semn al maturitătii. Din acest punct de vedere suntem deficitari. Ceiace se numeşte în sport clasă, nu avem încă. Avem calităţi dar nu ştim încă să le întreţinem, desvoltăm şi disciplinăm, în sensul structurei lor intime. Nu ne-am găsit încă stilul, dibuim.

-          Dar romanul românesc îşi are Balzacul lui ?

-          Nu. Nici sporturile românesti nu şi-au gasit încă forma definitivă, care să le consacre autoritar în occident. Interesăm pe străini care ştiu să vadă în noi calităţile dar nu-i putem încă nici concura nici învinge.

                                                                           Iaşi. Decembrie 1937. Gh. Berghiner